ICCJ. Decizia nr. 3368/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3368/2014

Dosar nr. 6516/2/2011*

Şedinţa publică din 28 noiembrie 2014

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Fondul şi hotărârea instanţei de fond

Prin cererea înregistrată la data de 31 iulie 2008 reclamanţii E.Y.W.; M.B. (născută W.); K.H. (născută W.); L.A.N. (născută W.); E.A.W.; K.P./L. (născută W.); A.B. şi B.L. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - (fosta A.V.A.S.), solicitând să se constate că pârâta a fost sesizată de către reclamanţi prin notificare pentru a li se recunoaşte calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, derivate din naţionalizarea de către Statul Român a fostei SC A. SA.

Reclamanţii au arătat că pârâta a fost obligată prin Decizia civilă nr. 41 din 8 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului, să emită o dispoziţie motivată în temeiul Legii nr. 10/2001 privind drepturile solicitate prin notificarea formulată de reclamanţi la 24 iulie 2001. Pârâta nu a rezolvat cererile, ceea ce echivalează, potrivit practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu un refuz de rezolvare în termen a petiţiilor. Reclamanţii au arătat că atitudinea pârâtei de a nu executa sarcina legală, la şapte ani de la notificarea pretenţiilor, nici hotărârea judecătorească la 2 ani de la pronunţare, este un refuz nejustificat de a soluţiona cererile formulate de reclamanţi, ceea ce justifică interesul legitim pentru această acţiune.

Reclamanţii au solicitat să se constate că, în condiţiile imposibilităţii unei oferte de restituire prin echivalent, deoarece societatea a fost vândută/privatizată, reclamanţii optează pentru a primi titluri de despăgubire şi în final, acţiuni la Fondul Proprietatea sau alte acţiuni dacă astfel se va conveni.

Reclamanţii au solicitat să se constate că sunt persoane îndreptăţite, conform Legii nr. 10/2001, la despăgubiri derivate din naţionalizarea de către Statul Român a fostei SC A. SA şi să se dispună recalcularea valorii actualizate a acţiunilor aparţinând autorilor lor, la data hotărârii şi a executării, având în vedere nivelul ce se va determina pe bază de expertiză, nivel pe care îl determină provizoriu la valoarea de 83.871.000 lei la 1 iulie 2008 din care pentru fiecare petent individual după cum urmează: reclamant E.Y. W. Val Act. Febr. 2001 - 61.639.750.000 ROL, Val Act. la data de 1 iulie 2008 (RON), 15.268.000 lei, M.B., (Ns. W.), 61.639.750.000 ROL, respectiv 15.268.000 RON, L.A.N., 15.938.755.500 ROL, respectiv 3.948.000 RON, K.H., 15.938.755.500 ROL, respectiv 3.948.000 RON, E.A. W., 46.228.470.000 ROL, respectiv 11.450.600 RON, K.P./L. 46.228.470.000 ROL, respectiv 11.450.600 RON, A.B. 30.822.557.000 ROL, respectiv 7.634.700 RON, B.L. 60.186.060.000 ROL, respectiv 14.903.100 RON, suma totală fiind de 338.622.568.000 ROL la nivelul anului 2001, respectiv 83.871.000 RON reprezentând valoarea actualizată în iunie 2008. Reclamanţii au solicitat să fie transmisă hotărârea de stabilire a despăgubirilor Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, pentru atribuirea către petenţi a titlurilor de despăgubire corespunzătoare.

Prin Sentinţa civilă nr. 199 din 16 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 48 din 8 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea reclamanţilor şi a dispus obligarea pârâtei A.V.A.S. să emită o decizie motivată ca răspuns la notificările formulate de către aceştia. Până în prezent, pârâta nu a procedat în acest sens, astfel că reclamanţii au înţeles să promoveze o nouă acţiune pentru rezolvarea pe fond a notificării referitoare la acţiunile ce au fost deţinute de autorii reclamanţilor, la fosta SC A. SA.

În dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 care beneficiază de prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au depus la dosar formular de revizuire privind SC "A.", proces-verbal emis de Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti - ORC din 22 noiembrie 1947, extras din M.Of. nr. 270/19.11.1948.

Tribunalul a constatat că, potrivit art. 31 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, din 7 martie 2007, pentru dovedirea calităţii de asociat/acţionar la persoane juridice se vor prezenta acte eliberate de societatea însăşi, din care rezultă structura acţionariatului, asociaţii la momentul preluării, în cazul societăţilor în comandită, extras de pe registrul prevăzut la art. 142 pct. 1 C. com. împreună cu acţiunile în exemplare originale ori copii legalizate, dacă acestea nu mai există. De asemenea, art. 31.4 din aceleaşi norme prevede că recalcularea valorii acţiunilor se face în baza activului net din ultimul bilanţ contabil.

Tribunalul a constatat, din analiza materialului probator administrat de către reclamanţi, că aceştia nu au îndeplinit cerinţele textelor de lege enunţate, neprezentând documentele prevăzute de acestea, astfel că acţiunea acestora a fost respinsă ca atare.

Apelul şi hotărârea instanţei de apel în primul ciclu procesual

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii.

Prin Decizia civilă nr. 415A din 10 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis acţiunea şi a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la despăgubiri derivate din naţionalizarea de către Statul Român a fostei SC A. SA, despăgubirile pentru cele 9.000.000 de acţiuni urmând să fie calculate de către Comisia Centrală de Stabilire a despăgubirilor, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Recursul şi hotărârea instanţei de recurs în primul ciclu procesual

Prin Decizia civilă nr. 3456 din 14 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanţilor împotriva Deciziei civile nr. 415 A din 10 iunie 2010, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a reţinut că soluţia instanţei din apel, de a admite acţiunea în fond, numai cu referire la numărul de acţiuni, dar fără a calcula valoarea acţiunilor, stabilind că aceasta trebuie făcută de către Comisia Centrală, conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este o soluţie greşită faţă de prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001. Dispoziţiile legale indicate de instanţă (prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005) nu cuprind nimic expres în ceea ce priveşte recalcularea valorii acţiunilor, astfel încât hotărârea prin care se decide că recalcularea trebuie făcută de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor nu este corectă, sub aspectul că nu a determinat valoarea recalculată a acţiunilor.

Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a admis apelul, însă a omis să rezolve o chestiune de fond, care era de competenţa sa exclusivă, în cadrul plenitudinii de competenţă de a rezolva litigiul în integralitatea sa, integralitate care, în baza art. 31 (4) din Legea nr. 10/2001, implică în mod necesar şi recalcularea valorii acţiunilor.

Apelul şi hotărârea instanţei de apel în al doilea ciclu procesual.

În rejudecare, la data de 6 octombrie 2011, reclamanţii au precizat că solicită despăgubiri pentru 8.522.100 acţiuni naţionalizate de Statul Român de la SC A. SA

Prin Decizia civilă nr. 95 A din 1 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

Recursul şi hotărârea instanţei de recurs în al doilea ciclu procesual.

Prin Decizia civilă nr. 7711 din 17 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul reclamanţilor, a casat Decizia civilă nr. 95 A din 1 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel a reţinut ca fiind dovedit aspectul privitor la inexistenţa bilanţului contabil al societăţii pe anul 1947, ultimul bilanţ contabil fiind cel aferent anului 1946, depus de către reclamanţi la dosar. Cum acest bilanţ este ultimul întocmit anterior preluării întreprinderii de către stat, există o imposibilitate obiectivă a reclamanţilor de a depune bilanţul pentru anul 1947.

Înalta Curte a mai constatat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) teza finală C. proc. civ., cu consecinţa interpretării eronate a art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 31.6.1 şi art. 31.6.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Apelul şi hotărârea instanţei de apel în al treilea ciclu procesual.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate şi a îndrumărilor deciziei de casare, instanţa de apel reţine următoarele:

Prin a doua decizie de casare (nr. 7711 din 17 decembrie 2012), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a reţinut că prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) teza finală C. proc. civ., cu consecinţa interpretării şi aplicării eronate a art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 31.6.1 şi art. 31.6.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Faţă de considerentele celei de-a doua decizii de casare (nr. 7711 din 17 decembrie 2012), rezultă că problema care trebuie stabilită în rejudecare este aceea a probei activului net al societăţii la momentul naţionalizării, instanţa de recurs stabilind că, în raport de datele speţei, sintagma "ultimul bilanţ contabil" trebuie interpretată în sensul că legiuitorul a avut în vedere ultimul bilanţ contabil întocmit anterior naţionalizării. Cum în speţă nu a fost întocmit un bilanţ contabil în anul 1947, cel care trebuie avut în vedere în soluţionarea acţiunii este bilanţul aferent anului 1946.

De asemenea, decizia de casare a avut în vedere faptul că, deşi prin prima decizie de casare pronunţată în cauză, nr. 3456 din 14 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că pentru acordarea măsurilor reparatorii, în cazul persoanelor juridice naţionalizate, se impune dovedirea faptului că patrimoniul societăţii naţionalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată A.V.A.S., această problemă nu a format obiectul analizei instanţei de trimitere.

Curtea constată că aspectul menţionat rezultă din M.O. nr. 270/19.09.1948, (Dosarului nr. 29268/3/2008), conform căruia întreprinderea A. şi-a schimbat denumirea în "V.", care a fost privatizată prin Contractul din 30 iunie 1998, implicarea A.V.A.S. în privatizarea SC V. SA fiind recunoscută de Autoritate, astfel cum rezultă din înscrisul emis de aceasta (Dosarul nr. 6503/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Calitatea antecesorilor apelanţilor de acţionari ai societăţii rezultă din lista de prezenţă a acţionarilor societăţii întocmită la data de 8 mai 1947 (ultimul document deţinut în evidenţele Arhivei Naţionale privind acţionarii societăţii).

Dovada că apelanţii sunt succesorii acţionarilor a fost efectuată prin actele de identitate şi prin certificatele de moştenitori, aspecte care nu formează obiect de analiză în această fază procesuală, faţă de considerentele pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 31 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 10/2001, persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţineau imobile şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, fiind dovedită calitatea apelanţilor contestatori de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în sensul textelor menţionate.

Conform art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, recalcularea valorii acţiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de Banca Naţională a României prin Ordinul nr. 3/2001 privind coeficientul de actualizare a valorii leului de la data de 11 iunie 1948 până la data de 14 februarie 2001 şi a indicelui inflaţiei stabilit de Institutul Naţional de Statistică, precum şi a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăţilor pe acţiuni, în cazul în care bilanţul este anterior acesteia. Actualizarea se face până la data de 14 februarie 2001.

În raport de probele administrate şi de decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea reţine că ultimul bilanţ care trebuie luat în considerare este cel din 1946, în raport de care trebuie determinat activul net şi valoarea netă a acţiunilor.

În ceea ce priveşte modul concret în care vor fi stabilite şi acordate despăgubirile, Curtea constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 22 şi următoarele din Legea nr. 165/2013. Astfel, dreptul apelanţilor reclamanţi la măsuri reparatorii este recunoscut şi urmează a fi realizat în procedura menţionată.

Prin Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut lipsa de eficienţă a sistemului de restituire a proprietăţilor în România, statul român urmând să adopte măsuri "capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie". Ca urmare a pronunţării acestei hotărâri, prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, în temeiul art. 114 din Constituţie, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Această lege este destinată să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie, nefiind permisă eludarea sa în cauzele aflate pe rolul instanţelor.

Procedura respectivă are scopul de a asigura, în mod nediscriminatoriu, accesul tuturor persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001, egalitatea de tratament pentru toate persoanele îndreptăţite putând fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în Hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României

În Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a stabilit că exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse mai sus, nu poate fi admisă cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor, potrivit cuantumului stabilit de instanţă.

Întârzierea în soluţionarea notificării şi ineficienţa sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 a fost sancţionată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, însă Curtea constată că judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate. Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot Maria Atanasiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne". Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior Hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curtea Europeană a Drepturilor Omului după pronunţarea Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Legea nr. 165/2013 fiind adoptată tocmai în acest scop.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 199 din 16 februarie 2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la despăgubiri pentru 8.522.100 acţiuni naţionalizate de Statul Român de la SC A. SA, conform precizării de acţiune depusă la 6 octombrie 2011, în cuantumul ce urmează a fi stabilit conform Legii nr. 165/2013, în raport de bilanţul contabil aferent anului 1946.

Recursul şi hotărârea instanţei de recurs în al treilea ciclu procesual

Împotriva Deciziei civile nr. 250/A din 10 iunie 2014 au formulat recurs reclamanţii şi pârâta.

Reclamanţii, invocă următoarele motive de nelegalitate:

Indicând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii invocă faptul că, deşi se admite acţiunea în fond, nu se determină valoarea recalculată a acţiunilor, operaţie care este lăsata de instanţă a fi realizată într-un viitor nedefinit, de cineva ce nu e precizat, ceea ce constituie o nerezolvare a acţiunii în fond. Susţine că aceasta constituie o omisiune esenţială în soluţionarea cauzei în fond (nerezolvarea capătului de cerere), întrucât, pe de o parte, recalcularea era obligatorie potrivit îndrumărilor date în prima decizie de casare, iar pe de altă parte, s-a produs o încălcare a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Constituţie, art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 165/2013 şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, se impunea ca recalcularea valorii acţiunilor să se realizeze de către însăşi instanţa de judecată, cu atât mai mult cu cât s-a administrat proba cu expertiză având un astfel de scop iar proba putea fi valorificată ca atare sau prin actualizarea ei.

Indicând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanţii invocă faptul că hotărârea nu este motivată, sub aspectul că, aferent părţii de dispozitiv vizând stabilirea într-un viitor nedeterminat a cuantumului despăgubirii, motivarea din hotărâre care trimite la prevederi neprecizate din Legea nr. 165/2013, este contrară reglementării de excepţie statuată prin art. 20 şi art. 49 din Legea nr. 165/2013, singurele din acest act normativ care se ocupă de problema acţiunilor naţionalizate dar şi dispoziţiilor şi art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care stabileşte cine trebuie în principiu să facă recalcularea.

Starea de fapt sub aspectul recalculării, fiind deja constatată de instanţe anterior, prin expertiza complet administrată, putea să facă cel mult obiectul unei actualizări, cerere ce a fost respinsă de către instanţă prin încheierea din 2 septembrie 2013.

Indicând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii invocă faptul că instanţa nu obligă pârâta A.A.A.S. la sesizarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pentru a urma procedura prevăzută de art. 22 din Legea nr. 165/2013 obligaţie necesară punerii în executare a hotărârii, aspect care trebuia să fie stabilit în dispozitiv, pentru a putea face posibilă executarea hotărârii.

În consecinţă, solicită casarea hotărârii în parte şi trimiterea cauzei pentru a judeca aspectele omise în conformitate cu prevederile legale şi convenţionale aplicabile.

Împotriva Deciziei civile nr. 250A din 10 iunie 2014 a formulat recurs şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fosta A.V.A.S) solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii apelului şi menţinerii în tot a sentinţei instanţei de fond.

În conformitate cu art. 3041 C. proc. civ., a solicitat examinarea cauzei sub toate aspectele.

Recurenta pârâtă susţine că, în mod nelegal, instanţa de apel, interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile legale în materie, a constatat ca îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 31 din Legea nr. 10/2001/Rep. privind calitatea de persoana îndreptăţită a intimaţilor.

Arată că reclamanţii nu au depus la dosar, în ciuda notificărilor primite, actele de stare civilă în conformitate cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată şi ultimul bilanţ contabil al societăţii naţionalizate, la momentul naţionalizării - anul 1947. Astfel, în mod nelegal, instanţa de apel a constatat ca intimaţii reclamanţi sunt persoane îndreptăţite la despăgubiri pentru 8.522.100 acţiuni naţionalizate de Statul Român de la SC A. SA, în cuantumul ce urmează a fi stabilit conform Legii nr. 165/2013, în raport de bilanţul contabil aferent anului 1946.

Astfel, este nelegal şi greşit să se calculeze măsurile reparatorii pe baza altui bilanţ contabil decât cel aferent exerciţiului financiar al anului 1947, având în vedere ca prin Legea nr. 287 din 16 august 1947 a intervenit reforma monetară, iar prin Legea nr. 303 din 27 august 1947 s-a recalculat patrimoniul societăţilor pe acţiuni. În cadrul acestui exerciţiu financiar contabil se reflectau prevederile Legii nr. 287/1947 privind reforma monetară, act normativ în urma căruia s-a pus capăt fluctuaţiei monedei naţionale, cât şi ale Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăţilor comerciale. Diferenţa dintre un capital social şi activul net contabil este general recunoscută. Astfel, dacă capitalul social în general nu suferă modificări, activul net contabil al unei societăţi comerciale reprezintă diferenţa dintre total active şi total datorii. De asemenea, Ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001 privind coeficientul de actualizare a valorii leului prevede perioada de actualizare - de la 11 iunie 1948 până la data de 14 februarie 2001, termen care nu poate fi depăşit fără un temei legal.

De asemenea, arată că pentru acordarea măsurilor reparatorii, în cazul persoanelor juridice naţionalizate, se impunea dovedirea faptului ca patrimoniul societăţii naţionalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, dovedirea că petenţii ori autorii lor erau la momentul naţionalizării (1948) asociat sau acţionar al societăţii naţionalizate şi nu în ultimul rând, dovedirea activului net al societăţii la momentul naţionalizării, prin depunerea bilanţului la 31 decembrie 1947, dovada fiind, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1169 C. civ., în sarcina celui ce afirma un drept (actori incubit probatio). Toate aceste aspecte nu au fost dovedite iar emiterea unor decizii în lipsa actelor doveditoare prevăzute de art. 23 constituie infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

Mai susţine că A.A.A.S. nu are obligaţia legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent/despăgubiri, ci numai de a emite decizia motivată prin care propune acordarea despăgubirilor dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001/Rep., în condiţiile legii speciale, Legea nr. 165 din 16 mai 2013.

Recurenţii reclamanţi au depus concluzii scrise iar A.A.A.S. a depus întâmpinare.

Recursurile sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prima critică, referitoare la omisiunea instanţei de apel de a stabili valoarea despăgubirilor, ca valoare recalculată a acţiunilor, constituie o nerezolvare a tuturor capetelor de cerere cu care instanţa a fost sesizată, prin interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 în coroborare cu dispoziţiile Legii nr. 165/2013. Deşi instanţa stabileşte îndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri pentru 8.522.100 acţiuni naţionalizate de Statul Român de la SC A. SA, nu stabileşte în concret această despăgubire, încălcând dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, făcând doar trimitere la procedura Legii nr. 165/2013. Potrivit Legii nr. 10/2001 (art. 31) valoarea despăgubirii se stabileşte şi se propune a fi acordată de A.A.A.S. (Fosta A.V.A.S.), prin decizie motivată. Cum în cazul de faţă se reţine refuzul autorităţii implicate în privatizare de a emite decizia de stabilire a despăgubirii conţinând şi propunerea de acordare a acesteia, invocând anumite impedimente, revine instanţei judecătoreşti obligaţia de a stabili cuantumul acestei despăgubiri, pe baza criteriilor legale şi de a propune acordarea acestei despăgubiri. În acest caz îşi găsesc aplicarea raţiunile stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 care, deşi se referă la aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, justifică aceleaşi raţiuni şi în cazul aplicării art. 31. Astfel, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând refuzul autorităţii competente de a emite decizia, ce echivalează cu refuzul acordării de despăgubiri, în măsura în care constată că acesta corespunde cerinţelor legii, este competentă să soluţioneze pe fond contestaţia, stabilind ea însăşi, în mod direct valoarea despăgubirii, propunând totodată acordarea acestora de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Neprocedând în acest fel, instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 21 din Constituţie care prevede că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale dar şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Neprocedând la stabilirea cuantumului despăgubirii instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 3456 din 14 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încălcând prevederile art. 315 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivarea hotărârii, se reţine că hotărârea este motivată dar, prin trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 165/2013 în ce priveşte modul concret în care vor fi stabilite şi acordate despăgubirile, arătând că dreptul apelanţilor reclamanţi la măsuri reparatorii este recunoscut şi urmează a fi realizat în procedura menţionată de această lege, instanţa de apel a dat o soluţie întemeiată pe interpretarea greşită a legii. Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 trebuie corelate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Comisia Naţională având doar competenţa de a verifica şi valida decizia A.A.A.S. de stabilire şi propunere a despăgubirii şi de a acorda despăgubirea propusă prin puncte în compensare dacă decizia îndeplineşte cerinţele legii (art. 22). Cum reclamanţii se află doar în etapa prevăzută de Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile dispoziţiile art. 31 din acest act normativ încât instanţa, în locul autorităţii competente care refuză emiterea deciziei, era obligată să stabilească ea cuantumul despăgubirii şi să propună acordarea acesteia. Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor are doar rolul de a emite decizia de compensare şi asigură coordonarea procesului de lichidare/atribuire a imobilelor din fondul naţional.

Astfel, în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, recursul reclamanţilor este fondat, impunându-se casarea cu trimitere a cauzei pentru rejudecare instanţei de apel pentru soluţionarea în totalitate a acţiunii pe fond, în baza art. 313 C. proc. civ.

Recursul A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.) este de asemenea fondat.

El urmează a fi analizat numai prin prisma încadrării motivelor invocate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. de la 1865, neputând fi examinată cauza sub toate aspectele, prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., aşa cum a invocat recurenta. Potrivit acestui din urmă text, instanţa de recurs poate să examineze cauza sub toate aspectele fără a fi limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 numai dacă recursul este declarat împotriva unei hotărâri neatacabile cu apel. Ori, în situaţia de faţă, recursul este exercitat împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de apel, numai apelul fiind devolutiv.

Motivul invocat de recurenta A.V.A.S., potrivit căruia în mod greşit s-a stabilit calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la despăgubiri în temeiul art. 31 din Legea nr. 10/2001/Rep. întrucât aceştia nu au depus la dosar, în ciuda notificărilor primite, actele de stare civilă în conformitate cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în vreunul din motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. Acesta este o chestiune de fapt, stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate: "Calitatea antecesorilor apelanţilor de acţionari ai societăţii rezultă din lista de prezenţă a acţionarilor societăţii întocmită la data de 8 mai 1947 (ultimul document deţinut în evidenţele Arhivei Naţionale privind acţionarii societăţii). Dovada că apelanţii sunt succesorii acţionarilor a fost efectuată prin actele de identitate şi prin certificatele de moştenitori". Deci, acest motiv nu poate face obiectul cenzurii în instanţa de recurs, fiind o chestiune de apreciere a probelor.

Pentru aceleaşi considerente, fiind o chestiune de apreciere a probelor iar nu de aplicare greşită a legii, nu poate face obiectul cenzurii în instanţa de recurs nici critica referitoare la împrejurarea că se impunea dovedirea faptului că patrimoniul societăţii naţionalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. Acesta este o chestiune de fapt, stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate: "curtea constată că aspectul menţionat rezultă din M.O. nr. 270/19.09.1948, (Dosarului nr. 29268/3/2008), conform căruia întreprinderea A. şi-a schimbat denumirea în "V.", care a fost privatizată prin contractul din 30 iunie 1998, implicarea A.V.A.S. în privatizarea SC V. SA fiind recunoscută de Autoritate, astfel cum rezultă din înscrisul emis de aceasta (Dosarul nr. 6503/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)."

Curtea apreciază că nu poate fi primită nici critica referitoare la stabilirea dreptului la despăgubiri în raport de bilanţul aferent anului 1947. Faţă de considerentele celei de-a doua decizii de casare (nr. 7711 din 17 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), rezultă că problema a fost deja tranşată şi este obligatorie pentru instanţa de rejudecare, care a stabilit că despăgubirea va fi stabilită potrivit bilanţului aferent anului 1946, sintagma "ultimul bilanţ contabil" fiind interpretată de instanţa de casare în sensul că legiuitorul a avut în vedere ultimul bilanţ contabil întocmit anterior naţionalizării. Cum în speţă nu a fost întocmit un bilanţ contabil în anul 1947, cel care trebuie avut în vedere în soluţionarea acţiunii este bilanţul aferent anului 1946.

Este însă fondată susţinerea (prin trimiterea la Legea nr. 287 din 16 august 1947, Legea nr. 303 din 27 august 1947 şi Ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001) potrivit căreia instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, inclusiv normele de aplicare a acestor dispoziţii prevăzute prin art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007. Instanţa de apel a dispus ca stabilirea despăgubirilor să se facă conform Legii nr. 165/2013. Ori, stabilirea despăgubirii trebuie făcută conform art. 31 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat) şi în conformitate cu normele de aplicare a acestor dispoziţii prevăzute la art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007).

Întrucât această critică se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul A.A.A.S. urmează a fi admis şi, aplicând dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ., Curtea va admite, pentru considerentele expuse, ambele recursuri şi casând hotărârea recurată va trimite cauza pentru rejudecare instanţei de apel.

Rejudecând cauza, instanţa de apel va soluţiona capetele de cerere rămase nesoluţionate, având ca obiect stabilirea valorii recalculate a acţiunilor şi înaintarea propunerii de plată a despăgubirii către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru emiterea deciziei de compensare în condiţiile Legii nr. 165 din 16 mai 2013 (art. 4, art. 17 alin. (1) lit. b) şi art. 22 şi următoarele).

La stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, instanţa va dispune efectuarea unei expertize, care să ţină seama de dispoziţiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi de dispoziţiile art. 31.5 - 31.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii W.Y.E., B.M., H.K., L.A.N., P.L.K., B.A., W.E.A., J.B., D.M.S. şi de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.) împotriva Deciziei nr. 250A din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - CL

← ICCJ. Decizia nr. 3352/2014. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 3376/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3368/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs