ICCJ. Decizia nr. 581/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 581/2014
Dosar nr. 49102/3/2010
Şedinţa publică din 19 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 12 octombrie 2010, sub nr. 49102/3/2010, reclamanţii C.I. şi C.R. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 150.000 euro (echivalentul a 650.000 RON), reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, str. Paris, actualizarea sumei cu indicele de inflaţie începând cu data producerii evicţiunii şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor efectuate cu privire la acest imobil şi la daune-interese reprezentând diferenţa de preţ şi sporul de valoare.
Prin sentinţa civilă nr. 456 din 28 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii C.I. şi C.R., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, a admis în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi l-a obligat pe acest pârât la plata către reclamanţi a sumei de 684.800 lei, cu titlu de preţ de piaţă al imobilului de care au fost evinşi, precum şi a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că reclamanţii C.I. şi C.R. au cumpărat, în condiţiile Legii nr. 112/1995, apartamentul situat în imobilul din Bucureşti, str. Paris, compus din două camere şi dependinţe în suprafaţă utilă de 87,36 mp şi un garaj în suprafaţă de 17,33 mp de la Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA, conform Contractului de vânzare-cumpărare din 03 februarie 1997.
Prin sentinţa civilă nr. 303 din 29 martie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5986/2000, rămasă definitivă şi irevocabilă (şi care constituie titlu executoriu), a fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 03 februarie 1997, a fost admis capătul de cerere privind revendicarea şi au fost obligaţi pârâţii C.I. şi C.R. să lase reclamantei D.M.I., în deplină proprietate şi posesie, apartamentul situat în Bucureşti, str. Paris.
Tribunalul a reţinut că nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat potrivit Legii nr. 112/1995, instanţele reţinând calitatea reclamanţilor din prezenta cauză, de cumpărători de bună-credinţă şi că valoarea de piaţă a imobilului este de 684.800 lei, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul judiciar S.R..
Prima instanţă a arătat că, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să reglementeze un caz special de răspundere pentru evicţiune, derogatoriu de la dispoziţiile dreptului comun prevăzute de art. 1337 şi următoarele C. civ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, în litigiile referitoare la restituirea preţului plătit, actualizat, sau a valorii de circulaţie a imobilelor care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în situaţia în care cumpărătorii au fost evinşi de foştii proprietari; Ministerul Finanţelor Publice, este persoana care are calitate procesuală pasivă în cauză, ca reprezentant al Statului Român, care a fost titularul dreptului de proprietate asupra fondului locativ vândut potrivit Legii nr. 112/1995.
În opinia tribunalului, acesta este un caz special de răspundere pentru evicţiune, derogatoriu de la dreptul comun, iar conform principiului „specialia generalibus derogant”, sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995”.
Prin urmare, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit o obligaţie legală în sarcina Ministerului Finanţelor Publice de a plăti, în calitate de reprezentant al Statului Român (în numele căruia s-au făcut vânzările locuinţelor din fondul locativ de stat către foştii chiriaşi), cumpărătorilor deposedaţi de locuinţele cumpărate, fie preţul plătit, actualizat, fie valoarea de piaţă a imobilului, distincţia fiind făcută de buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a apreciat că, în cauză, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească valoarea de piaţă a imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat şi a fost reţinută buna-credinţă a cumpărătorilor care au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare.
Prin decizia civilă nr. 138/ A din 15 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 456 din 28 februarie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă nu a stabilit corect cadrul procesual, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, deoarece numai stabilirea părţii obligate în cadrul raportului juridic dedus judecăţii permite identificarea corectă a persoanei pârâtului în contradictoriu cu care trebuie pronunţată hotărârea, iar în privinţa reprezentării, trebuie verificate dispoziţiile legale incidente.
Prin decizia civilă nr. 221/ A din 17 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii C.I. şi C.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti; a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumelor de 684.800 lei, reprezentând preţul de piaţă al imobilului şi 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut, sub un prim aspect, că la termenul de judecată din 17 iunie 2013, acordat în vederea evocării fondului, reprezentanta intimaţilor-reclamanţi a precizat că Statul Român este reprezentat în prezenta cauză de către Ministerul Finanţelor Publice care trebuie să achite preţul apartamentului în litigiu.
În raport de această precizare, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor coroborate ale art. 50 alin. (2), (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a făcut distincţie între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de către foştii chiriaşi, în funcţie de această distincţie, cumpărătorul evins, având dreptul la valoarea de piaţă a imobilului sau la restituirea preţului plătit actualizat.
În condiţiile în care, nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, dar a fost admisă acţiunea în revendicare împotriva foştilor chiriaşi-cumpărători, iar prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, instanţele au reţinut buna-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului, reclamanţii-cumpărători au dreptul la restituirea valorii de piaţă a imobilului, nefiind vorba despre un contract încheiat cu eludarea legii (art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001).
A mai arătat instanţa de apel că legiuitorul a prevăzut în mod expres că se datorează valoarea de piaţă a imobilului, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, atunci când cumpărătorul a fost de bună credinţă, conform principiului „a fortiori rationae”.
În consecinţă, curtea de apel a apreciat că acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice este, în parte, întemeiată, şi l-a obligat pe acesta să plătească reclamanţilor suma de 684.800 lei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, determinată prin raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar S.R.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata către reclamanţi a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, cu motivarea că, deşi acest pârât este parte în contractul de vânzare-cumpărare ce a fost desfiinţat, legiuitorul a prevăzut un caz special de răspundere pentru evicţiune, derogatoriu de la dreptul comun, stabilind o obligaţie legală în sarcina Ministerului Finanţelor Publice în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care restituirea preţului prevăzut în acest caz se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Împotriva deciziei civile nr. 221/ A din 17 iunie 2013, pronunţate de Curtea de Apel, secţia a IV a civilă, au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prin introducerea în cauză, din proprie iniţiativă, în calitate de pârât a Ministerului Finanţelor Publice în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au înţeles să se judece cu Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, iar nu cu Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu.
Au susţinut recurenţii că instanţa de apel a făcut o gravă confuzie între Ministerul Finanţelor Publice, ca instituţie, şi Statul Roman care este reprezentat în raporturile de drept de către Ministerul Finanţelor Publice şi că, în speţă nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă dreptului reclamantei la obţinerea despăgubirii, şi cel care a stat în judecată în calitate de pârât.
S-a arătat că potrivit principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesului, în ceea ce priveşte persoana cu care se judecă şi obiectul pricinii; în respectarea acestui principiu, numai părţile pot lărgi sfera procesului, din perspectiva părţilor, instanţa neavând posibilitatea de a introduce din oficiu părţi în proces.
De vreme ce reclamanţii au determinat obiectul şi persoanele cărora au înţeles să le facă opozabila hotărârea, în exerciţiul rolului activ instanţa nu putea decât să pună în discuţia părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual iniţial, iar nu să introducă alte părţi în proces. În acest context, introducerea în cauza a Ministerului Finanţelor Publice, din iniţiativa instanţei este nelegală, acesta asigurând doar reprezentarea Statului Roman, situaţie în care nu poate fi obligat, prin hotărâre, în nume propriu.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a arătat că decizia recurată este nelegală deoarece nici Statul Român, prin Ministerului Finanţelor Publice, nici Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu nu au legitimare procesuală pasivă şi aceasta deoarece nu există identitate între titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă dreptului intimatei-reclamante la obţinerea de despăgubiri, şi cel care a stat în judecata în calitate de pârât, respectiv Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.
Au arătat recurenţii că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând profita ori dăuna unui terţ.
Or, Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, nefiind părţi la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, sunt terţi faţă de acest contract.
În consecinţă, în ipoteza evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 C. civ. de la 1864, care reglementează obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului (Primăria Municipiului Bucureşti), care nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară.
Au mai arătat recurenţii că, potrivit dispoziţiilor art. 1344 C. civ.: “Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii.”
Cu referire la dispoziţiile art. 13 alin. (69 din Legea nr. 112/1995 prin care s-a procedat la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, recurenţii au arătat că acesta este un simplu depozitar al acestor sume, astfel că nu se justifică obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a Ministerului Finanţelor Publice la achitarea valorii de piaţă a imobilului.
S-a arătat, de asemenea, că faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care reglementează în mod expres situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice, poate fi obligat la restituirea valorii de piaţă a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este necesar ca aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, instanţa de apel, dispunând obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în litigiu a adăugat la lege, asimilând o situaţie neprevăzută de aceasta şi aceasta deoarece în cauză nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti.
În opinia recurenţilor, în cauză, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială care a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, (respectiv Municipiul Bucureşti), iar nu Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta nefiind parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, şi faţă de dispoziţiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar, ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman şi a Ministerului Finanţelor Publice, respingerea acţiunii, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În subsidiar, recurenţii au arătat că pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2)1şi (2)3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 trebuie să fie îndeplinite cumulativ doua condiţii: 1) încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995) aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
În opinia recurenţilor, dispoziţiile art. 501, care fac referire la “contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile” au în vedere, atunci când reglementează plata preţului de piaţă, existenţa unei hotărâri judecătoreşti în care să se reţină că la cumpărarea imobilului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
S-a susţinut că, în speţă, prima condiţie impusă de lege şi anume aceea ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu este îndeplinită, deoarece, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, intimaţii-reclamanţi aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Or, dacă ar fi făcut aceste minime diligenţe ar fi aflat că fostul proprietar depusese notificare cu privire la imobilul în litigiu.
Faptul că reclamanţii nu au depus minime diligenţe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează, în opinia recurenţilor, cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 având în vedere că exercitarea cu buna-credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi (respectiv validitatea cauzei), iar reaua-credinţă determină caracterul ilicit al cauzei, care afectează însăşi validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.
În plus, buna sau reaua-credinţă a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fiind necesară examinarea tuturor condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru încheierea valabilă a contractului.
Au concluzionat recurenţii că în cauză s-a făcut dovada că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu erau incidente; prin urmare încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestui act normativ iar intimaţii-reclamanţi invocă propria turpitudine pentru a obţine recunoaşterea unui drept de care în mod real nu pot beneficia.
Cu referire la cea de-a doua condiţie, s-a arătat că deposedarea intimaţilor-reclamanţi de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti nefiind anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă.
3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a arătat că în mod eronat raportul de expertiza a fost omologat de către instanţa de apel, întrucât acesta nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie.
Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este menţionată nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare iar suma stabilită este exagerat de mare pentru imobilul în cauza, pe care intimaţii-reclamanţi l-au achiziţionat la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţii astfel că operează îmbogăţirea fără justă cauză.
Au susţinut recurenţii că obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în nici un caz valoarea de piaţa a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, şi că o aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi stabilirea sporului de valoare, presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: a) stabilirea valorii de piaţa a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului plătit de reclamanţi), b)stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii şi c) diferenţa între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Astfel, în ceea ce priveşte imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
S-a mai arătat că, în spiritul protejării drepturilor dobândite de intimaţii-reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995, şi văzând dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, determinată în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, de tipul de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, prin stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Cauza pendinte se deosebeşte de alte situaţii, în care titlul chiriaşului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat şi consolidat prin hotărâre judecătoreasca irevocabilă, de respingere a acţiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulităţii contractului, fie în revendicare; or, pentru aceste din urmă situaţii, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).
În cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre având valoare de principiu, că poate fi considerata suficientă, prin raportare la exigenţa proporţionalităţii dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăţilor comise de regimul comunist) şi interesul particular, al celui privat de bun, şi o despăgubire care nu se ridică la valoarea de circulaţie a bunului în cauză.
Prin aceasta decizie, Curtea a reţinut că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate” (…), dar că „alta este însă situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în fapt, aşadar fără titlu, în condiţiile inexistenţei unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului”.
Este evident că preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996.
În consecinţă, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţa actuala a imobilelor, în condiţiile în care preţul de cumpărare a fost mult inferior acestei valori constituie o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în fata legii.
4. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenţii au criticat decizia cu referire la stabilirea în sarcina lor a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei către intimaţii-reclamanţi, susţinând, pe de o parte, că nu sunt în culpă procesuală, iar pe de altă parte că nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care conferă instanţei de judecată prerogativa de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului de avocat prin raportare la valoarea pricinii şi munca îndeplinită de acesta.
Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed:
Intimaţii-reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 situat în Bucureşti, str. Paris, prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 februarie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA; contractul a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au avut ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţă care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989. Este vorba despre imobile care au fost preluate, în proprietatea Statului Român, în regimul politic anterior.
În temeiul Legii nr. 112/1995 au fost abilitate să încheie contracte de vânzare-cumpărare unităţile administrativ-teritoriale, respectiv comisiile locale şi judeţene, precum şi comisiile de sector şi a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin unităţile specializate în vânzarea locuinţelor.
După cum se poate observa, acest act normativ permite instituţiilor care aveau calitate de locatori în contractele de închiriere să încheie contracte de vânzare-cumpărare fără a impune condiţia ca locatorul să fie proprietar. Mai mult, preţul încasat din aceste contracte a fost virat într-un cont extrabugetar aflat la dispoziţia Ministerului Finanţelor.
Prin definiţie, contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, translativ de proprietate dar în privinţa contactelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie raportată la existenţa unui titlu de preluare a imobilului în proprietatea statului, nu a unităţii administrativ-teritoriale.
Faţă de aceste considerente se poate concluziona că, în contractele de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, titularul dreptului de proprietate a fost însuşi Statul Român iar persoanele juridice menţionate la rubrica “vânzător” au contractat în calitate de reprezentanţi ai acestuia. Astfel, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de unităţile administrativ-teritoriale, prin societăţi comerciale sau unităţi specializate în vânzarea de locuinţe, în vreme ce sumele încasate au fost puse la dispoziţia Ministerului de Finanţe.
În mod corespunzător, restituirea sumelor încasate cu titlu de preţ, în ipotezele în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, a fost stabilită, prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor, în prezent Ministerul Finanţelor Publice.
Din acest punct de vedere art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă în cauză Ministerului Finanţelor Publice, în sensul că acestuia îi incumbă obligaţia de restituire a preţului actualizat în calitate de reprezentant al Statului Român.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs nu este fondat.
Astfel, deşi se constată că, din punct vedere pur formal, instanţa de apel a obligat la restituirea valorii de piaţă a apartamentului situat în imobilul din Bucureşti, str. Paris, pe Ministerul Finanţelor Publice, care a figurat în proces doar în calitate de reprezentant al pârâtului Statul Român, în situaţia particulară a cauzei în care, pe de o parte acest minister este reprezentantul legal al Statului Român ori de câte ori legea nu prevede altfel, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Decretului nr. 31/1954, iar pe de altă parte sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care îi conferă calitate procesuală pasivă acestuia (în sensul că acestuia îi incumbă obligaţia de restituire a preţului actualizat) tot în calitate de reprezentant al Statului Român, nu se poate aprecia că, în concret, s-a adus atingere principiului disponibilităţii.
O interpretare contrară ar fi, în opinia Înaltei Curţi, extrem de formalistă şi excesivă pentru intimaţii-reclamanţi care ar fi nevoiţi să reia, tot în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, întreaga procedură judiciară.
Pe de altă parte, recurentul Ministerul Finanţelor Publice nu a reclamat vreo vătămare efectiv suferită, din perspectiva principiilor care guvernează procesul civil, respectiv contradictorialitate, drept la apărare, etc.
De asemenea, este nefondat al doilea motiv de recurs.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în speţă garanţia pentru evicţiune a vânzătorului, prevăzută de art. 1337 şi urm. din Codul civil de la 1864 (care reprezintă dreptul comun) a fost înlocuită cu dispoziţiile speciale, derogatorii cuprinse în art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, modificată.
Raţiunea instituirii unor dispoziţii derogatorii în această materie este aceea că instituţia care figurează în mod formal ca vânzător în contract nu a beneficiat de preţul încasat, fondul extrabugetar constituit în baza Legii nr. 112/1995 fiind utilizat pentru efectuarea cheltuielilor de natura şi în ordinea prevăzute la art. 13 din Legea nr. 112/1995 (constând în plata despăgubirilor acordate, în temeiul acestui act normativ, foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora, pentru apartamentele care nu au fost nerestituite în natură); în plus, sunt simplificate procedurile judiciare care ar fi presupus în toate cazurile de acest gen formularea de către vânzător a unor cereri de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Cu referire la condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru a se dispune restituirea preţului de piaţă al apartamentului, Înalta Curte reţine că în speţă nu a fost răsturnată prezumţia de validitate a contractului de vânzare-cumpărare, cererea de constatare a nulităţii contractului fiind respinsă prin hotărâre irevocabilă.
În consecinţă, se apreciază că este îndeplinită condiţia ca actul juridic de înstrăinare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Cum, în dreptul civil român, buna-credinţă se prezumă iar în speţă nu s-a făcut dovada contrară, Înalta Curte apreciază că nu intimaţii-reclamanţi îşi invocă propria turpitudine, ci statul, prin reprezentantul său.
Astfel, lipsa unui titlu valabil al vânzătorului, de preluare a imobilului, nu poate fi opusă de acesta cumpărătorului câtă vreme nu s-a făcut dovada că acesta a fost înştiinţat de vânzător asupra situaţiei juridice reale şi, în aceste condiţii, a cumpărat pe riscul lui.
În ceea ce priveşte condiţia ca reclamanţii să dispună de o hotărâre judecătorească de desfiinţare a contractului, irevocabilă, Înalta Curte reţine că noţiunea de “desfiinţare” are un sens mai larg decât acelea de “anulare”/ “constatare nulitate”, astfel că, pentru identitate de raţiune, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi cazurile în care, fără a se fi constatat nulitatea contractului, reclamanţii au fost evinşi ca urmare a promovării împotriva lor a acţiunii în revendicare (în această ipoteză intervenind caducitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca şi cauză de desfiinţare).
De asemenea sunt nefondate criticile subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, prin care recurenţii au susţinut că valoarea determinată prin raportul de expertiză omologat de instanţă nu reflectă preţul real al apartamentului.
Prin prisma criticilor de nelegalitate care pot fi examinate în recurs, Înalta Curte reţine că potrivit art. 501 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, modificată, intimaţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la despăgubiri reprezentând preţul de piaţă al imobilului, stabilit prin expertiză.
Faţă de aceste dispoziţii legale sunt vădit lipsite de fundament juridic argumentele recurenţilor privitoare la modalitatea în care ar fi trebuit calculate despăgubirile.
Astfel, în pofida unor dispoziţii legale exprese, derogatorii de la dreptul comun, adoptate de însuşi Statul Român prin instituţiile abilitate să legifereze, acest recurent susţine contrariul acestora, ignorând raţiunile pentru care s-a consacrat legal dreptul la despăgubiri calculate la valoarea de piaţă a bunului în ipoteza persoanelor care au dobândit imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contracte care, deşi încheiate cu respectarea acestui act normativ, au fost, în sens larg, desfiinţate.
Prin urmare, în speţă nu s-a contestat că preţul de achiziţie nu a fost negociat pe piaţa liberă, după cum nu se poate contesta nici împrejurarea că valoarea de piaţă a imobilului în speţă este net superioară preţului efectiv plătit, reactualizat, însă din perspectiva legalităţii deciziei recurate aceste aspecte nu sunt relevante, despăgubirile fiind calculate conform dispoziţiilor art. 501alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, modificată.
Se constată, de asemenea, că în faza procesuală a judecăţii în apel, nu s-a solicitat administrarea unei noi probe cu expertiză judiciară pentru determinarea cuantumului despăgubirilor, raportul de expertiză omologat de instanţa de apel cu prilejul evocării fondului fiind întocmit la judecata în primă instanţă.
Reprezentantul Statului Român a formulat obiecţiuni prin care a solicitat aplicarea unei corecţii de - 10 % pentru situaţia juridică a bunului (în sensul că face obiectul unui proces în curs); faţă de valoarea de 684.880 lei, calculată de expert, acesta a indicat o valoare de 565.308 lei, fără TVA.
Se observă, aşadar că nu s-a solicitat aplicarea unei corecţii de - 30 % pentru blocajul pieţei imobiliare, iar obiecţiunile au fost respinse motivat.
Având în vedere că dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt un mecanism de protecţie a particularilor împotriva încălcărilor drepturilor consfinţite de aceasta de către statele care au ratificat-o, Înalta Curte apreciază că recurenţii nu le pot invoca în vederea excluderii de la aplicare a unei dispoziţii legale edictate de însuşi Statul Român.
În ceea ce priveşte aplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., se constată că în speţă au fost acordate cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul expertului, în sumă de 1.000 lei, avansat de reclamanţi.
Cum recurenţii au căzut în pretenţii, în mod corect au fost obligaţi, la cererea reclamanţilor, la plata acestei sume de bani.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se constată că deşi au beneficiat de asistenţă juridică, intimaţii-reclamanţi nu au solicitat în nicio fază procesuală plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocatului. Cum dispoziţiile invocate de recurenţi pentru reducerea cheltuielilor de judecată se referă exclusiv la onorariile de avocat, nu şi la cele de expert, este nefondat şi cel de-al patrulea motiv de recurs.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 221/ A din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 579/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 583/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
