ICCJ. Decizia nr. 437/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 437/2014
Dosar nr. 1155/115/2010
Şedinţa publică din 11 februarie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 22 martie 2010, reclamanţii J.R., V.G. şi S.Z. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca ,în temeiul Legii nr. 221/2009, să constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare şi stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-14 ianuarie 1956 luate împotriva defunctei J.D., să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 8.480.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 919 din 25 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii sus-menţionaţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin.
A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 25.000 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 476,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanţi.
Prin decizia nr. 318 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010, invocată de reclamanţi.
A respins apelul declarat de reclamanţii J.R., V.G. şi S.Z. împotriva sentinţei civile nr. 919 din 25 mai 2010 a Tribunalului Caraş-Severin.
Aceeaşi instanţă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva aceleiaşi sentinţei, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Împotriva deciziei nr. 318 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, au declarat recurs reclamanţii J.R., V.G. şi S.Z., criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, în recurs au fost aduse critici în sensul că instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 129 C. proc. civ., a încălcat principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, a omis a se pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere (dat fiind caracterul devolutiv al apelului) şi nu a analizat cuantumul despăgubirilor morale acordate de instanţa de fond.
Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte a dispus, prin încheierea din 21 februarie 2012, suspendarea judecăţii în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca urmare a decesului reclamantei J.R. la data de 05 iunie 2011.
De la data suspendării judecăţii, cauza a rămas în nelucrare, fiind repusă pe rol, din oficiu, în vederea discutării perimării.
Înalta Curte urmează să constate intervenită sancţiunea perimării, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an, în materie civilă.
Rezultă că, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an şi această lăsare a pricinii în nelucrare, să se datoreze culpei părţii.
Această sancţiune a perimării operează, deopotrivă, şi în situaţia în care suspendarea s-a dispus în temeiul art. 243 C. proc. civ., având în vedere că, potrivit art. 245 alin. (1) pct. 2 din acelaşi cod, trebuie solicitată reînceperea judecăţii „prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor”.
Altfel spus, perimarea este incidentă cu condiţia ca timp de un an să nu se fi săvârşit în cauză niciun act de procedură în vederea judecării ei, situaţie datorată lipsei de diligenţă a părţii, care nu a acţionat în acest scop, deşi avea posibilitatea să o facă.
Singura derogare pe care o face legiuitorul, pentru ipotezele reglementate de art. 243 C. proc. civ., vizează suspendarea cursului perimării pe o perioadă de 3 luni, sub condiţia însă ca respectivele situaţii având ca efect prorogarea termenului, să fi intervenit în cele din urmă 6 luni ale termenului de perimare (atunci când suspendarea judecăţii s-a dispus deci, pe un alt temei decât cel reprezentat de art. 243 din acelaşi cod).
În speţă, nu se regăseşte o altfel de situaţie, care să fi condus la prelungirea termenului de perimare, care a început să curgă de la data la care s-a oprit cursul judecăţii, ca urmare a decesului uneia dintre părţi.
Se va constata, aşadar, că nu a avut loc o repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecăţii, în condiţiile art. 245 alin. (1) pct. 2 din cod şi că lăsarea pricinii în nelucrare este imputabilă părţilor (care nu au invocat faptul că ar fi fost împiedicate de a stărui în judecată datorită unor împrejurări mai presus de voinţa lor, în sensul art. 250 alin. (3) C. proc. civ.).
În consecinţă, în condiţiile în care până la împlinirea termenului de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) din acelaşi cod, nu s-a înregistrat vreo cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecăţii, instanţa va reţine întrunirea în cauză a cerinţelor prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat recursul declarat de reclamanţii J.R. (decedată la 05 iunie 2011), V.G. şi S.Z. împotriva deciziei nr. 318 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 786/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 466/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
