ICCJ. Decizia nr. 3623/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3623/2014
Dosar nr. 2125/95/2013
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta L.C. a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a supunerii la tratament degradant şi inuman.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în Dosarul nr. 14738/318/2012 a fost angajată în calitate de avocat, iar în recurs, cauza a fost soluţionată pe excepţia lipsei calităţii de avocat, excepţie ce nu este în competenţa instanţei civile.
În dezvoltarea motivelor s-a arătat că tratamentul degradant şi inuman rezultă din aplicarea cu rea-credinţă a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 51/1995 prin care se reţine că s-a interzis constituirea de barouri în afara U.N.B.R. şi încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, iar Baroul Gorj în cadrul căruia îşi desfăşoară profesia de avocat a fost înfiinţat în baza hotărârii din 20 iunie 2004 coroborată cu încheierea Judecătoriei Tg. Jiu, irevocabilă din 03 iulie 2003 apreciind că actele normative indicate de instanţă sunt ulterioare înfiinţării baroului şi nu pot fi aplicate retroactiv.
Reclamanta a indicat ca temei de drept al acţiunii dispoziţiile art. 3 şi 13 din C.E.D.O.
Prin sentinţa civilă nr. 37 din 28 februarie 2013, Tribunalul Gorj a respins acţiunea formulată de reclamanta L.C., ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit în prealabil printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Prima instanţă a apreciat că acţiunea reclamantei devine admisibilă numai după parcurgerea completă a procedurii privind răspunderea judecătorilor şi procurorilor reglementată în Titlul IV din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 6 din Legea nr. 303/2004, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului reprezentat prin M.F.P.
Deci, statul român reprezentat prin M.F.P. are calitate în această cauză şi în aceste condiţii în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivele de fapt şi de drept expuse, prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta L.C. iar prin Decizia nr. 564 din 5 decembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Astfel, s-a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit cărora, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit în prealabil printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 6 din Legea nr. 303/2004, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului reprezentat prin M.F.P.
În raport de dispoziţiile legale reţinute a fi incidente cauzei, instanţa de control judicar a apreciat că acţiunea reclamantei devine admisibilă numai după parcurgerea completă a procedurii privind răspunderea judecătorilor şi procurorilor reglementată în Titlul IV din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.
De asemenea, s-a reţinut că nu se poate vorbi despre existenţa unei situaţii care încalcă dreptul reclamantei de acces la o instanţă prevăzut de art. 6 şi 13 din C.E.D.O. sau dreptul la imagine şi reputaţie, încălcarea principiului nediscriminării, acestea constituind un tratament degradant şi inuman, în situaţia în care pe parcursul întregului proces de soluţionare pe cale judecătorească a prezentei acţiuni dedusă judecăţii, reclamanta a avut posibilitatea dată de către instanţa de judecată de a invoca la rândul său excepţii de fond sau de procedură, de a se apăra, respectiv de a formula întâmpinări la eventualele excepţii invocate în cauză.
Totodată, s-a reţinut că pe lângă faptul că reclamanta nu a respectat această procedură prealabilă privind răspunderea judecătorilor şi procurorilor reglementată în Titlul IV din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, reclamanta nici nu a invocat în cererea formulată fapte la care se referă art. 3 din C.E.D.O., având în vedere faptul că nemulţumirea acesteia este legată de modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de avocat într-un alt dosar soluţionat.
Împotriva Deciziei nr. 564 din 5 decembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta L.C., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei recurate şi rejudecând cauza, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta a criticat soluţia atacată sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, care se referă la erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale şi nu la reaua-credinţă şi abuzurile magistraţilor, iar condiţionarea admisibilităţii acţiunii de existenţa unei hotărâri de sancţionare a magistraţilor în baza dispoziţiilor legale menţionate s-a apreciat că încalcă dreptul de acces la instanţă deoarece C.S.M. nu are atribuţii în a cerceta modul de soluţionare a cauzelor de către magistraţi.
Pe fondul cauzei, a mai susţinut recurenta că aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 51/1995 cât şi încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţia României constituie o gravă neglijenţă în exercitarea sarcinilor de serviciu de către magistraţi.
În continuare, a arătat recurenta că Baroul Gorj a fost înfiinţat în baza Hotărârii nr. 24 din 20 iunie 2004 şi a încheierii Judecătoriei Tg. Jiu din 30 iulie 2003 iar dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 au fost introduse prin Legea nr. 255/2004 în vigoare la data de 26 iunie 2004, deci ulterioare înfiinţării Baroului Gorj. S-a susţinut că prin neanalizarea de către instanţa de fond a probatoriului administrat a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., iar din probele administrate, în raport de dispoziţiile Legii nr. 51/1995, rezultă că excepţia lipsei calităţii de avocat a fost soluţionată cu rea-credinţă având în vedere că această calitate nu se atribuie şi nu se ridică de instanţa civilă.
Tot în mod greşit, susţine recurenta, că instanţa de fond a reţinut că în cauzele menţionate s-a analizat calitatea de reprezentant, iar din motivarea încheierilor reiese că a fost analizată calitatea de avocat însă potrivit dispoziţiilor Statutului profesiei de avocat, calitatea de reprezentant a avocatului se stabileşte în raport de împuternicirea avocaţială depusă la dosar.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Deşi, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care vizează cazurile în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta a indicat încălcarea dispoziţiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, art. 3 din Legea nr. 51/1995 şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, în realitate a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce ţin de administrarea şi interpretarea probelor şi de stabilirea situaţiei de fapt, care nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat. în atare situaţie, criticile amintite nu vor fi analizate având în vedere că instanţa de recurs este ţinută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., în condiţiile în care pct. 10 şi 11 ale normei precitate, care permiteau verificarea hotărârii recurate sub acest aspect, au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005 şi respectiv O.U.G. nr. 138/2000, urmând a analiza recursul exclusiv din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004.
Prevederile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 statuează asupra condiţiilor în care persoana vătămată îşi poate exercita dreptul la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, drept care nu poate fi exercitat decât după stabilirea printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă fapta este de natură să determine o eroare judiciară.
Astfel, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei, în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile normei legale precitate, având în vedere că legiuitorul a impus ca şi condiţii de exercitare a dreptului, existenţa unei hotărâri penale sau disciplinare pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului, de natură să determine o eroare judiciară, situaţie ce nu se regăseşte în speţă, condiţiile nefiind aşadar îndeplinite întrucât reclamanta nu a înţeles să uzeze de căile şi mijloacele legale amintite.
De asemenea, este de reţinut că instanţa de apel, în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., nu avea posibilitatea legală de a trece peste excepţia inadmisibilităţii acţiunii astfel încât criticile referitoare la aspecte ce ţin de fondul cauzei nu puteau fi analizate, situaţie care se regăseşte şi în faza recursului în care instanţa este ţinută a cenzura legalitatea şi nu temeinicia hotărârii atacate.
De altfel, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar, reclamanta nu a invocat în cererea formulată fapte la care se referă art. 3 din C.E.D.O., nemulţumirea acesteia fiind legată de modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de avocat într-un alt dosar soluţionat, aspecte ce nu puteau fi analizate decât în situaţia în care s-ar fi trecut peste excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.C. împotriva Deciziei nr. 564/2013 din 5 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3622/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3624/2014. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... → |
|---|
