ICCJ. Decizia nr. 4428/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4428/2013
Dosar nr. 890/1/2013
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 15560 din 21 decembrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC I.M.P. SA şi a obligat pârâta A.V.A.S. la plata sumei de 167.479,63 lei cu titlu de despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia nr. 188 din 8 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Împotriva acestei decizii atât reclamanta cât şi pârâta au declarat recurs.
Prin Decizia nr. 1462 din 27 aprilie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia comercială, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei comerciale nr. 188 din 8 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o în parte, în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei comerciale nr. 15560 din 21 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi desfiinţării în parte a acesteia cu trimiterea cauzei primei instanţe în vederea soluţionării cererii privind despăgubirile referitoare la Atelier Tâmplărie situat în Ploieşti, judeţul Prahova. Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de pârâta A.V.A.S. şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate respectiv ale sentinţei apelate.
După casare cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 24377.01/3/2006 la data de 14 iunie 2010.
Prin sentinţa comercială nr. 16472 din 21 septembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC I.M.P. SA în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.120.226,96 lei cu titlu de despăgubiri, motivat de faptul că justa despăgubire ca echivalent bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului, o reprezintă valoarea de circulaţie/piaţă a imobilului din momentul pronunţării hotărârii şi nu valoarea contabilă a imobilului înregistrată în registrul contabil al societăţii la data când societatea a fost privatizată, aşa cum greşit a susţinut pârâta. A obligat pârâta la plata sumei de 24.844 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta A.V.A.S. criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Ulterior pronunţării soluţiei menţionate, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, în Dosarul nr. 16/2011 Înalta Curte de Casație și și Justiție, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii".
Respectând dispoziţiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, instanţa de apel a încuviinţat cererea A.V.A.S de efectuare a unei noi expertize contabile care să stabilească valoarea contabilă a imobilului „Atelier Tâmplărie" din Ploieşti, de la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
În raport de Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 16/2011, de concluziile finale ale raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, precum şi de dispoziţiile Deciziei de casare nr. 1426 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 516 din 10 decembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că, a admis acţiunea formulată de către reclamantă şi a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 88.084 lei, cu titlu de despăgubiri, datorate la data de 31 mai 2012, pentru imobilul intitulat "Atelier Tâmplărie" situat în Ploieşti, jud. Prahova şi a menţinut dispoziţia referitoare la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând totodată şi suspendarea executării deciziei atacate şi a sentinţei primei instanţe, cerere respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 24 aprilie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia a lI-a civilă.
În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, cu privire la cunatumul despăgubirilor, susţinând următoarele:
- terenul pentru care reclamanta a solicitat despăgubiri nefăcând parte din capitalul social la momentul privatizării, nu putea forma obiect al cererii de despăgubire, pentru acest motiv, respectivul teren nu a fost avut în vedere la stabilirea preţului acţiunilor din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 10 decembrie 1998;
- pachetul de acţiuni care a făcut obiectul contractului de privatizare nu reflectă şi valoarea terenurilor în litigiu, astfel încât cumpărătorul nu a fost ţinut de achitarea acţiunilor care reprezentau valoarea imobilelor aflate în administrarea reclamantei;
- dacă ulterior reclamanta ar fi obţinut certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor, avea obligaţia dovedirii majorării capitalului social cu valoarea terenului, ceea ce nu s-a întâmplat;
- în lipsa certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta nu putea fi despăgubită pentru pierderea unui bun cu privire la care nu a deţinut vreodată dreptul de proprietate:
- deşi prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că pentru terenurile în litigiu reclamanta nu a avut titlu de proprietate, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea recomandării făcute;
- art. 324 din Legea nr. 99/1999 nu prevede că despăgubirea se acordă la nivelul valorii de circulaţie a activelor astfel că, prejudiciul suferit trebuie limitat la valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea de circulaţie;
- din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar fi cuvenit despăgubiri în proporţie de 42,33%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 10 decembrie 1998, apelanta a vândut acţiuni reprezentând numai 42,33% din capitalul social al intimatei, astfel încât este lipsită de fundament legal obligarea reclamantei la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deţinut de stat la societatea reclamantă;
A mai susţinut recurenta că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a„ Completului competent sa judece recursul in interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în Dosarul nr. 16/2011. considerând că in mod nelegal a fost obligată, pe langa pretinsa valoare contabilă a imobilului, și la plata actualizării sumei respective pentru perioada 18 august 2011 - data la care a fost predat imobilul foştilor proprietari și 31 mai 2012 - data stabilită de instanţa pana la care s-a calculat actualizarea.
Totodată, recurenta a învederat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. arătând că instanţa de apel, deşi i-a admis apelul şi a obligat-o la plata sumei de 88.084 lei, reprezentând despăgubiri datorate la 31 mai 2012, a menţinut hotărârea primei instanţe cu privire la plata cheltuielilor de judecată, fără a ţine cont de faptul că achitase în judecarea apelului un onorariu de expert în cuantum de 2.000 lei.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În concret, recurenta critică greşita interpretare dată de către curtea de apel prevederilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi încălcarea dispoziţiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Completului competent sa judece recursul in interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie şi a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita interpretare dată de către curtea de apel prevederilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată se constată că, în speţă, deşi în cuprinsul cererii de recurs, pârâta a încadrat criticile formulate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în fapt, a reluat criticile din apel, fără a arăta în ce constau, în concret, criticile aduse deciziei recurate.
Or, simpla indicare a textului de lege prin care se reglementează motivele de recurs în baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre, şi nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată, nu este suficientă, cererea de recurs trebuind să cuprindă critici de nelegalitate ce vizează, în concret, decizia atacată.
Astfel, prin cererea de recurs este necesar să se invoce motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate cu recurs, reiterarea criticilor aduse prin cererea de apel hotărârii primei instanţe neputând complini această lipsă.
Se constată astfel că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere hotărârea atacată în ceea ce priveşte fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.
Nici criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Completului competent sa judece recursul in interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nu pot fi reţinute în condiţiile în care, respectând dispoziţiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia sus menţionată, instanţa de apel a încuviinţat cererea A.V.A.S de efectuare a unei noi expertize contabile care să stabilească valoarea contabilă a imobilului „Atelier Tâmplărie" din Ploieşti, de la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
Astfel, în raport de concluziile finale ale acestui raport de expertiză, precum şi de dispoziţiile Deciziei de casare nr. 1426 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 516 din 10 decembrie 2012, curtea de apel a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că, a admis acţiunea formulată de către reclamantă şi a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 88.084 lei, cu titlu de despăgubiri.
În ceea ce priveşte criticile vizând încălcarea art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."
Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii iar aceste cheltuieli pot consta în onorariile experţilor, taxe judiciare şi alte taxe procedurale precum şi onorariile de avocat.
În speţă, prin sentinţa comercială nr. 16472 din 21 septembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC I.M.P. SA în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.120.226,96 lei cu titlu de despăgubiri, obligând totodată pârâta şi la plata sumei de 24.844 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Ulterior, prin Decizia civilă nr. 516 din 10 decembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul A.V.A.S., a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că, a admis acţiunea formulată de către reclamantă şi a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 88.084 lei, cu titlu de despăgubiri, datorate la data de 31 mai 2012, pentru imobilul intitulat "Atelier Tâmplărie" situat în Ploieşti, jud. Prahova şi a menţinut dispoziţia referitoare la plata cheltuielilor de judecată.
Având în vedere că acordarea cheltuielilor de judecată este întemeiată pe ideea de culpă procesuală, în măsura în care aceste cheltuieli constau în taxele judiciare plătite de partea ale cărei pretenţii au fost admise, trebuie acordate la nivelul taxelor judiciare calculate prin raportare la valoarea pretenţiilor admise.
Astfel, în speţă, raportat la pretenţiile admise, taxele judiciare calculate conform prevederilor Legii nr. 146/1997 sunt în cuantum de 3.372, 68 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar.
Totodată se constată că în conformitate cu dovezile aflate la filele nr. 40 şi 41 din dosarul curţii de apel, pârâta a achitat onorariul de expert în cuantum de 2.000 lei.
În consecinţă, în mod greşit instanţa de apel a menţinut dispoziţia tribunalului referitoare la plata cheltuielilor de judecată, fără a lua în considerare faptul că micşorase cuantumul pretenţiilor acordate reclamantei şi faptul că în apel, pârâta a achitat onorariul de expert în cuantum de 2.000 lei.
Faţă de cele ce preced, aplicând prevederile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei A.A.A.S. şi va modifica decizia atacată, în sensul că va obliga pârâta la plata sumei de 3.377,68, reprezentând cheltuieli de judecată şi va menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate privind admiterea apelului formulat de pârâtă şi schimbarea în parte a sentinţei apelate
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta A.A.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 516 din 10 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că obligă pe pârâta A.A.A.S. la plata sumei de 3.377,68 lei către reclamanta SC I.M.P. SA, reprezentând cheltuieli de judecată.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate privind admiterea apelului formulat de pârâtă şi schimbarea în parte a sentinţei apelate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4425/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4432/2013. Civil. Ordonanţă... → |
|---|
