ICCJ. Decizia nr. 579/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 579/2014

Dosar nr. 4849/3/2003

Şedinţa publică din 19 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1720 din 21 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia formulată de reclamanţii C.I. şi C.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia nr. 580 din 29 octombrie 2003, emisă de pârât, s-a respins notificarea înregistrată din 13 august 2001, cu motivarea că petiţionarii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Oradea, Parcul Petofi, jud. Bihor - teren în suprafaţă de 820 mp.

În raport de dovezile existente la dosar, tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat, în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, de la numita M.O., poziţia nr. 487 din anexă, după care a fost transmis în administrarea pârâtului, prin decizia nr. 58584 din 24 mai 1949, emisă de Ministerul de Finanţe.

Prin încheierea nr. 5468/2000, Judecătoria Oradea a dispus intabularea dreptului de administrare al Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Bihor, în cartea funciară.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a fost formulată notificare de către numiţii C.I. şi C.M.E., adresată Primăriei Municipiului Oradea, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, Parcul Petofi, însă entitatea notificată a comunicat un exemplar al notificării Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor, întrucât această instituţie deţine o parte din teren şi anume 820 mp., diferenţa de teren fiind deţinută de Regionala C.F.R. Cluj.

Referitor la actele de proprietate prezentate de către reclamanţi, pe baza cărora se revendică imobilul în litigiu - contractele de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1947, respectiv 1 martie 1947, tribunalul a constatat că acestea nu îndeplinesc condiţiile de validitate ca înscrisuri sub semnătură privată, întrucât nu poartă semnăturile tuturor părţilor contractante, lipsind astfel o condiţie esenţială a actului juridic, care atrage nevalabilitatea sa şi, ca atare, cele două înscrisuri nu sunt de natură să facă dovada dreptului de proprietate.

Întrucât, în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 modificată, tribunalul a dispus respingerea contestaţiei formulate de reclamante, fiind astfel menţinută dispoziţia emisă de pârât.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apeluri reclamanţii C.I.A. şi C.A.G.C., înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 08 aprilie 2008.

Prin decizia civilă nr. 745/ A din 20 februarie 2010, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii C.I.A. şi C.A.G.C.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Oradea, comunicată prin intermediul executorului judecătoresc P.G., C.I., în calitate de moştenitor al defunctei C.O.P., şi C.M.E. au solicitat, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Oradea, Parcul Petofi, jud. Bihor, casa de locuit şi teren intravilan aferent, în suprafaţă de 1.391,76 mp, înscris în CF Oradea.

Prin decizia de respingere a notificării nr. 580 din 29 octombrie 2003, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, a fost respinsă solicitarea referitoare la terenul în suprafaţă de 820 mp, aflat în administrarea acestui minister, cu motivarea că petiţionarii nu au tăcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul solicitat, dat fiind faptul că actele de proprietate invocate (contractele de vânzare cumpărare încheiate la data de 18 ianuarie 1947 şi 01 martie 1947) nu pot face dovada proprietăţii asupra imobilului, deoarece aceste acte reprezintă înscrisuri sub semnătură privată şi nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru validitatea unor astfel de înscrisuri, precum şi faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost intabulat pe numele autorului petiţionarilor.

Imobilul care formează obiectul cauzei a fost identificat prin expertiza realizată în primă instanţă de expertul Iacob Iosif. Potrivit măsurătorilor efectuate pe teren, s-a constatat că, din imobilul cu nr. cadastral 58/19, în suprafaţă de 820 mp, Inspectoratul de Poliţie Bihor foloseşte 716 mp, restul suprafeţei parcelei, de 114 mp, este alipită parcelelor cu nr. top. 58/12 şi 58/21, situate pe latura nordică a parcelei în cauză.

Conform raportului de expertiză specialitatea construcţii, efectuat, In apel, de ing. D.A., pe acest teren, au fost identificate următoarele elemente: î. atelier auto, 2. şopron deschis, 3. rampă metalică, 4, zonă amplasare rezervoare combustibil, 5, cabină poartă, 6. staţie carburanţi şi pompe. Construcţii definitive sunt: 1. atelier auto, 2. cabină poartă, 6. rezervoare îngropate (pe fundaţii beton). Şopronul deschis, rampa metalică, staţia carburanţi şi pompe sunt construcţii provizorii. I.P.J. Bihor foloseşte atelierul auto, astfel că rezervoarele de combustibil, staţia carburanţi şi pompe, rampa existentă şi cabina de poartă nu sunt utilizate şi funcţionale în prezent şi de o perioadă îndelungată de timp (anii 1990-1992). Terenul este împrejmuit cu un gard de prefabricate din beton, pe latura nordică, gard din zidărie de cărămidă, pe laturile de vest şi sud, iar latura estică nu este materializată pe teren. Reţelele de apă, canal şi electrice nu sunt de mare calibru, acestea deservesc incinta proprietăţii şi sunt branşamente la limita proprietăţii, iar acestea, prin proiectare şi execuţie sunt dimensionate la normativele în vigoare, fiind tratate ca instalaţii de serviciu.

În cartea funciară a localităţii Oradea, imobilele au fost intabulate la data de 23 mai 1938, în favoarea soţiei lui A.F., născută O.M.

Prin cartea de judecată civilă nr. 478 din 27 martie 1947, dată de Judecătoria Urbană Oradea, în Dosarul nr. G. 337/1947, a fost declarată moartă O.F., născută M., şi a fost stabilită ziua de 23 august 1944, ca data morţii prezumate a acesteia, întâmplată în localitatea Auschwitz, Germania.

Concluzia care se impune este aceea ca, în absenţa înscrierii imobilului în cartea funciară, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a intrat în patrimoniul autorilor contestatorilor.

În aceste condiţii, întrucât singurul mijloc de probă al dreptului lor de proprietate ar fi putut fi menţiunile din cartea funciară, nu prezintă relevanţă valabilitatea sau nevalabilitatea preluării imobilului de către stat de la o persoană tară capacitate de folosinţă şi nici încheierea unui contract de închiriere cu reprezentantul unui organ de stat.

Împotriva acestei decizii, la data de 09 februarie 2011, au declarat recurs reclamanţii O.I.A. şi C.A.G.C., solicitând admiterea recursurilor, motivat de faptul că decizia instanţei de apel face o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 389/1943, deoarece, în art. 4 alin. (1), această lege prevede o excepţie referitoare la acele cazuri în care drepturile reale se dobândesc tară înscriere în cartea funciară, însă titularul dreptului nu va putea dispune de bunul imobil decât după înscrierea în cartea funciară.

De altfel, instanţa de apel acceptă că antecesorii reclamanţilor au dobândit imobilul în litigiu prin cele două contracte de vânzare-cumpărare, dar consideră că, atât timp cât nu s-a tăcut înscrierea în cartea funciară, pe numele cumpărătorilor, dreptul real nu a fost constituit sau transcris.

În motivarea recursului său, recurentul C.A.G.C. a susţinut nelegalitatea deciziei, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele:

Aprecierea asupra nevalabili taţii înscrisului sub semnătură privată este eronată, deoarece această chestiune nu putea fi invocată decât de către părţile semnatare, al căror interes ar fi fost vătămat.

Ca atare, trebuia verificat dacă actul încheiat între părţi era sau nu apt să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, iar, din acest punct de vedere, trebuie observate dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora dreptul de proprietate se transmite tară înscriere în cartea funciară, dacă e vorba de transmisiune mortis causa, deci moştenitorii defunctei M.O. au devenit proprietari, prin deschiderea succesiunii.

În aceste condiţii, moştenitorii proprietarului tabular aveau posibilitatea transmiterii dreptului autorilor reclamanţilor, fără înscrierea lor în cartea funciară, ţinând seama şi de faptul că, până la momentul înscrierii în cartea funciară, raporturile dintre părţile unui act juridic translativ de proprietate sunt guvernate de regulile consensualiste C. civ., iar, după înscriere, de regulile de carte funciară cuprinse în Decretul-lege nr. 115/1938.

Astfel fiind, moştenitorii proprietarului tabular nu mai puteau solicita restituirea, întrucât imobilul a fost înstrăinat valabil, iar, în interpretarea dată de instanţa de apel, nici reclamanţii nu ar putea formula o astfel de solicitare, întrucât nu ar fi dobândit dreptul de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 6618 din 31 octombrie 2012, Înalta Curie de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de recurenţii - reclamanţi, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că instanţele de fond au ignorat faptul că, în materia Legii nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate cunoaşte reguli mai puţin severe, (tocmai în considerarea dificultăţii probaţiunii, cu referire la contextul istoric în care s-au făcut deposedările abuzive), fiind permisă şi prezumţia de proprietate.

Or, sub acest aspect, elementele pricinii - referitoare la faptul că, în 1948, ulterior întocmirii celor două contracte de vânzare-cumpărare din 1947, antecesorii reclamanţilor au fost aceia care au închiriat imobilul Securităţii, că tot aceştia au plătit impozit, până în anul 1950, când au fost evacuaţi din imobilul naţionalizat - erau apte să conducă la prezumţia de proprietate în favoarea autorilor reclamanţilor, chiar în condiţiile în care dreptul acestora nu fusese încă transcris în cartea funciară, până la momentul naţionalizării.

Împrejurarea că înseşi autorităţile vremii le-au recunoscut acestora calitatea de proprietari rezultă inclusiv din aceea că încheierea contractului de închiriere asupra imobilului s~a tăcut de către antecesorii reclamanţilor.

Dincolo de aceste aspecte însă, tranşarea chestiunii dreptului de proprietate, ca aparţinând autorilor reclamanţilor, s-a făcut de o manieră irevocabilă în litigiul desfăşurat în paralel, conform sentinţei civile nr. 3130/2012 a Judecătoriei Oradea (depusă la dosar în faza recursului - filele 39, 40).

Potrivit sentinţei menţionate, a fost admisă cererea reclamanţilor C.I.A. şi C.A.C., în contradictoriu cu pârâtul M.I., constatându-se ca antecesorii reclamanţilor (P.S., D.K., P.M., P.I., P.O.) au dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18 ianuarie 1947, în limba maghiară şi contractului de vânzare-cumpărare, încheiat la 1 martie 1947, de la antecesorii pârâtului, numiţii M.O. (E.), M.T. (T.) şi M.I. (I.), clădirea cu etaj din Oradea, înscrisă în C.F., cu terenul aferent în suprafaţă de 1.391,76 m.p.

Susţinerea intimatului, conform căreia această hotărâre nu i-ar fi opozabilă, întrucât nu a fost parte în respectivul litigiu, nu poate fi primită, confundându-se de fapt opozabilitatea cu obligativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti.

Astfel, un act juridic, în general, şi actul jurisdicţional, în particular, se bucură de opozabilitatea efectelor sale şi faţă de terţi, acest principiu venind să-1 completeze pe cel al relativităţii efectelor.

Terţilor faţă de procedura judiciară le pot fi opuse efectele substanţiale (referitoare la naşterea, modificarea, stingerea unui drept), ca elemente noi aduse de actul jurisdicţional în ordinea juridică, scopul fiind tocmai aceia de a fi respectate consecinţele unei verificări jurisdicţionale realizate.

Aşadar, drepturile consfinţite printr-o hotărâre judecătorească se bucură de opozabilitate şi faţă de terţi, întrucât este vorba de modificarea situaţiei juridice existente anterior, care trebuie respectată şi de alte subiecte de drept, nu numai de părţile din proces.

Evident, această opozabilitate a efectelor nu se suprapune şi nu se confundă cu obligativitatea lor, care dă expresie principiului relativităţii şi care se manifestă în relaţia dintre părţi.

Înseamnă că terţul poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absenţa lui de la judecată, ceea ce, în speţă, ar fi însemnat, de exemplu, că vânzarea-cumpărarea nu ar fi avut loc sau că s-ar fi realizat către alţi cumpărători decât autorii reclamanţilor.

Asemenea apărări, care să combată cele susţinute de către recurenţii-reclamanţi prin hotărârea de care s-au prevalat» n-au fost propuse însă judecăţii, aşa încât intimatului i se opun cele statuate jurisdicţional în legătură cu transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanţilor.

În consecinţă, instanţa de recurs a reţinut că s-a făcut, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dovada calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor la măsuri reparatorii.

În baza ari. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., întrucât, raportat ia aspectele reţinute, judecata s-a realizat fără a fi cercetat fondul pricinii, urmare a admiterii recursului, decizia a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca, la reluarea judecăţii, instanţa să stabilească, în funcţie de regimul juridic ai imobilului, rezultat din probele administrate, natura măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanţilor.

În rejudecare, nu s-au administrat probe noi.

Prin decizia civila nr. 103/ A din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi C.I.A. şi C.A.G.C. (decedat) şi continuat de moştenitorii, C.K.C., C.G.S. şi D.A. împotriva sentinţei civile nr. 1720 din 20 decembrie 2007, pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor.

A schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulata de reclamanţi.

A anulat dispoziţia nr. 580 din 29 octombrie 2003, emisă de intimatul M.A.I.

A obligat intimatul să emită o nouă dispoziţie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului teren, în suprafaţa de 680 mp situat în municipiul Oradea, str. Parcul Petofi Sondor, judeţul Bihor. (820-140 mp, teren restituit prin dispoziţia nr. 14431 din 23 ianuarie 2007), având număr topo. 58119, înscris în Cartea Funciară Oradea 4515, cuprins în perimetrul Al - CI - F - G - H, aşa cum rezidă din planul de situaţie întocmit de expert topo inginer I.I., cu menţinerea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de 3 ani, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele :

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, imobil ele-terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute, la data intrării în vigoare a acestei legi, de o regie autonomă sau de orice alta persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.

În acest sens, prin art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege, se prevede că persoana îndreptăţită va notifica persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar, prin dispoziţiile art. 26 alin. (3) din legea menţionată, s-a precizat că dispoziţia sau, după caz, decizia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civila a tribunalului.

În condiţiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ menţionat, de către instanţele judecătoreşti, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie, instanţa poate să dispună ea însăşi, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului sau, după caz, să se pronunţe asupra îndreptăţirii reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În acest context, Curtea a reţinut că, prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Oradea, comunicată prin intermediul executorului judecătoresc P.G., C.I., în calitate de moştenitor al defunctei C.O.P., şi C.M.E. au solicitat, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Oradea, Parcul Petofi, jud. Bihor, casa de locuit şi teren intravilan aferent în suprafaţă de 1.391,76 mp» înscris în CF Oradea.

Prin decizia nr. 580 din 29 octombrie 2003, emisă de M..I., a fost respinsă notificarea referitoare Ia terenul în suprafaţă de 820 mp, aflat în administrarea acestui minister, cu motivarea că petiţionarii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire Ia imobilul solicitat, dat fiind făptui că actele de proprietate invocate (contractele de vânzare cumpărare încheiate la data de 18 martie 1947 şi 01 martie 1947) nu pot face dovada proprietăţii asupra imobilului, deoarece aceste acte reprezintă înscrisuri sub semnătură privată şi nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru validitatea unor astfel de înscrisuri, precum şi faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost intabulat pe numele autorului petiţionarilor.

Sub acest ultim aspect, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6618 din 31 octombrie 2012, s-a reţinut, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dovada calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor Ia măsuri reparatorii - îndrumare obligatorie a instanţei de casare, instanţa de apel urmând a stabili, Ia reluarea judecăţii, în funcţie de regimul juridic al imobilului, rezultat din probele administrate, natura măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanţilor.

Analizând probele administrate în cauză, Curtea a reţinut că imobilul care formează obiectul cauzei a fost identificat prin expertiza realizată, în primă instanţă, de expertul I.J. şi completată, în apel, de expertul inginer D.A. Potrivit măsurătorilor efectuate pe teren, s-a constatat că, din imobilul cu nr. cadastral 58/19, în suprafaţă de 820 mp, Inspectoratul de Poliţie Bihor foloseşte 716 mp, restul suprafeţei parcelei, de 114 mp, este alipită parcelelor, situate pe latura nordică a parcelei în cauză.

Conform raportului de expertiză, specialitatea construcţii, efectuat, în apel, de ing. D.A., pe acest teren, au fost identificate următoarele elemente: 1. atelier auto, 2. şopron deschis, 3. rampă metalică, 4. zonă amplasare rezervoare combustibil, 5. cabină poartă, 6. staţie carburanţi şi pompe. Construcţii definitive sunt: 1. atelier auto, 2. cabină poartă, 6. rezervoare îngropate (pe fundaţii beton). Şopronul deschis, rampa metalică, staţia carburanţi şi pompe sunt construcţii provizorii. în prezent, de IPJ Bihor este folosit atelierul autor, astfel că rezervoarele de combustibil, staţia carburanţi şi pompe, rampa existentă şi cabina de poartă nu sunt utilizate şi funcţionale în prezent, dar şi de o perioadă mai îndelungată de timp (anii 1990-1992). Terenul este împrejmuit cu un gard de prefabricate din beton, pe latura nordică, gard din zidărie de cărămidă, pe laturile de vest şi sud, iar latura estică nu este materializată pe teren. Reţelele de apa, canal şi electrice nu sunt de mare calibru, acestea deservesc incinta proprietăţii şi sunt branşamente la limita proprietăţii, iar acestea, prin proiectare şi, respectiv, execuţie, sunt dimensionate la normativele în vigoare, fiind tratate ca instalaţii de serviciu.

Potrivit adresei nr. 25705 din 10 noiembrie 1959, emise de Sfatul Popular al Raionului Oradea, imobilul situat în Parcul Petofi Sandor a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând, în anexa acestuia, la poziţia 487, ca fiind preluat de la proprietar M.O. La data de 6 noiembrie 1959, în baza Decretului nr. 92/1950, s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor, cu titlu de drept naţionalizare, în favoarea Statului Român.

Prin încheierea nr. 5468 din 30 martie 2000, pronunţată de Judecătoria Oradea, a fost înscrisă, în cartea funciară nou înfiinţată, între altele, parcela cu nr. top. 58/19 şi a fost intabulat dreptul de proprietate, cu titlu de transmisiune legală, în favoarea Ministerului Afacerilor Interne şi Inspectoratului de Poliţie al jud. Bihor.

Curtea a avut în vedere că, prin decizia nr. 11443 din 23 ianuarie 2007, emisă de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului - CN C.F.C.F.R. SA, pe baza aceloraşi acte, li s-a restituit con testatorilor partea din imobilul situat în Mun. Oradea, str. Parcul Petofi, jud. Bihor, compus din clădire (parter+etaj), împreună cu terenul în suprafaţă totală de 710 mp, de sub nr. top. 58/12 (570 mp) şi 58/19 (140 mp), înscris în CF Oradea.

În consecinţă, Curtea a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu, reţinând, totodată, că suprafaţa de teren ce ar putea face obiectul reparaţiei este de 680 m.p. Aceasta întrucât, din totalul suprafeţei de 820 m.p., identificată cu număr topo 58/19, revendicată de către contestatori ca fiind în folosinţa Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor, s-a dispus restituirea în natură către contestatori, prin decizia nr. 11443 din 23 ianuarie 2007, emisă de Ministerul Transporturilor Construcţiei şi Turismului - CN C.F.C.F.R. SA, a suprafeţei de 140 m.p., din cuprinsul parcelei identificată cu număr topo 58/19, înscrisă în Cartea Funciară Oradea, conform considerentelor deciziei arătate.

Asupra măsurilor reparatorii ce se cuvin apelanţilor contestatori, Curtea a reţinut că procedura soluţionării notificărilor, formulate conform Legii nr. 10/2001, atât etapa administrativă, cât şi cea judiciară, este guvernată de principiul prevalentei restituirii în natură a imobilului notificat, fiind exceptate de la restituirea în natură numai terenurile pe care s-au edificat, în condiţiile legii, după 1990 construcţii autorizate.

Prin urmare, în cauză, prin raportare la dispoziţiile legale speciale, nu există posibilitatea opţiunii între restituirea în natura şi despăgubiri în echivalent, instanţa fiind obligată să analizeze cu prioritate dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru care s~a formulat notificare şi, numai în situaţia în care se dovedeşte o asemenea imposibilitate, generată de situaţia de fapt şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente, se poate trece la abordarea celorlalte măsuri de despăgubire în echivalent

Or, în cauză, Curtea a reţinut că imobilul în litigiu se află în folosinţa Inspectorului de Poliţie al judeţului Bihor, terenul fiind ocupat de mai multe clădiri, cu diverse destinaţii, aşa cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză tehnică, respectiv atelier auto, şopron, rampă metalică, zonă amplasare rezervoare combustibil, cabină poartă, staţie carburanţi, toate aceste construcţii fiind construcţii provizorii, nefiind prezentate documentaţii tehnice legale şi aprobate de organele competente pentru ca respectivul teren să fie inclus în aria unor amenajări de utilitate publică.

În acest sens, Curtea a constatat că devin incidente dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

Imobilul In litigiu a intrat în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, figurând ca anexă la poziţia nr. 487, şi a trecut în administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin decizia Ministerului Finanţelor nr. 58584/1949.

Prin Legea nr. 247/2005, s-au modificat dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar, potrivit noii reglementări, „în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2, lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate, exclusiv şi nemijlocit, activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate, cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea, pe o perioadă până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 şi 4, din anexa nr. 2 lit. a) sau, după caz, de până la 5 ani, de ia data emiterii deciziei sau dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1 şi 2, din anexa nr, 2 lit. a).

În speţă, constatând preluarea abuzivă, fără titlu valabil, de la autoarea apelanţilor contestatori, Curtea a apreciat că imobilul trebuie restituit în natură, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, restituirea în proprietate a imobilului se va face condiţionat de menţinerea afectaţiunii imobilului restituit, pe perioada prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001, aceea de sediu al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bihor, ce se circumscrie categoriei de imobile prevăzute la anexa 2 lit. a) pct. 3.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond.

În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele:

Intimaţii reclamanţi C.I. şi C.M.E. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, Parcul Petofi Sandor, judeţul Bihor.

După verificarea şi completarea dosarului constituit în baza notificării, ministrul afacerilor interne a emis dispoziţia nr. 580 din 29 octombrie 2003, prin care notificarea a fost respinsă, întrucât notificatorii nu au tăcut dovada dreptului de proprietate al antecesorilor lor asupra imobilului în litigiu.

Or, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel nu a tăcut o apreciere corectă a actelor din dosar, recurentul reiterând, în cadrul acestei susţineri, situaţia de fapt şi argumentele reclamanţilor cuprinse în cererile formulate în cauză.

În acest context, s-a susţinut că actul de proprietate invocat de către notificatori nu poate face dovada proprietăţii asupra imobilului situat în Oradea, Parcul Petofi Sandor, deoarece acest act reprezintă un înscris sub semnătură privată şi nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru validitatea unui astfel de înscris.

Tot astfel, actul de vânzare - cumpărare ar fi trebuit sa fie semnat de toate părţile, respectiv de M.O. (E.), M.T. (T.).şi M.I., în calitate de vânzători şi de P.S. (A.), D.K., P.M., P.I. şi P.O., în calitate de cumpărători, însă acest contract este semnat de doi martori, de un singur vânzător (M.E.) şi de un singur cumpărător (P.A.), în condiţiile în care „semnătura este, de regulă, singura, dar indispensabila condiţie a înscrisului sub semnătură privată".

Astfel, lipsa semnăturii înscrisului sub semnătură privată a pârtii interesate atrage nevalabilitatea acestuia, lipsindu-1 de forţa juridică doveditoare.

De asemenea, imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 487 din anexă, fiind naţionalizat de la numita M.O. şi a fost transmis în administrarea instituţiei recurente, împreună cu alte imobile, prin decizia ministrului finanţelor din 24 mai 1949.

Mai mult, în actul de vânzare-cumpărare, figurează ca proprietari P.S. (A.), D.K., P.M., P.I. şi P.O., iar, în Decretul nr. 92/1950, este menţionat ca proprietar M.O., intimaţii-reclamanţi neprezentând înscrisuri din care să rezulte gradul de rudenie cu persoana de la care s-a naţionalizat imobilul, respectiv M.O.

In acelaşi sens, din extrasul privind impozitele şi taxele locale, comunicat de Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale, rezultă că numita M.O. a achitat impozit pentru imobilul situat în Parcul Petofi Sandor nr. 7, în anii 3947/1948 şi 1948/1949.

Prin urmare, există posibilitatea ca, până la data preluării imobilului de către stat, să fi intervenit o înstrăinare, aspect pe care însă, instanţa de apel nu a considerat necesar să-l cerceteze.

Mai mult, potrivit art. 24 alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate în care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare aceasta.

Alin. (2) al aceluiaşi articol, dispune că, în aplicarea prevederilor alin. (1), în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

Prin urmare, aceste texte instituie trei prezumţii legale privind existenta, întinderea dreptului de proprietate şi calitatea de proprietar, la data preluării, a persoanei menţionate în actul de preluare sau de punere în executare a măsurii.

Având în vedere faptul că, prin Decretul nr. 92/1950, a fost naţionalizat şi trecut în proprietatea statului, imobilul situat în Oradea, Parcul P.S., judeţul Bihor, proprietatea lui M.O. hotărârea judecătorească a fost pronunţată de către instanţa de apel cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

De asemenea, s-a învederat că, la emiterea dispoziţiei contestate, au fost avute în vedere şi prevederile cuprinse în art. 36 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în care se menţionează, în mod expres, faptul că: „Emiterea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate, a calităţii de moştenitor ai fostului proprietar sau, după caz, a calităţii de asociat ai persoanei juridice proprietare a imobilului preluat constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 5 ani".

Recurentul a invocat şi faptul că existenţa deciziei de restituire din 23 ianuarie 2007, emisă de M.T.C.T. - CN C.F.C.F.R. SA,, nu conduce automat la ideea că şi instituţia recurentă ar trebui să adopte aceeaşi soluţie, având în vedere faptul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acordă instituţiei notificate dreptul de apreciere cu privire la actele depuse în susţinerea notificărilor şi, foarte important, stabileşte şi sancţiuni pentru emiterea deciziilor sau dispoziţiilor de restituire, în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate, a calităţii de moştenitor al fostului proprietar, această faptă constituind infracţiune.

În consecinţă, s-a solicitat să se constate că, în cauză, nu a fost făcută dovada calităţii de proprietar a autorului intimaţilor-reclamanţi, imobilul în discuţie fiind preluat de către Statul Român de la M.O., aceasta nefiind o problemă de drept care să poată fi dezlegată irevocabil de către instanţa supremă.

Analizând excepţia nulităţii recursului şi recursul formulat, în raport de criticile expuse, înalta Curte reţine următoarele;

În considerarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., se va analiza cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii - reclamanţi C.K.C., C.G.S., D.A.J. şi C.I.A., din perspectiva pretinsei imposibilităţi de încadrare a criticilor formulate de recurent în dispoziţiile limitative ale art. 304 C. proc. civ.

Potrivit art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Per a contraria, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi exhaustiv de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speţă, recurentul pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor, deşi nu structurează în mod riguros criticile de nelegalitate invocate, totuşi, acestea se raportează la existenţa şi dovedirea dreptului de proprietate ai intimaţilor-reclamanţi, la pretinsa nerespectare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, la modul de soluţionare a notificării şi eventuala răspundere penală ce ar putea fi atrasă, astfel încât, în opinia instanţei de recurs, acestea pot constitui aspecte de legalitate, ce urmează a fi cenzurate prin prisma pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

În consecinţă, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă.

Procedând la analiza recursului declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, instanţa va expune următoarele considerente:

Principala critică pe care o invocă recurentul se raportează la împrejurarea că, în cauză, contestatorii nu au făcut dovada calităţii de proprietar a autorilor lor, imobilul în litigiu fiind preluat de către Statul Român de la M.O., aceasta nefiind, în opinia recurentului, o problemă de drept care să poată fi dezlegată irevocabil de către instanţa supremă.

Or, pentru a putea răspunde unei asemenea critici, este necesară analiza deciziei civile nr. 6618 din 31 octombrie 2012, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţii din prezenta cauza, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare Ia aceeaşi instanţă de apel, prin raportare la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Astfel, în considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că instanţele de fond au ignorat faptul că, în materia Legii nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate cunoaşte reguli mai puţin severe, fiind permisă şi prezumţia de proprietate.

Sub acest aspect, elementele pricinii - referitoare la faptul că, în 1948, ulterior întocmirii celor două contracte de vânzare-cumpărare din 1947, antecesorii reclamanţilor au fost aceia care au închiriat imobilul Securităţii, că tot aceştia au plătit impozit, până în anul 1950, când au fost evacuaţi din imobilul naţionalizat - erau apte să conducă Ia prezumţia de proprietate în favoarea autorilor reclamanţilor, chiar în condiţiile în care dreptul acestora nu fusese încă transcris în cartea funciară, până la momentul naţionalizării.

Împrejurarea că înseşi autorităţile vremii le-au recunoscut acestora calitatea de proprietari rezultă inclusiv din aceea ca încheierea contractului de închiriere asupra imobilului s-a făcut de către antecesorii reclamanţilor.

Potrivit sentinţei menţionate, a fost admisă cererea reclamanţilor C.I.A. şi C.A.C., în contradictoriu cu pârâtul M.I., constatându-se că antecesorii reclamanţilor (P.S., D.K., P.M., P.Î., P.O.) au dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18 ianuarie 1947, în limba maghiară şi contractului de vânzare-cumpărare, încheiat la 1 martie 1947, de la antecesorii pârâtului, numiţii M.O. (E.), M.T. (T.) şi M.I. (I.), clădirea cu etaj din Oradea, înscrisă în C.F., cu terenul aferent în suprafaţă de 1.391,76 m.p.

Înseamnă că terţul poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absenţa lui de la judecată, ceea ce, în speţă, ar fi însemnat, de exemplu, că vânzarea-cumpărarea nu ar fi avut loc sau ca s-ar fi realizat către alţi cumpărători decât autorii reclamanţilor.

Asemenea apărări, care să combată cele susţinute de către reclamanţi prin hotărârea de care s-au prevalat, n-au fost propuse însă judecăţii, aşa încât pârâtului i se opun cele statuate jurisdicţional în legătură cu transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniu] autorilor reclamanţilor.

În consecinţă, instanţa de recurs a reţinut că s-a tăcut, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dovada calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor la măsuri reparatorii.

Revenind la incidenţa în speţa a art. 315 C. proc. civ., se constată că, potrivit acestui articol, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Din interpretare raţională a acestui text normativ, rezultă că obligativitatea hotărârii pronunţate în recurs se impune în mod imperativ, astfel încât modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat problema de drept pusă în dezbatere este obligatoriu pentru instanţa de trimitere, în sensul şi în limitele stabilite de această instanţă.

În consecinţă, fără a explica raţiunea în virtutea căreia statuările instanţei de recurs privind dovada calităţii de proprietar a autorilor intimaţilor-reclamanţi nu ar putea 11 dezlegată irevocabil de către instanţa supremă, recurentul pare a ignora art. 315 C. proc. civ., text care, nedistingând între problemele de drept ce ar putea fi tranşate - această distincţie particulară fiind, de altfel, imposibilă, întrucât se raportează la problemele de drept dezlegate în raport de circumstanţele concrete ale speţelor deduse judecăţii - este pe deplin aplicabil prezentului litigiu.

Cum, prin decizia civilă nr. 6618 din 31 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un prim ciclu procesual, aspectul existenţei şi dovedirii dreptului de proprietate ai intimaţilor reclamanţi asupra imobilului în litigiu, precum şi cei al calităţii de persoane îndreptăţite, au fost dezlegate în mod irevocabil, impunându-se cu necesitate instanţei de trimitere, motivul de recurs vizând această problemă de drept este vădit nefondat.

În ceea ce priveşte celelalte critici invocate în cauză, se poate constata că acestea nu reprezintă decât argumente în combaterea aceleiaşi teze, anume cea a nedovedirii dreptului de proprietate şi a calităţii de persoane îndreptăţite a intimaţilor-reclamanţi, iar nu veritabile critici de nelegalitate distincte.

În acest sens, contrar opiniei recurentului, nu soluţionarea altei notificări formulate de reclamanţi, în procedura administrativă, în sensul admiterii, determină soluţia restituirii în natură a imobilului în litigiu, în prezenta cauză, ei statuările instanţei de recurs care a dezlegat irevocabil prin decizia nr. 6618 din 31 octombrie 2012, problema dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi a calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, astfel încât aceasta nu mai poate fi repusă în discuţie, Iară a afecta prezumţia de validitate ataşată unei hotărâri judecătoreşti irevocabile (res judicata pro veritate hahetur).

Această dezlegare irevocabilă determină caracterul vădit nefondat şi inadecvat cauzei a susţinerii privind eventuala atragere a răspunderii penale, în cazul admiterii notificării formulate în cauză de persoanele îndreptăţite.

În ceea ce priveşte critica privind pretinsa încălcare a art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, instanţa o apreciază, de asemenea, ca fiind nefondată.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate în care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare aceasta.

Din decelarea scopului şi raţiunii instituirii acestei prezumţii juris tantum, rezultă că aceasta a fost reglementată pentru a surmqnta dificultăţile privitoare la dovada dreptului de proprietate, generate de reglementarea restrictivă a probaţiunii, în redactarea iniţiată a Legii nr. 10/2001, însă, fiind o prezumţie relativă, poate fi răsturnată prin administrarea probei contrarii.

Cum, în cauză, această probă contrară a fost realizată de către reclamanţi, în urma unei proceduri judiciare contradictorii, finalizate prin sentinţa civilă nr. 3130/2012 a Judecătoriei Oradea, ale cărei efecte substanţiale au fost reţinute de instanţa supremă, pe planul opozabilităţii, astfel cum s-a analizat deja, nu se poate susţine că instanţa de apei, care s-a conformat dezlegărilor obligatorii ale instanţei de recurs privind transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanţilor, nu ar fi interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată.

În ceea ce priveşte pretinsa şi eventuala intervenire a unei înstrăinări a imobilului în litigiu, până la data preluării acestuia de către stat, instanţa reţine că acesta este un aspect de fapt, care trebuia dovedit de cei care îl invocă, în speţă, recurentul, probă ce nu a fost realizată în cauză şi care, oricum, ar contrazice statuările instanţei supreme privind transmisiunea şi existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul autorilor intimaţilor-reclamanţi din prezenta cauză. Pentru argumentele expuse, în temeiul an. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii - reclamanţi C.K.C., C.G.S., D.A.I. şi C.I.A.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.I. împotriva deciziei nr. 113/ A din 17 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 201.4.

← ICCJ. Decizia nr. 575/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond		ICCJ. Decizia nr. 581/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 579/2014. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 579/2014. Civil