ICCJ. Decizia nr. 752/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 752/2014
Dosar nr. 6700/2/2012
Şedinţa publică din 5 martie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 7 iunie 2006, reclamanta SC V.U.K. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul General, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi SC V.F. SRL, solicitând constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 22 ianuarie 2004 de Biroul Notarului Public C.Ş.S., constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de concesiune din 20 mai 2004 şi obligarea Municipiul Bucureşti, prin Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1.
Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale a judecătoriei, în raport de valoarea terenului, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia autorităţii de lucru judecat.
Pârâta SC V.F. SRL a depus întâmpinare cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi cerere reconvenţională, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 4186 din 06 aprilie 2005.
Prin sentinţa civilă nr. 5219, pronunţată la 18 aprilie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti s-a dezînvestit, apreciind că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, din concluziile raportului de expertiză, rezultând că valoarea terenului ce formează obiectul litigiului de faţă este de 606.357 lei, pricina fiind declinată, spre competentă soluţionare, Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 23324/3/2008, care, prin sentinţa nr. 1762 din 21 noiembrie 2008, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC V.F. SRL pentru existenţa puterii de lucru judecat şi a disjuns cererea reconvenţională, acordând termen la data de 12 decembrie 2008, cu citarea părţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, prin întâmpinarea depusă la dosar de către pârâta SC V.F. SRL, s-a invocat excepţia reglementată de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., în raport de sentinţa civilă nr. 150 din 12 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, apreciind că, în speţă, există identitate de părţi, întrucât atât în acţiunea în care s-a pronunţat sentinţa menţionată, cât şi în prezenta acţiune, calitatea de reclamanţi au avut-o succesorii în drepturi ai fostului proprietar al terenului, ulterior, dobânditoarea pe cale convenţională a dreptului de proprietate asupra imobilului, iar calitatea de pârât a avut-o Primăria Municipiului Bucureşti, şi, în prezenta acţiune, reprezentanţii sau succesorii acesteia, care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
A reţinut că obiectul acţiunii este acelaşi, anume imobilul din Bucureşti, sectorul 1, iar, în ceea ce priveşte cauza celor două acţiuni, tribunalul a apreciat că, în dosarul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 150 din 12 februarie 2001, reclamanţii P.P., P.D., P.A., P.S., P.S.I., L.R.D. au invocat ca şi cauză, actul de vânzare-cumpărare din 4 iulie 1911, prin care autorul comun, P.A.D., a dobândit proprietatea asupra imobilului.
În prezenta acţiune, reclamanta SC V.U.K. SRL a invocat drept cauză juridică dispoziţia primarului general din 06 aprilie 2005, la emiterea căreia s-a exhibat acelaşi titlu de proprietate asupra imobilului.
Instanţa de fond a apreciat că, deşi prin prezenta acţiune se invocă nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din şi a celui de concesiune din 2004, reclamanta tinde la redobândirea posesiei imobilului, astfel că a reţinut identitatea de cauză.
Tribunalul a înlăturat apărările reclamantei, în sensul că excepţia în discuţie a fost soluţionată de instanţa iniţial învestită, reţinând că acest act de procedură a fost îndeplinit de instanţă, cu încălcarea normelor imperative de competenţă, încălcare ce atrage nulitatea absolută a acestui act.
Dând eficienţă prevederilor art. 165 C. proc. civ., tribunalul a disjuns cererea reconvenţională formulată de SC V.F. SRL, acordând termen la 12 decembrie 2008.
Împotriva sentinţei nr. 1762 din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat apel reclamanta SC V.U.K. SRL, invocând nelegalitatea hotărârii în raport de inexistenţa autorităţii de lucru judecat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 426 din 25 iunie 2009, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza, pentru continuarea judecăţii, la aceeaşi instanţă de fond, menţinând soluţia privitoare la disjungerea cererii reconvenţionale.
Prin Decizia civilă nr. 3665 din 11 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 23324/3/2008, s-au respins ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii SC V.F. SRL şi Consiliul Local al sectorului l Bucureşti împotriva Deciziei nr. 426 din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 777 din 02 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate prin întâmpinare, precum şi cererea de chemare în judecată, pentru următoarele considerente:
Asupra excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâtul Consiliul Local sector 1, tribunalul a reţinut următoarele:
Din conţinutul contractului de concesiune, rezultă, în mod expres, că terenul care face obiectul concesiunii constituie bun imobil aflat în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), fraza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare: „sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică (…)”.
Astfel, un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ, în sensul normei legale citate şi va fi supus, pe cale de consecinţă, unui regim juridic de drept administrativ, numai în măsura în care obiectul său vizează punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică, exclusiv.
Excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâta SC V.F. SRL, vizând aceleaşi apărări, au fost analizate împreună.
Calitatea procesuală activă, în cazul acţiunilor în revendicare, este justificată de dreptul de proprietate pe care îl invocă reclamantul împotriva pârâtului posesor. Argumentele invocate de pârâtă în susţinerea excepţiilor vizează calitatea de persoană îndreptăţită să formuleze acţiunea în revendicare şi, implicit, lipsa identităţii între terenurile deţinute. Aceste aspecte vizează fondul problemei juridice şi urmează a fi analizate ca atare, în considerentele ce urmează.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtul Consiliul Local sector 1, tribunalul a reţinut că, faţă de obiectul cererii - nulitatea absolută parţială, reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită să formuleze acţiunea, în situaţia în care se constată că au fost aduse atingeri dreptului său de proprietate.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Sector 1 Bucureşti, tribunalul a reţinut că acesta este obligat în raportul juridic, dat fiind că a avut calitatea de parte contractantă, în contractul de concesiune încheiat cu pârâta SC V.F. SRL
Asupra excepţiei lipsei de interes, invocată de pârâta SC V.F. SRL, tribunalul a reţinut caracterul nefondat al acesteia, în condiţiile în care interesul pe care îl manifesta reclamanta este strâns legat de dreptul de proprietate al acesteia şi nu poate fi disjuns şi analizat separat.
Asupra fondului litigiului, prima instanţă a statuat următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 26 septembrie 2003, de notar public A.A.J., numiţii L.R.D., P.S., P.D.I., P.A., G. (fostă G.) S.I. şi P.P. au vândut pârâtei SC V.U.K. SRL drepturile lor succesorale litigioase asupra terenului în suprafaţă de 1.453 mp, situat în Bucureşti, sector 1, aferent construcţiilor înstrăinate cumpărătoarei printr-un contract anterior. În cuprinsul contractului, s-a făcut referire atât la existenţa, pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, a Dosarului nr. 1448/2002, cât şi la formularea unor notificări, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a unei suprafeţe de teren de 1.081,5 mp şi pentru restituirea prin echivalent a restului suprafeţei de 371,5 mp, notificări înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti, sub nr. 27/2002 şi la Prefectura Municipiului Bucureşti, sub nr. 28/2002, dosarele fiind în curs de soluţionare.
Prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 16 decembrie 2004, s-a restituit în natură, în proprietatea numiţilor P.P., P.D.I., L.R.D. şi P.S., terenul în suprafaţă de 942,40 mp, din totalul de 1.460 mp, situat în Bucureşti, sector 1 şi s-a atribuit în folosinţă specială numitului P.A., cetăţean german.
Ulterior, prin dispoziţia primarului general al Municipiului Bucureşti din 06 aprilie 2005, la solicitarea pârâtei SC V.U.K. SRL şi pe baza contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase, menţionat anterior, s-a dispus modificarea art. 1 al dispoziţiei din 16 decembrie 2004, aceasta urmând să aibă următorul conţinut: „1. Se restituie, în natură, în proprietatea SC V.U.K. SRL terenul în suprafaţă de 942,40 mp, din totalul de 1.460 mp, situat în Bucureşti, sector 1”.
2. Pârâta SC V.F. SRL se legitimează în calitate de proprietar, p rin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 22 ianuarie 2004, de notar public C.Ş.S., prin care a dobândit de la Municipiul Bucureşti, prin Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, spaţiul comercial S39, situat în Bucureşti, sector 1. Prin contractul de concesiune, autentificat din 20 mai 2004, de acelaşi notar public, Municipiul Bucureşti, prin Consiliul Local a Sectorului 1 Bucureşti, a concesionat reclamantei terenul aferent spaţiului comercial, situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 583,07 mp, în cotă indiviză şi teren în suprafaţă de 290,27 mp, în exclusivitate.
Raportat la situaţia de fapt expusa, la dispoziţiile legale enunţate şi la probele administrate, tribunalul a reţinut că nu rezultă că, printr-o acţiune de deposedare, pârâta SC V.F. SRL a ocupat ilicit suprafaţa de teren de 150 mp., aflată în proprietatea reclamantei SC V.U.K. SRL Această concluzie se desprinde din raportul de expertiză efectuat în cauză (fila 490), prin care se concluzionează că terenul concesionat de pârâta este aferent spaţiului comercial, spaţiu ce se află în cuprinsul imobilului din str. D.I.M. şi nu este inclus în suprafaţa de teren, proprietatea reclamantei. Aceste împrejurări de fapt au fost reţinute, cu putere de lucru judecat, şi în considerentele sentinţei civile nr. 1945/F din 04 noiembrie 2011, prin care instanţa de fond s-a pronunţat asupra obligării reclamantei la respectarea dreptului de concesiune al pârâtei. Cum, în cauză, nu există o suprapunere de terenuri, acţiunea în revendicare apare neîntemeiată.
Deşi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 2004 şi a contractului de concesiune, autentificat din 20 mai 2004, au fost formulate ca prime capete de cerere, tribunalul a reţinut că nu pot fi analizate decât subsidiar acţiunii în revendicare. În speţa de faţă, nefiind în prezenţa unei deposedări ilicite, indiferent de motivele de ordine publică invocate de reclamantă, acţiunea acesteia, în ceea ce priveşte acţiunea în nulitate, nu poate fi admisă, fiind lipsită de finalitate concretă. Chiar în situaţia în care instanţa ar pronunţa constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de concesiune, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost respinsă, reclamanta nu ar obţine nici un beneficiu.
De altfel, toate apărările legate de nerespectarea Legii nr. 550/2002 nu pot fi avute în vedere, atât timp cât nu rezultă că suprafaţa de teren de 150 mp, deţinută de pârâtă, face parte din suprafaţa de 942,40 mp, proprietatea reclamantei.
Tribunalul nu a reţinut criticile noi invocate în cuprinsul concluziilor scrise (respectiv pct. 3, 4, 5, 6, 7), întrucât nu au fost invocate cu respectarea principiului contradictorialităţii.
Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, reclamanta a susţinut că, deşi instanţa de fond a reţinut corect considerentele de ordin teoretic în privinţa specificului acţiunii în revendicare şi a apreciat asupra titlurilor de proprietate aflate în dispută, ulterior, în continuarea motivării, a statuat în mod greşit asupra faptului că nu rezultă din dosar că, printr-o acţiune de deposedare, pârâta a ocupat ilicit suprafaţa de 150 mp, aflată în proprietatea reclamantei şi că această concluzie s-ar desprinde şi din raportul de expertiză efectuat în cauză.
Prin întâmpinare, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, pentru argumentul că a avut calitatea de mandatar, de reprezentant al Municipiului Bucureşti, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 2004, având ca obiect spaţiul comercial din Bucureşti. Pe fondul cauzei, a opinat că soluţia primei instanţe este corectă, reţinându-se, în baza raportului de expertiză, că terenul concesionat nu se regăseşte în suprafaţa de teren aflată în proprietatea reclamantei.
Pârâta SC V.F. SRL, prin întâmpinare, a arătat că, în mod corect, instanţa de fond a stabilit că, în cauză, nu rezultă că, printr-o acţiune de deposedare, a ocupat în mod ilicit o suprafaţă de teren de 150 mp, aparţinând reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 129/A din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC V.U.K. SRL împotriva sentinţei civile nr. 777 din 02 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Consiliul local al sectorului 1 Bucureşti şi SC V.F. SRL
Examinând cauza, prin prisma criticilor invocate în apel, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cu referire la pârâta Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Curtea a observat că această apărare a primit o dezlegare din partea primei instanţe, iar partea care a reiterat excepţia, în apel, nu a declarat apel, prin care să critice soluţia menţionată.
Prin urmare, modul în care această excepţie a fost invocată repetitiv, în apel, fără a se declanşa şi controlul judiciar de către pârâtul Consiliul Local, în privinţa excepţiei în discuţie, determină inadmisibilitatea cercetării unei asemenea apărări; soluţia pronunţată relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intrat în puterea de lucru judecat, deoarece apelanta-reclamantă nu a adus critici acesteia. Curtea a arătat că excepţia este şi nefondată, întrucât limitele procesului au fost jalonate, pe de o parte, de acţiunea reclamantei, iar, pe de altă parte, de considerentele deciziei de casare, aşa cum rezultă şi din cele ce succed.
Curtea a constatat că dispoziţia art. 129 alin. (6) C. proc. civ. a primit o corectă aplicare, reţinându-se că instanţa de fond a respectat cadrul procesual şi limitele devoluţiunii, impuse prin dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 3665 din 11 iunie 2010 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost respinse, ca nefondate, recursurile formulate de pârâţii SC V.F. SA şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 426 din 25 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin decizia civilă menţionată, s-a reţinut, confirmându-se soluţiei instanţei de apel, că instanţa de fond a soluţionat greşit excepţia autorităţii de lucru judecat, prin neobservarea cauzelor distincte ale acţiunilor ce au format obiectul Dosarului nr. 4904/1999 şi al dosarului în curs de soluţionare; în primul dosar, a arătat instanţa de control judiciar, autorii reclamantei din prezenta cauză revendicau un imobil preluat abuziv de stat, terenul în suprafaţă de 1453 mp, iar, în cel de-al doilea Dosar nr. 23324/3/2008, reclamanta urmăreşte desfiinţarea a două contracte, care i-au încălcat dreptul de proprietate, prin uzurparea de către un posesor neproprietar, pârâta SC V.F. SRL, a suprafeţei de 150 mp teren.
Se mai argumentează în decizia de casare, cu referire la aspectele reluate pe calea apelului pendinte, că nici intimatul-pârât Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi nici pârâta SC V.F. SRL nu sunt reprezentanţi sau succesori ai Primăriei Municipiului Bucureşti. Acţiunea în revendicare formulată de autorii reclamantei a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 150/2001, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 4904/1999, în sensul că s-a constatat faptul că, din suprafaţa de 1.453 mp, doar suprafaţa de teren de 707,8 mp este liberă şi a fost respinsă cererea reclamanţilor pentru plata despăgubirilor, formulată în subsidiar. În calea de atac a recursului, reclamanta din prezentul dosar a cumpărat drepturile litigioase asupra terenului în suprafaţă de 1453 mp, situat în Bucureşti, sector 1.
Ulterior, după finalizarea litigiului la care s-a făcut referire, reclamantei i s-a eliberat dispoziţia nr. 4186/2005 a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care i s-a restituit în natură doar suprafaţa de 947,40 mp, din terenul în suprafaţă de 1.453 mp.
Pornind de la considerentele obligatorii ce au fundamentat soluţia instanţei de control judiciar, de casare cu trimitere spre rejudecarea fondului litigiului, de la considerentele hotărârilor irevocabile depuse la dosar de către apelantă şi intimată, de la limitele impuse de cadrul procesual stabilit de părţile litigante, în mod corect, tribunalul a rezolvat acţiunea în revendicare şi a apreciat asupra subsidiarităţii capetelor de cerere privind nulitatea convenţiilor la care se face referire în acţiune.
Pe seama ansamblului probator al cauzei, instanţa de fond a stabilit în mod corect faptul că intimata are calitatea de proprietar asupra construcţiei situată în Bucureşti, actuala D.I.M., conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, autentificat din 2004, şi este concesionar al terenului aferent acestei construcţii, conform contractului de concesiune din 2004. Dreptul real asupra imobilului din str. M. a fost atribuit intimatei-pârâte, în urma convenţiei încheiate cu unitatea administrativ-teritorială şi, din compararea actelor exhibate de părţile litigante, cu concluziile expertizei efectuate în cauză, se observă că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că pârâta nu a ocupat terenul de 150 mp, aflat în dispută. Intimata a deţinut, în calitate de titular al contractului de închiriere din 2001, spaţiul comercial din sector 1, pe care, ulterior, l-a cumpărat, în temeiul contractului din 22 ianuarie 2004, în condiţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 550/2002.
Curtea a avut în vedere şi sentinţa civilă nr. 1945/F din 04 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, din ale cărei considerente, rezultă că suprafaţa de teren ce face obiectul contractului de concesiune nu se regăseşte în suprafaţa de teren ce face obiectul dispoziţiei, ce reprezintă titlul de proprietate al reclamantei din prezenta cauză, întrucât aparţine imobilului situat în, sector 1.
Din expertiza tehnică efectuată în cauză, a rezultat că terenurile concesionate aparţin imobilului situat pe str. M., în cadrul căruia, SC V.F. SA deţine două corpuri de proprietate, conform planului de amplasament şi delimitare din anexa 10, 11 şi 12, iar nu în cuprinsul imobilului din Str. B.A., prin urmare, în mod corect, prima instanţă a concluzionat că intimata nu a adus atingere nici unuia din atributele dreptului de proprietate al reclamantei.
Interpretând şi aplicând corect dispoziţiile art. 480 C. civ., tribunalul a soluţionat, în aceeaşi modalitate, acţiunea în revendicare şi, implicit, capetele de cerere accesorii.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC V.U.K. SRL Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut următoarele:
Tribunalul nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra primelor două capete de cerere, de dezlegarea cărora, depindea, în mod esenţial, soluţionarea celui de-al treilea capăt de cerere.
Astfel, revendicarea implică ideea de deposedare, numai că nu este neapărat necesar ca această deposedare să se fi realizat de către pârâtă, ea putându-se realiza şi de către autorii acesteia.
SC V.F. SRL a avut şi are calitatea de detentor asupra suprafeţei de teren aferentă spaţiului comercial pe care îl stăpâneşte în proprietate, calitate pe care şi-a exercitat-o până la data încheierii contractului de concesiune, fiind chiriaşă a acestui teren şi plătind, pentru folosinţa terenului, chiria stabilită de proprietar (Municipiul Bucureşti), iar, după încheierea contractului de concesiune, în calitate de concesionar, plătind aceluiaşi proprietar, redevenţa de concesiune, stabilită prin contractul de concesiune.
Proprietarul terenului a fost şi a rămas Municipiul Bucureşti, astfel încât al treilea capăt de cerere al acţiunii a fost formulat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, şi nu cu SC V.F. SRL, încălcând cadrul procesual stabilit de reclamant; instanţa a analizat acest capăt de cerere, în contradictoriu cu SC V.F. SRL, şi nu în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, cel care era succesorul în drepturi al Statutului Român, autor al deposedării.
Prin urmare, dacă, în cauză, s-ar pune problema deposedării, autorul acestei fapte nu este şi nu poate fi SC V.F. SRL, ci Municipiul Bucureşti, continuatorul Statului Român, după 1990.
În cauză, deposedarea a avut loc în momentul trecerii abuzive a terenului în proprietatea Statului, anterior anului 1989.
Caracterul abuziv al acestei deposedări a fost recunoscut de Municipiul Bucureşti, tocmai prin emiterea dispoziţiei primarului General din 16 februarie 2004, rectificată prin dispoziţia primarului General din 06 aprilie 2005, acte prin care s-a recunoscut SC V.U.K. SRL, în calitate de succesoare în drepturi a autorilor săi, calitatea de proprietar asupra terenului cu o suprafaţă de 942,40 mp, de care autorii săi fuseseră deposedaţi abuziv, de către Statul Român.
În ceea ce priveşte concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, ele sunt diametral opuse celor pretinse de instanţă.
Astfel, în cap. V (Conţinutul Expertizei), pct. 2 (identificarea suprafeţei revendicate de 150 mp) se arată, în mod expres, că, potrivit schiţei de plan, anexă a raportului de expertiză, întocmit de expertul tehnic R.F., raport de expertiză nominalizat atât în dispoziţia de retrocedare, cât şi în procesul verbal de predare-primire, subsecvent acesteia, terenul de 150 mp aparţine suprafeţei de 942/A/4 mp, aferentă proprietăţii SC V.U.K. SRL, teren care, în partea de sud, este delimitat tocmai de construcţia imobilului din str. D.I.M., sector 1.
Cel de-al treilea capăt de cerere a fost examinat şi soluţionat de către ambele instanţe ca o cerere în revendicare, prin comparare de titluri, în contradictoriu cu SC V.F. SRL, ceea ce înseamnă încălcarea flagrantă a principiului disponibilităţii.
Societatea, în calitate de reclamantă, ceruse să se constate nulitatea absolută parţială a actului de vânzare şi a actului de concesiune, încheiate de SC V.F. SRL cu Municipiul Bucureşti, tocmai în considerarea faptului că încheierea acestor contracte s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în forma existentă, la data încheierii contractelor respective), vânzându-se şi, respectiv, concedându-se societăţii comerciale SC V.F. SRL, printre altele, spaţii comerciale şi teren (din care, pentru o suprafaţă de 150 mp, era formulată şi în curs de soluţionare cerere de restituire în natură), şi care, până la soluţionarea cererii, nu puteau forma obiectul niciunui act de înstrăinare, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Subsecvent soluţionării acestor capete de cerere, instanţa urma să se pronunţe, în contradictoriu cu înstrăinătorul, adică cu Municipiul Bucureşti şi Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, asupra cererii în revendicare, vizând suprafaţa de teren de 150 mp şi spaţiile comerciale edificate pe acesta.
Dovada faptului că terenul şi spaţiile comerciale în cauză erau pendinte de imobilul a cărui retrocedare, în baza Legii nr. 10/2001, fusese solicitată, este faptul că ambele dispoziţii emise de Primăria Municipiului Bucureşti, dispoziţia din 16 februarie 2004 şi dispoziţia rectificativă a primarului general nr. 4186 din 06 aprilie 2005, menţionează, în mod expres, că, din suprafaţa de teren retrocedată în natură SC V.U.K. SRL, o suprafaţă de 150 mp este ocupată de SC V.M. SRL (adică SC V.F. SRL).
Totodată, expertiza tehnică dispusă în cauză confirmă, prin concluziile sale, menţiunile din titlul său de proprietate, în sensul că:
- în planul de amplasament şi delimitare, având ca suport planul topografic al Municipiului Bucureşti, care a stat la baza încheierii contractului de concesiune, conturul suprafeţei de 290.27 mp, teren concesionat în exclusivitate către SC V.F. SRL, se află în afara imobilului din str. D.I.M., sector 1. Suprafaţa de 146 mp este înregistrată cadastral şi funciar ca aparţinătoare de două Imobile: cel situat în, sector 1 şi cel situat în str. D.I.M., sector 1.
Astfel, instanţa fondului, în mod greşit, a apreciat că, deşi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare - cumpărare din 22 ianuarie 2004 şi a contractului de concesiune, autentificat din 20 mai 2004 au fost formulate ca prime capete de cerere, ele nu pot fi analizate decât în subsidiar acţiunii în revendicare, cu motivarea că nu am fi în prezenţa unei deposedări ilicite, fără a se observa că revendicarea era formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, iar nu cu SC V.F. SRL.
Trecând apoi la analizarea cererii în revendicare, în contradictoriu cu SC V.F. SRL, instanţa fondului compară titlul de proprietate al reclamantei tocmai cu actele a căror anulare parţială se solicitase şi care reprezentau titlul juridic al deţinerii de către SC V.F. SRL a suprafeţei de 150 mp de teren aflată în litigiu, din această comparaţie, apreciind că nu rezultă că, printr-o acţiune de deposedare, SC V.F. SRL ar fi ocupat ilicit suprafaţa de 150 mp de teren, proprietatea societăţii recurentei.
Dincolo de încălcarea principiului disponibilităţii, prin neobservarea cadrului procesual şi a petitului cererii cu soluţionarea căreia fusese învestită, este evident viciul de logică juridică al instanţei de fond.
Întrucât autorul părţilor litigante era comun (Municipiul Bucureşti), instanţa fondului trebuia să observe că, în titlul de proprietate al reclamantei (dispoziţia Primarului General din 16 februarie 2004, rectificată prin dispoziţia primarului General din 06 aprilie 2005), se menţiona expres că suprafaţa de 150 mp, în litigiu, ce-i fusese retrocedată, era ocupată de pârâtă, aceasta din urmă neavând un drept de proprietate, ci doar un drept de concesiune atribuit în mod ilegal de acelaşi autor (Municipiul Bucureşti), cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, instanţa fondului trebuia să observe şi concluziile raportului de expertiză dispusă în cauză, care, la punctul 05 (transpunerea cadastrelor celor două posesiuni), arată, în mod expres, că suprafaţa de 146 mp este înregistrată cadastral şi funciar ca aparţinătoare de două imobile: cel situat în, sector 1 şi cel situat în str. D.I.M., sector 1, confirmând astfel menţiunile din titlul de proprietate al societăţii noastre.
La rândul ei, instanţa de apel nu a sesizat că instanţa fondului a încălcat principiul disponibilităţii, soluţionând o cerere subsidiară ca o cerere principală şi în contradictoriu cu o altă entitate decât cea chemată în judecată de reclamantă.
Căutând să combată argumentaţia cererii de apel, în sensul că deposedarea se realizase de Statul Român, al cărui continuator în drepturi era, cu privire la terenul în litigiu, Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a realizat o motivare străină de natura pricinii, şi anume aceea extrasă din Decizia civilă nr. 3665 din 11 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 23324/3/2008, prin care fuseseră respinse, ca nefondate, recursurile formulate de SC V.F. SRL şi Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 426 din 25 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, problema de drept dedusă în faţa instanţei supreme fiind cu totul alta, şi anume aceea de a şti dacă există autoritate de lucru judecat între petitul prezentei acţiuni, aflată la vremea respectivă în primul ciclu procesual, şi o altă acţiune, în revendicare, formulată de autorii săi, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, acţiune ce a format obiectul Dosarului nr. 4904/1999.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, în mod corect, că nu există autoritate de lucru judecat, datorită cauzelor distincte ale celor două acţiuni.
Tot în decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se arăta, în mod corect, că nici Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi nici SC V.F. SRL nu sunt reprezentanţi sau succesori ai Primăriei Municipiului Bucureşti.
Preluând această motivare a instanţei supreme, care nu are nicio legătură cu fondul prezentei pricini, întrucât ea rezolva o chestiune procedurală (excepţia autorităţii de lucru judecat), şi nu fondul cauzei, instanţa de apel a concluzionat, în mod fundamental greşit, că tribunalul a rezolvat, în mod corect, acţiunea în revendicare, pornind de la considerentele obligatorii ce au fundamentat soluţia instanţei de control judiciar, de casare cu trimitere spre rejudecare a fondului acestui litigiu.
Or, casarea s-a realizat subsecvent dezlegării unei chestiuni procedurale (excepţia autorităţii de lucru judecat), şi nu fondului pricinii, astfel încât nu suntem în prezenţa unei casări cu trimitere spre rejudecare a fondului, aşa cum, în mod nereal, consideră instanţa de apel.
Totodată, instanţa de apel s-a limitat, în motivare, la exprimări confirmative, de tipul „instanţa de fond a stabilit, în mod corect, faptul că .”, „se observă că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că .”, fără a analiza în concret motivele de apel formulate de societatea apelantă şi fără a combate argumentele de drept aduse.
De asemenea, instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, concluziile expertizei efectuate în cauză, în sensul că a ignorat cu desăvârşire menţiunile existente la punctele 04 şi 05 ale raportului de expertiză, conform cărora conturul suprafeţei de 290,27 mp (teren concesionat în exclusivitate către SC V.F. SRL), se află în afara imobilului din str. D.I.M., sector 1, iar suprafaţa de 146 mp este înregistrată cadastral şi funciar ca aparţinătoare celor două imobile: cel situat în sector 1 şi cel situat în str. D.I.M., sector 1.
In fine, instanţa de apel a ignorat menţiunile existente în titlul său de proprietate, în sensul că suprafaţa de 150 mp este parţial ocupată de SC V.M. SRL, respectiv (SC V.F. SRL).
Prin cererea intitulată „precizări ale recursului”, depusă la data de 18 februarie 2014, recurenta a invocat următoarele argumente: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină; hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ.; hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, în ceea ce priveşte soluţia dată petitului care vizează contractul de concesiune şi pe cel de vânzare-cumpărare.
Intimata SC V.F. SRL a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Intimatul Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti a formulat, de asemenea, întâmpinare, în termenul legal, invocând, în principal, excepţia tardivităţii formulării recursului, iar, în subsidiar, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
În ceea ce priveşte excepţia procesuală invocată, aceasta a fost soluţionată în şedinţa publică din 5 martie 2014, în considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii.
Analizând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:
Sub un prim aspect, din perspectiva procedurală a limitelor în care se va realiza analiza acestui recurs, se impune a se preciza că, ansamblul criticilor formulate prin cererea intitulată „precizări ale recursului”, depusă la data de 18 februarie 2014, nu au caracterul unor critici noi de nelegalitate, ce ar fi formulate cu depăşirea termenului legal, imperativ, impus de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ. şi care, în consecinţă, nu ar putea învesti instanţa de recurs, ci reprezintă dezvoltări şi reargumentări ale criticilor formulate iniţial, în termenul legal de recurs.
Procedând în continuare la analiza motivelor de recurs legal invocate, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:
În conformitate cu art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Din interpretarea raţională a acestui text legal particular şi a ansamblului dispoziţiilor care reglementează calea de atac a recursului, care determină natura acestuia de a fi exclusiv o cale de atac de legalitate, rezultă că stabilirea deplină a împrejurărilor de fapt ale unei cauze este atributul exclusiv al instanţelor fondului, cărora le revine sarcina de a analiza litigiul dedus judecăţii sub toate aspectele, atât în fapt, cât şi în drept.
Or, în speţă, din analiza soluţiilor pronunţate de instanţele de fond şi, în special, a considerentelor ce susţin aceste soluţii, precum şi a criticilor formulate în conţinutul cererii de recurs, rezultă că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin lămurite, câtă vreme contradicţiile evidente între probele administrate în cauză s-au menţinut, iar apărările reclamantei cu privire la acestea nu au primit decât motivări formale. Astfel, calificarea juridică a unor cereri, imperios necesară pentru soluţionarea lor, se naşte din punerea de acord a elementelor de fapt cu substanţa normelor juridice.
În acest context, trebuie remarcat că scopul spre care tinde reclamanta recurentă SC V.U.K. SRL Bucureşti prin demersul judiciar iniţiat este acela de redobândire a suprafeţei de teren de 150 mp, situate în Bucureşti, sectorul 1. Pentru atingerea acestui scop, cererea de chemare în judecată a avut trei capete distincte - constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 22 ianuarie 2004 de Biroul Notarului Public C.Ş.S., constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de concesiune din 20 mai 2004 şi obligarea Municipiul Bucureşti, prin Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi SC V.F. SRL de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1.
În virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, reclamanta a fixat limitele obiective ale judecării cauzei, în sensul că acţiunea în nulitate a celor două acte juridice reprezintă capătul principal, iar acţiunea în revendicare reprezintă capătul subsecvent. În acelaşi sens, s-a pronunţat şi instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, atunci când a menţionat, în considerentele Deciziei nr. 3665 din 11 iunie 2010, că reclamanta încearcă a obţine sancţionarea, prin nulitate, a încălcării dreptului său, de către un posesor neproprietar, SC V.F. SRL. Tot astfel, atunci când s-a analizat existenţa autorităţii de lucru judecat, instanţa de casare a arătat că necesitatea promovării prezentei acţiuni a rezultat din încheierea, cu încălcarea legii, a contractului de vânzare-cumpărare de spaţii comerciale şi a contractului de concesiune, precum şi din ocuparea abuzivă a terenului în suprafaţă de 150 mp, de către o persoană juridică de drept privat, SC V.F. SRL.
Remarcând, în acest punct, că cererea de chemare în judecată nu excelează prin rigoare, întrucât pare că restituirea terenului nu este solicitată ca efect al nulităţii, ci ca o cerere distinctă, totuşi, în opinia instanţei de recurs, sarcina de a lămuri cadrul procesual sub aspect obiectiv revine în principal instanţei de judecată, care, în baza rolului său activ, reglementat în mod expres de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., trebuie să stabilească atât obiectul cererii de chemare în judecată, cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâţilor chemaţi în judecată, în mod distinct, pentru fiecare capăt de cerere şi să dea o dezlegare concretă, iar nu implicită acestora. În acest sens, dacă, în considerarea principiului disponibilităţii, părţile sunt stăpâne pe materia litigioasă, acest aspect trebuie să se concilieze cu exigenţele funcţiei jurisdicţionale, care presupune obligaţia pentru judecător de a spune dreptul.
Cum recurenta pretinde că, în cauză, s-a încălcat principiul disponibilităţii şi din perspectiva faptului că acţiunea în revendicare a fost soluţionată în contradictoriu cu altă parte decât pretinsese în cererea de chemare în judecată, urmează ca instanţa de apel să lămurească şi aceste aspect, prin raportare la cererea de chemare în judecată şi eventualele modificări ale acesteia, pronunţând o soluţie cu respectarea principiului pretins încălcat, dar şi a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi şi a art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează principiul tantum devolutum quantum apellatum, dezlegare care nu poate fi dispusă de instanţa de recurs, la acest moment procesual, fără a afecta principiul dublului grad de jurisdicţie.
În ceea ce priveşte obiectul material al cererii de chemare în judecată - terenul în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1, instanţa de recurs constată că identificarea acestui teren a fost realizată de o manieră contradictorie, astfel încât se impune înlăturarea acestor contradicţii, prin mijloacele specifice dreptului procesul civil.
În acest context, fără a putea aprecia asupra probelor administrate în cauză şi fără a putea contura o nouă situaţie de fapt, atribut ce excede instanţei de recurs, se poate constata că, în raportul de expertiză întocmit de expert C.A., s-a menţionat că terenul în suprafaţă de 146 mp (astfel cum rezultă din măsurători), pretins de reclamantă, a fost înregistrat cadastral şi funciar ca aparţinând atât imobilului din Bucureşti, str. B.A., cât şi imobilului din Bucureşti, str. M., „ceea ce contravine situaţiei juridice a celor două imobile”. Astfel, în evidenţele cadastrale şi funciare, terenul concesionat de SC V.F. SRL este identificat ca aparţinător imobilului de pe str. D.I.M., iar, în planul de amplasament şi delimitare, plan ce face parte din documentaţia cadastrală, amplasamentul corpului de proprietate, se află în afara imobilului din str. D.I.M., ceea ce este contrar adresei din 12 octombrie 2004.
În acelaşi sens, în dispoziţia primarului General al Municipiului Bucureşti din 16 decembrie 2004 şi în dispoziţia rectificativă din 06 aprilie 2005, se menţionează, în mod expres, că, din suprafaţa de teren retrocedată în natură societăţii SC V.U.K. SRL, o suprafaţă de 150 mp - curte - este ocupată parţial de SC V.Ma. SRL (punct de lucru al SC V.F. SRL, la acel moment), conform expertizei tehnice întocmite de expert R.F., anexă la dispoziţiile menţionate.
Cum mai multe mijloace de probă atestă această situaţie de fapt, revine instanţei de apel sarcina de a identifica suprafaţa de teren pretinsă şi de a stabili în favoarea cărei persoane este înregistrată, cadastral şi funciar, suprafaţa în litigiu şi dacă aceste menţiuni scriptice corespund realităţii obiective şi concordă cu situaţia juridică a imobilelor aparţinând părţilor litigante, precum şi de a stabili dacă există, eventual, o suprapunere parţială de teren, conform titlurilor exhibate de recurentă şi de intimată, ce poartă asupra terenului - obiect al disputei judiciare.
Este necesar, în acest punct, a sublinia, prin raportare la apărarea intimatei SC V.F. SRL, invocată în întâmpinare, că argumentele cuprinse în sentinţa civilă nr. 1945/F din 4 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în care se menţionează că „tribunalul constată că suprafaţa de teren ce face obiectul contractului de concesiune nu se regăseşte în suprafaţa de teren ce face obiectul dispoziţiei din 6 aprilie 2005, ce reprezintă titlu de proprietate al SC V.U.K. SRL, aspect rezultat şi din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C.A.” nu reprezintă decât aprecieri ale unor probe administrate în acea cauză, care nu se pot impune cu autoritate de lucru judecat în această cauză, ci doar cu valoarea unei prezumţii relative, care suportă dovada contrară. Or, câtă vreme probele deja administrate în litigiul dedus judecăţii (în care este inclus raportul de expertiză întocmit de expert C.A., cu concluziile enunţate în cuprinsul argumentelor expuse), au conturat o situaţie de fapt contrară celei reţinute în acea sentinţă şi contradictorie, aceasta se impune a fi pe deplin lămurită de instanţa de trimitere, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale părţilor implicate.
În acest context, după administrarea probelor necesare şi utile pentru operaţiunea identificării terenului în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti, pretins de recurenta reclamantă şi stabilirii împrejurării dacă acest teren este liber sau ocupat (în fapt sau în drept), se va proceda la examinarea fiecărui capăt de cerere cu care instanţa a fost învestită, cu analiza cauzelor de nulitate invocate şi a legitimării procesuale pasive a persoanelor ce pot fi obligate în raportul juridic dedus judecăţii, distinct pentru fiecare capăt de cerere.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt incidente dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC V.U.K. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 129/A din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC V.U.K. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 129/A din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 750/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 754/2014. SECŢIA l CIVILĂ. Legea 10/2001.... → |
|---|
