ICCJ. Decizia nr. 737/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizie nr. 737/2013
Dosar nr. 5506/30/2010
Şedinţa publică de la 26 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4043/PI din 7 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, în Dosarul nr. 5506/30/2010 a fost respinsă cererea precizată a reclamantului R.N. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro în echivalentul în RON, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu a familiei sale în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, invocând prevederile art. 998 - 999 C. civ., considerând a fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi a daunelor materiale în sumă de 50.000 euro.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) şi lit. b), alin. (2) şi alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a respins acţiunea reclamantului pentru daune morale, reţinând că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, de a cere obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauză, tribunalul a constatat că Parlamentul României nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 - constatate ca fiind neconstituţionale - cu dispoziţiile Constituţiei, astfel încât aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior menţionate ale Curţii Constituţionale, nemaiputând constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică ori prin măsura administrativă cu caracter politic. Modificarea prevăzută de art. XIII, pct. 2 din Legea nr. 202/2010 nu a vizat dispoziţiile declarate neconstituţionale, ci doar partea introductivă a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cin interpretarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 rezultă că despăgubirile vizează doar bunurile imobile şi, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiţionarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor - în natură sau prin echivalent - în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv.
Ca urmare a declarării neconstitutionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a)) teza I din Legea nr. 221/2009, singurul temei al cererii de acordare a daunelor morale l-ar putea constitui prevederile art. 998 - 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, însă dreptul la acţiune în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale formulată în baza răspunderii civile delictuale este de asemenea prescris.
Acţiunea reclamantului având caracter patrimonial, ea este supusă în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958. Astfel, conform art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelaşi decret, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 167/1958, dispoziţiile acestui decret sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripţie prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui decret.
Conform art. 26 din Decretul nr. 67/1958, pe data intrării în vigoare a acestui decret se abrogă orice dispoziţii legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr. 167/1958. Astfel fiind, odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 au fost implicit abrogate şi dispoziţiile Titlului XX (art. 1837 şi urm.), precum şi celelalte dispoziţii din C. civ. privitoare la prescripţia extinctivă.
Art. 18 din Decretul nr. 167/1958 obligă instanţa judecătorească a cerceta, din oficiu, dacă dreptul la acţiune este prescris.
În cazul condamnărilor cu caracter politic şi al măsurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripţie extinctivă comportă anumite aspecte specifice, legate de faptul că, până la căderea regimului comunist, în 22 decembrie 1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acţiuni în instanţa prin care să incrimineze faptele săvârşite de regimul comunist şi să solicite despăgubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate absolută de a promova acţiunea în răspundere civilă delictuală împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilată forţei majore şi acceptată drept cauză ce a condus la suspendarea cursului prescripţiei, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Odată cu desfiinţarea regimului comunist, la data de 22 decembrie 1989, această imposibilitate de a acţiona în instanţă a fost înlăturată, în concluzie termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a statului a început să curgă cel târziu la data anterior menţionată, împlinindu-se în 22 decembrie 1992.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009 Statul Român a recunoscut dreptul la acordarea unor măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaştere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripţie pentru acordarea despăgubirilor morale şi nici ca întreruptivă de prescripţia, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Cererea de acordare a daunelor morale formulată de reclamant nu se poate întemeia nici pe prevederile art. 504 - 506 C. proc. pen., deoarece în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de aceste articole.
Referitor la întemeierea cererii de acordare a despăgubirilor morale pe dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat că faptele săvârşite de către regimul comunist nu dau naştere unui drept la reparaţie în baza acestei convenţii, deoarece privesc acţiuni comise înainte de ratificarea Convenţiei de către România.
Nu poate fi reţinută nici încălcarea art. 6 din Convenţie deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, a existat posibilitatea promovării unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate întemeiat pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., însă depunerea cererii de chemare în judecată trebuia făcută în termenul de prescripţie.
Pronunţarea unei hotărâri de respingere a prezentei cereri de chemare în judecată nu poate fi considerată discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenţie. Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor situaţii egale fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Or, în prezenta cauză, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectivă şi rezonabilă (jocul combinat al deciziilor Curţii Constituţionale şi nedepunerea acţiunii în răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ. în termenul legal de prescripţie), neexistând o disproporţie între scopul urmărit şi mijloacele folosite.
Împotriva sentinţei a declarat apel (calificat ca fiind recurs de instanţă) în termen reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acţiunii.
În motivare a invocat că, faţă de câtimea obiectului cererii, hotărârea primei instanţe este supusă apelului şi nu recursului.
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 1586/R din 23 noiembrie 2011, a respins recursul declarat de reclamantul R.N. împotriva Sentinţei civile nr. 4043/PI din 7 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5506/30/2010, păstrând în esenţă aceeaşi motivare ca la fond, reţinând că norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanţi şi-a încetat efectele juridice, înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu şi că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care o putea executa.
În consecinţă, incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost în mod corect reţinută, şi nici convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte şi nici jurisprudenţa C.E.D.O. nu au fost încălcate prin hotărârea recurată.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., acţiunea astfel întemeiată este prescrisă, faţă de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, Legea nr. 221/2009 instituie o răspundere delictuală specială în raport cu norma generală (art. 998 - 999 C. civ.) astfel că nu poate fi vorba de o renunţare a statului la prescripţie, dispoziţiile art. 1838 şi urm. C. civ. referitoare la prescripţie fiind abrogate prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza I din Constituţie şi ale art. 504 şi urm. C. proc. pen., instanţa reţine că nici aceste susţineri nu sunt întemeiate.
Astfel, dispoziţiile constituţionale se referă la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, iar dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen. vizează condamnările penale, aceste situaţii neregăsindu-se în cauza dedusă judecăţii.
Împotriva Deciziei civile nr. 1586/R din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, reclamantul R.N. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii acţiunii sale astfel cum a fost formulată şi precizată.
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş - Timişoara, prin întâmpinarea depusă la data de 17 decembrie 2012, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, avându-se în vedere faptul că decizia recurată vizează o decizie irevocabilă, pronunţată tot în cadrul unui recurs.
Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantul R.N., şi a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, hotărârea pronunţată de tribunal este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Totodată, având în vedere şi dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, se constată că în mod corect Curtea de Apel Timişoara a soluţionat calea de atac a recursului, întrucât acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţei de judecată la data de 2 iulie 2010.
Având în vedere principiul legalităţii căilor de atac care presupune ca împotriva unei hotărâri judecătoreşti să nu poată fi exercitate decât căile de atac prevăzute de lege, calea de atac a recursului declarat împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara apare ca fiind inadmisibilă.
Este de observat că hotărârea recurată, pronunţată de o instanţă de recurs este irevocabilă, în sensul dispoziţiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menţionate de prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Se va respinge şi apărarea recurentului în sensul că a fost greşit calificată calea de atac de către curtea de apel, întrucât aşa cum rezultă din partea introductivă a deciziei atacate
în calificarea căii de atac, Curtea de Apel Timiş a luat în considerare petitul principal al cererii, plata unor despăgubiri morale, ce a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel că raportat la date pronunţării sentinţei, se constată că în mod corect s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. XIII din Legea nr. 202/2010, de modificare a art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, calificând calea de atac ca fiind recurs.
Astfel, în cauză, regimul căilor de atac nu este cel de drept comun, după valoare, ci cel prevăzut de legea specială, respectiv de Legea nr. 221/2009, iar acţiunea promovată de reclamantă se fundamentează pe dispoziţiile acestei legi.
Împrejurarea că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea şi pe principiul nediscriminării nu schimbă fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată şi nici nu atrage o altă ierarhie a căilor de atac.
Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii de fond, Înalta Curte, în considerarea celor sus arătate şi în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia, cu consecinţa respingerii prezentului recurs ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul R.N. împotriva Deciziei civile nr. 1586/R din 23 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 643/2013. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 744/2013. Civil → |
|---|
