ICCJ. Decizia nr. 613/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 613/2014
Dosar nr. 4228/1/2013
Şedinţa publică de la 20 februarie 2014
Asupra cauzei de faţa, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, reclamanta G.S.R. a chemat în judecată pe pârâţii T.A., P.C.A., P.A.M., SC A.V.L.B. SA şi Municipiul Bucureşti pentru a fi obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. P.U., sector 4.
S-a susţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu, naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, a fost retrocedat autoarei reclamantei, L.F., prin sentinţa civilă nr. 3819 din 23 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti. S-a solicitat astfel, compararea titlurilor de proprietate, respectiv cel al reclamantei cu cel al pârâţilor, contractul de vânzare-cumpărare din 1996 deţinut de T.A. şi T.D., iar în urma decesului acestuia, P.C.A. şi P.A.M.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 138 din 28 ianuarie 2011, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi SC A.V.L.B. SA, a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi, în considerarea acestei excepţii, şi, ca nefondată, faţă de ceilalţi pârâţi.
Prin decizia civilă nr. 49 A din 6 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâţii persoane fizice să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în litigiu, păstrând totodată restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele persoane fizice şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
Pârâta P.A.M. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează:
S-a susţinut că decizia atacată este nelegală, întrucât sentinţa civilă nr. 3819 din 23 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti nu îi este opozabilă, faţă de împrejurarea că nu a participat în acel proces civil, chiriaşii fiind cumpărătorii apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Condiţia prin care C.E.D.O. are în vedere constatarea dreptului şi corelativ, obligaţia de restituire în natură, se referă la hotărârile care sunt opozabile posesorului bunului revendicat iar imobilul pentru a dobândi calitatea de „bun” va trebui să existe în patrimoniul celui care are obligaţia de a-l lăsa reclamantei în deplină proprietate. În cauza pendinte, opozabilitatea hotărârii şi existenţa imobilului în patrimoniu nu sunt realizate, ceea ce conduce la concluzia că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a jurisprudenţei C.E.D.O.
O altă critică a privit greşita apreciere ca acţiunea în revendicare nu poate fi sancţionată cu uzucapiunea de scurtă durată. Imobilul a fost dobândit în anul 1996, iar reclamanta a formulat acţiunea în revendicare în anul 2009. Ca urmare, după 10 ani, conform art. 1895 C. civ., acţiunea în revendicare se prescrie achizitiv pe criteriul comparării titlului, conform vechiului C. civ. şi art. 530 din noul C. civ.
O altă critică s-a referit fa greşita apreciere că se poate da preferinţă titlului reclamantei, când titlul pârâtei conferă acesteia capacitate juridică în faţa oricărui terţ, fiind înscris în cartea funciară. Conform art. 45 pct. 22 din Legea nr. 10/2001, pârâta are un titlu, intabulat prin încheierea nr. 13127 din 2 august 2006, opozabil terţului de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
S-a mai susţinut că temeiul juridic al acţiunii este art. 480 C. civ., care este unul generic, în condiţiile în care nu există o prevedere legală care să arate preferabilitatea unui titlu faţă de actul provenind de la autori diferiţi.
Pârâtele T.A. şi P.C.A. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele critici de nelegalitate:
Cu singura excepţie a invocării pct. 140 din hotărârea C.E.D.O., pronunţată în cauza Atanasiu contra României, instanţa de apel nu a motivat care sunt temeiurile de drept şi argumentele juridice pentru preferarea actului de proprietate al reclamantei în detrimentul celui deţinut de pârâte.
S-a criticat totodată, ca greşită, aprecierea că, în cauză, nu operează prescripţia achizitivă, instanţa neinvocând nici un temei de drept care să stea la baza admiterii apelului, respectiv admiterii acţiunii reclamantei.
Decizia atacată nu cuprinde nici o argumentaţie juridică pentru concluzia că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri trebuie admisă pe fond, înlrucât titlul reclamantei este preferabil titlului pârâtelor. Cantonându-se la câteva aserţiuni cu caracter general, decizia nu oferă practic argumentele pentru care s-a considerat fondat apelul reclamantei. Or, art. 261 C. proc. civ. impune în mod imperativ obligaţia ea, în hotărâre, să se identifice motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei că se impune primirea cererilor reclamanţilor şi, în mod corespunzător, motivele pentru care s-au respins apărările pârâtelor. Argumentelor de fapt şi de drept ale pârâtelor, formulate prin întâmpinare, instanţa de apel nu le opune nici un contraargument şi, ca urmare, lipsa motivării atrage încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Hotărârea a încălcat dispoziţiile exprese ale Legii nr. 10/2001, lege specială şi pe deplin aplicabilă, conform cărora nu pot fi restituite imobilele legal înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşilor de bună-credinţă. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista nici o hotărâre care să constate nevalabilitatea titlului statului. Or, potrivit Legii nr. 213/1998, constatarea nevalabilităţii titlului statului era apanajul exclusiv al instanţei judecătoreşti, astfel că vânzătorii şi cumpărătorii nu erau ţinuţi să facă judecăţi de valoare asupra acestuia.
Cu alte cuvinte, era necesar şi suficient faptul ca imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, pentru a deveni aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995, dispoziţiile imperative ale acestei legii fiind întrutotul respectate.
De altfel, reclamanta însăşi, în cererea de chemare în judecată, a solicitat a se compara titlul vechi al autorului său, cu titlul pârâtelor, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, plecându-se de la premisa valabilităţii depline a celui de-al doilea. Ulterior vânzării, prin sentinţa civilă nr. 3819 din 23 mai 1997, într-un proces purtat doar în contradictoriu cu reprezentantul statului, s-a constatat că imobilul a trecut în mod nelegal în proprietatea statului. Titlul statului a fost considerat nevalabil în urma unei judecăţi la care pârâtele nu am fost citate şi nici nu şi-au putut face apărări. Procesul a fost soluţionat la primul termen de judecată, pârâtul în cauză nefăcând nici o apărare. Mai mult, situaţia juridică depusă Ia dosar a fost una falsă, prin neprecizarea faptului esenţial că au fost înstrăinate patru apartamente, cele patru familii, printre care şi cea a pârâtelor, locuind în imobil. Legea nr. 10/2001 a instituit un criteriu legal de preferabilitate al titlului proprietarului ce a dobândit proprietatea în mod legal şi cu bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/3995 [art. 18 lit. c) şi art. 46 alin. (2)].
Recurentele-pârâte au invocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a statuat în mod repetat că „legiuitorul a înţeles ca în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al bunului imobil să fie preferat cel din urmă. Recunoaşterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă de raţiuni care vizează asigurarea securităţii circuitului civil şi stabilitatea raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluţia se fundamentează pe principiul validităţii aparenţei în drept, a cărei esenţă este exprimată prin adagiul „error communis facit jus" (Decizia nr. 69/2003, Curtea Constituţională).
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţine aceeaşi îndrumare pentru instanţe, în temeiul principiilor: specialia generalibus derogant, securitatea raporturilor juridice şi respectarea dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a mai criticat decizia şi pentru încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora numai instanţele judecătoreşti sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului statului, iar la data înstrăinării nu există o astfel de hotărâre judecătorească.
S-a susţinut şi faptul că au fost ignorate dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora imobilele intrate în proprietatea statului fără titlu valabil pot fi revendicate de proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001 fiind tocmai o astfel de lege de reparaţie.
Aplicarea cu prioritate a Legii nr. 10/2001 a fost consacrata expres legislativ prin art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 şi confirmată şi prin deciziile nr. 57/2007 şi nr. 33/2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în soluţionarea a două recursuri în interesul legii, cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, lege care prevede în art. 18 lit. c), o singură modalitate de reparaţie pentru situaţia în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, numai prin echivalent.
S-a invocat şi faptul că reclamanta a ales calea Legii nr. 10/2001, depunând notificare la Primăria Municipiului Bucureşti pentru imobilul în litigiu, nesoluţionată din lipsa de diligentă a reclamantei care nu a depus la dosar toate înscrisurile necesare şi nici nu a solicitat suspendarea soluţionării acesteia. Reclamanta a ignorat cu desăvârşire principiul electa una via, încercând, pe de o parte, să obţină măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, să obţină reparaţia civilă prin promovarea unei acţiuni în revendicare, direct împotriva actualilor proprietari ai imobilului. Într-o revendicare pe dreptul comun, instanţa a încălcat dispoziţiile referitoare la uzucapiunea scurtă, art. 1895 şi urm. C. civ., instanţa de apel înlăturând fără nici o motivare apărările pe acest aspect, ceea ce implică o încălcare flagrantă a dispoziţiilor legale care reglementează această instituţie juridică.
S-a mai susţinut încălcarea art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O., recurentele-pârâte au invocat faptul că şi ele se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, solicitând la rândul lor, protecţia dreptului lor de proprietate asupra aceluiaşi bun, solicitare ignorată de instanţă. A fost invocată astfel cauza Păduraru contra României, în care C.E.D.O. a reafirmat opinia exprimată şi în cauza Kopecky contra Slovaciei, în sensul că statelor contractante, Convenţia nu le impune nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. Documentul internaţional nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate. Odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Instanţa a aplicat greşit pct. 140 din hotărârea, pilot pronunţată la data de 12 octombrie 2010, în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, în sensul că nu s-au avut în vedere cele statuate prin aceeaşi hotărâre la pct. 144 şi pct. 145, potrivit cărora „constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat o cerere de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire”. În aceeaşi hotărâre, la pct. 50, se menţionează că legislaţia specială actuală aplicabilă în dreptul românesc nu mai permite ca fostul proprietar al bunului legal vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 să beneficieze de o acţiune în restituire, ci doar de măsuri de reparaţie.
Recurentele-pârâte au mai susţinut că instanţa de apel a confundat admisibilitatea acţiunii în revendicare, cu temeinicia acesteia. Decizia a încălcat flagrant decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanţe în temeiul art. 329 alin. (2) C. proc. civ., în care se consacră principiile: specialia geberalibus derogant, cel al securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a invocat necesitatea de a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intră în conflict cu Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptui de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisa fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut că momentul efectiv de încheiere al contractelor de vânzare-cumpărare este elementul necesar a fi avut în vedere îa analiza respectării sau nu a condiţiilor de valabilitate a actului juridic şi a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. S-a susţinut că au fost respectate condiţiile de valabilitate prevăzute de art. 948 C. civ., precum şi dispoziţiile Legii nr. 112/1995: cererea pârâtei a fost avizată favorabil de oficiul juridic, în raport de situaţia de fapt; reclamanta nu locuia în imobil, iar la momentul respectiv imobilul era ocupat de chiriaşi, condiţia ca imobilul să fie deţinut de terţul subdobânditor era îndeplinita pentru a-i fi transmis în proprietate; nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare-cumpărare; nu se poate pretinde unei persoane, adesea fără cunoştinţe juridice, să analizeze valabilitatea titlului statului, atâta timp cât prin Legea nr. 213/1998 aceste aspecte urmau a fi soluţionate de către o instanţă judecătorească.
Prin decizia civilă nr. 7101 din 20 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile formulate de pârâtele P.A.M., T.A. şi P.C.A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti.
În ce priveşte recursul pârâtei P.A.M., instanţa supremă a reţinut că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a fost invocat formal, nefiind susţinut de nicio critică concretă care să se regăsească în situaţiile prevăzute de acest motiv de recurs, sentinţa curţii de apel cuprinzând motivele pentru care a fost admis apelul.
Referitor la motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., instanţa a apreciat că acestea sunt nefondate.
S-a apreciat că jurisprudenţă C.E.D.O., cât priveşte noţiunea de „bun” nu a fost greşit interpretată şi aplicată în cauză, cu referire strictă la parag. 140 al hotărârii pronunţate în cauza Măria Atanasiu.
Cerinţele acestor referiri sunt perfect întrunite în cauza pendinte, întrucât reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, sentinţa civilă nr. 3819/1997 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, prin care i s-a recunoscut autoarei acesteia calitatea de proprietar („constată că imobilul situat în Bucureşti str. P.U., sector 4, compus din teren şi construcţiile aferente a trecut în proprietatea statului fără titlu, reclamanta având un drept de proprietate asupra imobilului valabil şi neîntrerupt”) şi în dispozitivul hotărârii s-a dispus expres restituirea bunului („obligă pe pârât să lase reclamantei în deplină proprietate şi folosinţă imobilul.”).
Ca urmare, titlul reclamantei supus comparaţiei cu titlul pârâţilor a fost corect apreciat de instanţa de apel ca fiind titlu valabil căruia, pentru considerentele arătate, corect evaluate, a fost apreciat ca având preferinţă, în raport cu titlul pârâţilor, care au dobândit bunul de la un neproprietar, statul preluând bunul fără titlu. Împrejurarea că titlul pârâţilor nu a fost desfiinţat este fără relevanţă în cauză, aprecierea criteriilor de preferinţă, valabilitatea titlului fiind un element determinant pentru realizarea comparaţiei.
Nici împrejurarea că sentinţa judecătorească invocată de reclamantă nu este opozabilă pârâţilor, pentru motivul că aceştia nu au luat parte la acel proces, nu este de natură a elimina criteriile de preferinţă ale acesteia în faţa titlului pârâţilor.
Hotărârea în discuţie nu poate fi opusă pârâţilor din perspectiva autorităţii lucrului judecat, în înţelesul condiţiilor prevăzute de art. 1201 C. civ., această excepţie nefiind invocată în cauză. Cum autoritatea lucrului judecat nu se suprapune peste puterea lucrului judecat, cele două noţiuni nefiind sinonime, efectele puterii lucrului judecat ale unei hotărâri judecătoreşti, se impun cu forţă obligatorie şi terţilor neparticipanţi la procesul în discuţie. Cu alte cuvinte, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de al doilea proces să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză între aceleaşi părţi. Această din urmă situaţie se regăseşte în cauza de faţă.
În mod corect s-a apreciat de instanţa de apel că uzucapiunea scurtă de 10 ani, invocată de pârâţi nu operează, în raport de faptul că reclamanta şi-a consolidat titlul, în sensul dobândirii în patrimoniul său a unui „bun” în sensul Protocolului adiţional la Convenţie, în anul 1997, în timp ce pârâţii au dobândit bunul de la un „proprietar” care îl deţinea fără titlu. Invocarea ca justificare a uzucapiunii de 10 ani a contractului de vânzare-cumparare, intabulat în anul 2006, după ce prin sentinţa civilă nr. 3819/1997 se infirmase, cu putere de lucru judecat, titlul statului, a fost în mod legal apreciată ca inoperantă în cauză.
Acţiunea a fost în mod corect întemeiată pe dispoziţiile art. 480-art. 481 C. civ., având în vedere că la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001, acestea nu se mai aplicau imobilului în discuţie care nu se mai afla deţinut de una din entităţile expres prevăzute de lege, faţă de care să se declanşeze procedura specială, ci se afla în posesia unor persoane fizice chemate în judecată pentru acest motiv de reclamantă. Ca urmare, nici criteriile de preferinţă pe care le invocă pârâţii prevăzute în art. 45 al legii speciale, nu sunt incidente în cauză.
În ce priveşte recursul pârâtelor T.A. şi P.C.A., instanţa supremă a reţinut următoarele:
Răspunzând motivelor de apel, instanţa a dat un răspuns şi susţinerilor pârâtelor din întâmpinare, astfel că nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., câtă vreme se constată că au fost expuse în hotărârea atacată motivele pentru care a fost admis apelul reclamantei, motive apreciate, potrivit celor arătate, ca fiind întemeiate şi legale.
Celelalte critici din acest recurs, referitoare la faptul că titlui statului îl reprezintă Decretul nr. 92/1950, încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, neopozabilitatea hotărârii judecătoreşti invocate de reclamantă, neaplicarea dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008, cât priveşte securitatea raporturilor juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995, preferabilitatea acestora în temeiul Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul comun, greşita interpretare a parag. 140 din hotărârea pilot, cauza Atanasiu, au fost apreciate ca nefondate, neputând fi primite pentru considerentele deja arătate în analiza recursului pârâtei P.A.M.
Nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la nerespectarea parag. 50 şi parag. 73 din hotărârea pilot, prin care s-a stabilit că, potrivit actualei legislaţii speciale din România, nu se mai permite ca fostul proprietar al bunului vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, să beneficieze de o acţiune în restituire ci doar de măsuri de reparaţie şi, respectiv, că în astfel de revendicări, dreptul comun este înlăturat de la aplicare de legea specială, potrivit deciziilor nr. 53 şi nr. 33 ale instanţei supreme. Corect a fost reţinută aplicabilitatea dispoziţiilor art. 480-art. 481 C. civ., pe care a fost întemeiată acţiunea, dispoziţii care nu se află la concurenţă, în speţa dedusă judecăţii, cu legea specială, pentru a fi înlăturate de aceasta.
Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, întemeiat pe motivul de nelegaiitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost apreciat ca nefondat.
Critica referitoare la greşita apreciere a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare nu este întemeiată, întrucât instanţele nu au fost investite cu examinarea valabilităţii titlurilor, ci cu compararea acestora.
La data de 19 august 2013, contestatoarele T.A. şi P.C.A. au solicitat anularea deciziei civile nr. 7101 din 20 noiembrie 20J2 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Prin decizia atacată, instanţa de recurs a realizat o analiză superficială a motivelor invocate de contestatoare, limitându-se să reţină doar că acestea sunt nefondate, făcând trimitere la considerentele pentru care a respins calea de atac promovată de P.A.M., omiţând totodată să analizeze alte critici formulate prin memoriul de recurs, criticile concrete referitoare la nemotivarea deciziei din apel.
Critici referitoare la faptul ca titlul statului de preluare îl reprezintă Decretul nr. 92/1950, la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, neopozabilitatea hotărârii judecătoreşti invocate de reclamantă, neaplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, securitatea raporturilor juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995 şi preferabilitatea acestora în temeiul Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul comun, greşita interpretare a parag. 140 din hotărârea pilot a C.E.D.O., pronunţata în cauza Atanasiu vs. România, au fost înlăturate, ca nefondate, pentru aceleaşi considerente arătate în analiza recursului formulat de P.A.M.
Din lecturarea acestor considerente rezultă faptul că instanţa de control judiciar nu a procedat la o analiză în concret a motivelor invocate de contestatoare şi nici nu a indicat argumentele în fapt şi în drept pentru care acestea au fost respinse, rezumându-se la a face trimitere la considerentele pentru care a fost respins recursul promovat de P.A.M.
Obligaţia instanţei de a motiva hotărârile pronunţate rezulta din dispoziţiile ari. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform cărora hotărârea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu considerentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile pârtilor.
Instanţa nu numai că a omis să răspundă argumentelor invocate în cererea de recurs, dar nici nu a indicat că şi-ar fi însuşit motivele prezentate de instanţele inferioare.
S-a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat motivele de recurs referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, precum şi cele privitoare la nesocotirea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii. Totodată, instanţa de recurs a ignorat principiul electa una via, care a constituit o critică de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, arătându-se în mod constant că reclamanta a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, prin depunerea notificării la Primăria Municipiului Bucureşti.
Înalta Curte a fost învestită cu judecata a trei recursuri, cu motivări distincte, însă în considerentele deciziei, aceasta a făcut trimitere în soluţionarea unui recurs la considerentele pentru care fost respins celălalt recurs, aspect pentru care se impune anularea hotărârii astfel pronunţate.
Trimiterea făcută de instanţă la examinarea motivelor de recurs echivalează cu nesoluţionarea unor critici de nelegalitate, deoarece nu există identitate între acestea.
Analizând contestaţia în anulare dedusă judecăţii, în raport de temeiul de drept invocat, art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Contestaţia în anulare este aşadar, o cale extraordinară de atac prin care se poate solicita retractarea hotărârii atacate, însă doar pentru situaţiile prescrise de lege, cu consecinţa desfiinţării hotărârii şi rejudecarea cauzei.
Atunci când se invocă în cadrul unei contestaţii în anulare ipoteza prevăzută de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., ipoteza cauzei pendinte, în mod constant, atât în doctrină cât şi jurisprudenţa instanţelor, s-a făcut cuvenită şi necesara distincţie între „motivele de recurs” invocate de recurent şi „argumentele” aduse de acesta în sprijinul motivelor de recurs.
În egală măsură, trebuie subliniat că, în contextul unei cai extraordinare de atac, fără îndeplinirea condiţiilor exprese de valorificare permise de lege, nu poate fi reluată judecata asupra chestiunilor juridice deja dezlegate prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, întrucât s-ar nesocoti atât principiul preeminentei dreptului, principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi principiul protecţiei unui bun, de care trebuie să beneficieze intimata care a câştigat în procesul finalizat prin hotărârea definitivă şi obligatorie, în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Susţinerea conform căreia, prin decizia atacată, instanţa de recurs a realizat o analiză superficială a motivelor invocate de contestatoare, limitându-se să reţină doar că acestea sunt nefondate, nu poate fi primită, întrucât situaţia invocată excede ipotezei premisă, omisiunea din greşeală a cercetării unuia/unora din motivele de modificare sau de casare.
Instanţa de recurs nu a omis sa analizeze critica/criticile concrete referitoare la nemotivarea deciziei din apel, în condiţiile în care, referitor la recursul pârâtei P.A.M., instanţa supremă a reţinut că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a fost invocat formal, nefiind susţinut de nicio critică concretă, cu precizarea explicită că decizia curţii de apel cuprinde motivele pentru care a fost admis apelul. S-a reţinut totodată că instanţa a dat un răspuns şi susţinerilor pârâtelor din întâmpinare, astfel că nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., câtă vreme se constată că au fost expuse în hotărârea atacată motivele pentru care a fost admis apelul reclamantei, motive apreciate, potrivit celor arătate, ca fiind întemeiate şi legale.
Omisiunea cercetării criticilor referitoare la invocarea Decretul nr. 92/1950, la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, neopozabilitatea hotărârii judecătoreşti invocate de reclamanta, neaplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, securitatea raporturilor juridice create în temeiul Legii nr. 112/1995 şi preferabilitatea acestora în temeiul Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare exclude de la aplicare dreptul comun, nu poate conduce la admiterea căii extraordinare de atac cât timp a existat o trimitere expresă la considerentele reţinute de instanţă atunci când a fost analizat recursul formulat de P.A.M.
S-a considerat astfel că jurisprudenţa C.E.D.O., cât priveşte noţiunea de „bun”, a fost corect interpretată şi aplicată în cauză, cu referire la hotărârea pronunţată în Cauza Măria Atanasiu, în parag. 140, „Curţii îi este suficient să constate, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie”.
În contextul cauzei pendinte, s-a avut în vedere ceea ce era relevant pentru dezlegarea pricinii, anume faptul ca reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, sentinţa civilă nr. 3819/1997 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, prin care i s-a recunoscut autoarei acesteia calitatea de proprietar („constată că imobilul situat în Bucureşti str. P.U., sector 4, compus din teren şi construcţiile aferente a trecut în proprietatea statului fără titlu, reclamanta având un drept de proprietate asupra imobilului valabil şi neîntrerupt”) şi în dispozitivul hotărârii s-a dispus expres restituirea bunului („obligă pe pârât să lase reclamantei în deplină proprietate şi folosinţă imobilul”).
Ca urmare, titlul reclamantei a fost apreciat ca având preferinţă, în raport cu titlul pârâţilor, care au dobândit bunul de la un neproprietar, statul preluând bunul fără titlu.
Greşita interpretare a parag. 140 din hotărârea pilot a C.E.D.O., pronunţata în cauza Atanasiu vs. România, la fel ca şi toate celelalte susţineri ale contestatoarelor prin care se încearcă valorificarea unor reguli, principii de drept favorabile cumpărătorilor subsecvenţi ai bunului imobil în litigiu, nu pot fi primite faţă de caracterul extraordinar al caii de atac extraordinare, care nu permite rejudecarea decât pentru ipoteze de fapt strict prevăzute de legea procedurală.
Instanţa de recurs a procedat la o analiză în concret a motivelor de recurs invocate de pârâte, indicând argumentele în fapt şi în drept pentru care acestea au fost respinse, făcând totodată trimitere la considerentele anterioare, doar pentru o sistematizare cât mai adecvată a cuprinsului hotărârii, neînţelegând să repete paragrafe cu acelaşi conţinut.
Prin urmare, se poate lesne concluziona că instanţa de recurs nu a omis sa răspundă motivelor şi nici chiar argumentelor invocate în cererile de recurs, făcând totodată menţiunea, acolo unde a considerat că este necesar, că instanţa anterioară a dat un răspuns corect susţinerilor pârâtelor din întâmpinare, ceea ce înseamnă că a înţeles să-şi însuşească motivele prezentate de instanţele inferioare.
Trimiterea făcută de instanţă la examinarea motivelor de recurs dintr-o altă cerere nu echivalează cu nesoluţionarea unor critici de nelegaiitate, în condiţiile în care conţinutul acestora este identic, părţile având aceeaşi poziţie procesuală şi acelaşi interes.
S-a susţinut în mod neîntemeiat că instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la încălcarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora numai instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, în condiţiile în care s-au reţinut, în mod explicit în motivare, efectele juridice ale sentinţei civile nr. 3819/1997 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, prin care i s-a recunoscut reclamantei calitatea de proprietar iar, în dispozitiv, s-a dispus expres restituirea bunului, cu precizarea suplimentară că titlul reclamantei a fost apreciat ca având preferinţă, în raport cu titlul pârâţilor, întrucât aceştia au dobândit bunul de la un neproprietar, statul preluând bunul tară titlu valabil.
S-a susţinut totodată că instanţa de recurs nu ar fi analizat motivele de recurs privitoare la nesocotirea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, respectiv că instanţa de recurs ar fi ignorat principiul electa una via, în condiţiile în care reclamanta a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, prin depunerea notificării la Primăria Municipiului Bucureşti, ignorând tocmai acele considerente ale deciziei care susţin necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie.
Decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de C.E.D.O. în cauza Athanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului.
Cât timp preluarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu este suficientă pentru ca o instanţă să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanţii să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi jurisprudenţa C.E.D.O., în mod nejustificat s-a susţinut omisiunea de a se clarifica regimul juridic al imobilului în litigiu.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarele T.A. şi P.C.A., ca nefondată.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ca părţi căzute în pretenţii, contestatoarele vor fi obligate, în solidar, să plătească intimatei G.S.R. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu apărător din oficiu conform chitanţei din 17 februarie 2014 emisa de cabinet de avocat S.I.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarele T.A. şi P.C.A. împotriva deciziei nr. 7101 din 20 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă contestatoarele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, către intimata G.S.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 611/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 62/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
