ICCJ. Decizia nr. 755/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 755/2014
Dosar nr. 3982/1/2013
Şedinţa publică din 05 martie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 27 septembrie 2007, sub nr. 9747/118/2007, reclamantul T.I. a chemat în judecată pe pârâţii Comuna Cumpăna, prin Primar, M.A.I. şi M.A.N., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îi oblige pe aceştia să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în comuna Cumpăna, parcela A, judeţul Constanţa, în suprafaţă de 5 ha, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin precizările depuse la termenul din 02 noiembrie 2007, reclamantul a completat cadrul procesual pasiv prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, şi a Statului Român, reprezentat prin M.E.F.
Prin sentinţa civilă nr. 138 din 18 februarie 2008, Tribunalul Constanţa a admis excepţia de inadmisibilitate, invocată de pârâţii M.I.R.A. şi UM X Constanţa, şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că procedura opţională prevăzută de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează doar acţiunile de drept comun înregistrate la instanţe anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, astfel că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii de reclamant - întemeiată pe prevederile Codului civil şi formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - nu este admisibilă.
S-a avut în vedere şi împrejurarea că reclamantul a parcurs procedura instituită de Legea nr. 18/1991, iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă Comisia locală de fond funciar Cumpăna şi Comisia judeţeană de fond funciar Constanţa au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acestuia pentru suprafaţa de 5 ha.
Apelul declarat de apelantul-reclamant împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 203/C din 22 septembrie 2008, cu consecinţa desfiinţării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de recurenta-pârâtă UM X Constanţa a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În fond, după desfiinţare, prin sentinţa civilă nr. 2122 din 06 aprilie 2011, Tribunalul Constanţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Comuna Cumpăna, prin Primar, M.A.I., UM X Constanţa şi Statul Român, reprezentat prin M.E.F., pe care i-a obligat să îi lase reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în suprafaţă de 50.000 mp amplasat pe sola A, comuna Cumpăna, jud. Constanţa, având următoarele vecinătăţi: la nord - strada Cumpăna-Constanţa, pe distanţa de 119,73 m; la sud - sola A, pe distanţa de 190, 04 m; la est - teren extravilan, pe distanţa de 347, 23 m; la vest - sola A, pe distanţa de 316,88 m, conform identificării din raportul de expertiză imobiliară şi din planul de amplasament, întocmite de expert Z.F.
Cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.N. a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 1.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, în speţă, problema admisibilităţii acţiunii în revendicare, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost dezlegată prin Decizia civilă nr. 203/C din 22 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 9747/118/2007.
Pornind de la premisa că se află în ipoteza clasică a revendicării prin compararea de titluri, Tribunalul Constanţa a constatat că prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 30 ianuarie 1942 I.T., tatăl reclamantului, a cumpărat de la C.I.T. terenul situat în comuna Cumpăna, jud. Constanţa, în suprafaţă de 5 ha, care făcea parte din lotul nr. 7, pentru fiul său minor, T.I.
Referitor la situaţia juridică a imobilului s-a reţinut că terenul s-a aflat în proprietatea statului, fiind administrat în cadrul I.A.S. Cumpăna, care a predat ulterior către UM X suprafaţa de 7 ha teren din cadrul fermei; în anul 2000 aceasta a fost preluată de Comandamentul Trupelor de Jandarmi Constanţa, iar în baza Protocolului nr. 72635 din 19 aprilie 2000 încheiat între I.G.P.F. şi C.N.J.R. s-a procedat la predarea - primirea imobilului din localitatea Cumpăna (teren sola şi imobile) între UM X 971 şi UM Y Constanţa.
A mai reţinut instanţa de fond că prin Decizia civilă nr. 354 din 07 mai 2010 a Tribunalului Constanţa, C.J.S.D.P.T. Constanţa a fost obligată să emită în favoarea reclamantului titlul de proprietate pentru terenul în suprafaţa de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, judeţul Constanţa, sola A; prin această decizie s-a reţinut caracterul nelegal al Hotărârii din 08 aprilie 2008 a C.J.S.D.P.T. Constanţa, de menţinere a reclamantului în anexa 23, pentru că prin hotărâre de guvern s-a aprobat transmiterea cu titlu gratuit a solelor A, situate pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, jud. Constanţa, din domeniul public al statului şi din administrarea M.A.N., în domeniul privat al comunei şi în administrarea Consiliului Local Cumpăna, ceea ce demonstrează că la dispoziţia Primăriei Cumpăna există rezervă de teren; de altfel, prin Hotărârea Comisiei Locale de Fond Funciar a Comunei Cumpăna din 26 februarie 2008 s-a hotărât trecerea din anexa nr. 23 în anexa nr. 22 a reclamantului.
Pe baza raportului de expertiză care a identificat terenul aflat în litigiu în speţă, instanţa de fond a constatat că acesta face parte din categoria teren arabil necultivat şi că vechiul amplasament al proprietăţii corespunde cu actuala poziţionare a parcelei A, care nu este nici în prezent cultivată, fiind acoperită de vegetaţie sălbatică.
Excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta UM X Constanţa din perspectiva sentinţei civile nr. 6711/2004 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost respinsă prin încheierea pronunţată la 12 mai 2010.
La admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.N. s-a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei unei identităţi între acest pârât şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe fondul litigiului s-a avut în vedere că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reglementată de dispoziţiile art. 480 C. civ., presupune compararea titlurilor deţinute de părţile din raportul litigios dedus judecăţii şi că cel care pretinde că este titular asupra lucrului revendicat, aflat în detenţia posesorului neproprietar, este ţinut să facă dovada proprietăţii.
Raportat la ansamblul probator administrat s-a apreciat că nu se poate stabili modalitatea în care imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului şi nici nu se poate identifica titlul în baza căruia s-a realizat transferul dreptului de proprietate de la reclamant sau de la autorul acestuia, către stat, astfel că preluarea bunului a avut un caracter abuziv; totodată, lipsa unei despăgubiri juste şi prealabile a avut drept consecinţă lipsirea proprietarului de posesia asupra bunului său, ceea ce a adus atingere prevederilor constituţionale, precum şi dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 363/C din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi I.J.J. Constanţa şi Statul Român, prin M.F.P. - prin D.G.F.P. Constanţa şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Statul Român şi UM X Constanţa; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate criticile prin care apelantul-pârât Statul Român a susţinut că sentinţa este nelegală din perspectiva neefectuării de către tribunal a controlului referitor la legea aplicabilă şi la prevalenţa legii speciale faţă de dreptul comun, deoarece admisibilitatea acţiunii a fost tranşată irevocabil prin Decizia civilă nr. 203/C din 22 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, menţinută prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, iar în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul nu mai putea repune în discuţie acest aspect, fiind îndrumat să analizeze pe fond, în procedura comparării titlurilor, raportul litigios.
Neîntemeiată a fost apreciată şi critica ce a vizat calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român; s-a reţinut că în cadrul acţiunii în revendicare clasice, statul - care a preluat imobilul în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - nu se poate apăra în sensul că nu-l mai deţine în prezent ori că nu mai administrează bunul, care se află în proprietatea unui terţ; cum în aceste speţe se porneşte de la premisa modalităţii de preluare a imobilului de la adevăratul proprietar, statul nu poate invoca faptul că în prezent bunul se află - printr-o succesiune de acte juridice intrate în circuitul civil sau prin acte administrative cu caracter de autoritate emise de legiuitor în patrimoniul unei terţe persoane şi că, prin urmare, ar fi exonerat de orice răspundere juridică.
Raportat la datele speţei s-a constatat că atestarea de către autoritatea publică locală a faptului că terenul se află pe raza sa administrativ-teritorială şi aparţine, în baza Hotărârii Consiliului Local Cumpăna din 27 martie 2008, domeniului public al comunei nu este de natură să înlăture răspunderea de principiu a statului în procedura juridică a comparării de titluri.
Apelurile pârâţilor au fost apreciate, însă, ca întemeiate din perspectiva raţionamentului juridic la care s-a raportat prima instanţă în procedura comparării titlurilor, reţinându-se că soluţia este nefondată, în raport cu pârâţii-apelanţi, atât în ceea ce priveşte modalitatea de preluare a imobilului de către stat (apreciată ca fiind abuzivă), cât şi din pricina ignorării principiului electa una via.
A reţinut instanţa de apel că documentaţia depusă în cauză atestă demersurile efectuate de intimatul-reclamant în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru recunoaşterea dreptului de proprietate şi reconstituirea acestui drept conform legii fondului funciar, pentru suprafaţa de 5 ha aflată în litigiu; de altfel, supunerea acestui imobil regimului juridic reglementat prin Legea nr. 18/991 este demonstrată atât de considerentele Deciziei civile nr. 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanţa, în care se arată că partea a indicat modalitatea în care statul a intrat în posesia bunului (înscrierea tatălui său cu această suprafaţă în C.A.P.), cât şi de litigiile purtate după finalizarea procedurilor administrative prealabile efectuate de intimatul-reclamant pentru obţinerea terenului în natură.
În raport de prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, s-a constatat că statul a creat, după 22 decembrie 1989, cadrul legal pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente terenurilor aflate în patrimoniul fostelor C.A.P.-uri şi I.A.S.-uri, precum şi că reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate în temeiul legii speciale.
A fost reţinută în acest sens sentinţa civilă nr. 9612 din 18 octombrie 2006 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanţa, prin care pârâtele Comisia locală de fond funciar Cumpăna şi Comisia Judeţeană de fond funciar Constanţa au fost obligate să reconstituie în favoarea reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 5 ha, precum şi infirmarea măsurii de încadrare a acestuia în tabelul privitor la plata de despăgubiri prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanţa, prin care Comisia Judeţeană Constanţa a fost obligată să emită reclamantului titlu de proprietate pentru terenul de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, sola A.
Faţă de aceste constatări au fost înlăturate, ca fiind lipsite de relevanţă, criticile referitoare la incorecta determinare a amplasamentului terenului revendicat prin planul anexat expertizei tehnice, formulate de I.J.J. Constanţa, cu atât mai mult cu cât, potrivit propriei documentaţii a apelantului, terenul se află în administrarea unităţii militare din anul 1987.
S-a apreciat că este relevantă valorificarea dreptului reclamantului în procedura specială astfel că, ulterior, acesta nu mai poate pretinde în temeiul dreptului comun o confirmare a aceluiaşi drept pentru că intervine principiul unicităţii căii procesuale, care se opune atât recunoaşterii - prin două căi procesuale distincte - a aceluiaşi drept litigios, cât şi obţinerii unei duble reparaţii.
A mai reţinut instanţa de apel că prin decizii de speţă precum Decizia civilă nr. 7732 din 4 decembrie 2008 şi Decizia civilă nr. 3563 din 15 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că principiul electa una via acţionează în sensul obstaculării altor demersuri ale părţii de natură să repună în discuţie existenţa, conţinutul şi întinderea dreptului, câtă vreme aceste elemente au fost analizate într-o primă cale aleasă de titular.
Prin Decizia civilă nr. 5213 din 12 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant şi de recurentul-pârât M.A.I. împotriva acestei decizii, cu consecinţa casării hotărârii recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, reţinându-se că judecata în apel s-a făcut cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare întrucât pentru termenul de judecată din 12 septembrie 2011 recurentul-pârât a fost citat prin fax la 08 septembrie 2011, cu nerespectarea termenului de înmânare a citaţiei prevăzut de art. 89 alin. (1) C. proc. civ.
S-a constatat, totodată, că în tot cursul procedurii (fond, apel) recurentul - pârât a indicat în mod constant drept sediu adresa din Bucureşti, sector 1 şi că acest aspect a fost omis de instanţe, context în care comunicarea hotărârii judecătoreşti, inclusiv a citaţiei pentru primul termen de judecată s-a făcut la o altă adresă şi cu încălcarea termenului stipulat de lege, cu consecinţa imposibilităţii părţii de a-şi exercita dreptul de a ataca hotărârea ce i-a fost defavorabilă.
În raport de dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. s-a apreciat că vătămarea părţii neregulat citate şi care, fiind judecată în lipsă, a pierdut procesul, este presupusă şi nu poate fi înlăturată decât prin anularea procedurii de citare şi, pe cale de consecinţă, a hotărârii.
În fond, după casare, prin Decizia civilă nr. 47/C din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român - prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa şi de apelantul - pârât I.J.J. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 2122 din 06 aprilie 2011 pronunţate de Tribunalul Constanţa în Dosarul civil nr. 2522/118/2010, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T.I. şi cu intimaţii-pârâţi Comuna Cumpăna prin Primar, M.A.I. şi M.A.N. şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut, în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare şi stabilirea raportului dintre reglementarea specială şi dreptul comun în materia revendicării, că sunt incidente dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului), că tribunalul a dat eficienţă acestor prevederilor, şi că, în raport de limitele rejudecării, reexaminarea criticii referitoare la modalitatea de soluţionare a conflictului dintre legea specială (Legea nr. 18/1991) şi dreptul comun în materia revendicării (C. civ.) ar echivala cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii din recurs, care a statuat în mod irevocabil asupra acestei probleme de drept.
Au fost apreciate nefondate şi criticile prin care apelantul-pârât Statul Român a susţinut că nu are legitimare procesuală, reţinându-se că acest apelant ignoră împrejurarea că reclamantul a susţinut caracterul abuziv al preluării bunului de către stat şi împrejurarea că, într-o asemenea speţă, nu se ridică doar problema determinării titlului care este cel mai bine caracterizat, ci şi aceea a atenuării consecinţelor juridice ale actului nelegal al statului.
În aceste condiţii, cum reclamantul invocă faptul că autorul său a pierdut în mod nelegal şi fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra terenului care constituie obiect al acţiunii în revendicare, se ridică problema prevalenţei dreptului subiectiv afirmat, dar şi a existenţei speranţei legitime a acestuia de redobândire a bunului în materialitatea lui sau a unei despăgubiri echitabile, ori Statul Român nu se poate prevala, pentru a-şi nega lipsa calităţii procesuale pasive într-un astfel de litigiu, de împrejurarea că printr-o succesiune de acte juridice intrate în circuitul civil sau prin acte administrative cu caracter de autoritate emise de legiuitor a trecut din patrimoniul său în patrimoniul altei persoane juridice bunurile preluate fără titlu valabil de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
A arătat curtea de apel că sunt întemeiate criticile apelanţilor-pârâţi sub aspectul modalităţii de preluare a terenului revendicat în proprietatea statului şi a modalităţii de valorificare a dreptului real invocat în cauză.
Astfel, înscrisurile depuse la dosar probează în mod neechivoc faptul că, pentru recunoaşterea dreptului de proprietate asupra celor 5 ha de teren revendicate în prezentul litigiu, reclamantul a declanşat procedurile administrative reglementate de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, iar împotriva hotărârilor emise în cursul acestor proceduri de comisiile de fond funciar implicate, a promovat căile de atac stabilite de legea specială de reparaţie, în scopul restituirii în natură a imobilului.
Ca urmare a acestor demersuri, în cadrul cărora reclamantul a indicat modalitatea în care statul a intrat în posesia bunului, şi anume înscrierea tatălui său cu această suprafaţă în CAP, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 9612 din 18 octombrie 2006 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanţa, prin care Comisia locală de fond funciar Cumpăna şi Comisia Judeţeană de fond funciar Constanţa au fost obligate să-i reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 5 ha; totodată, prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanţa a fost infirmată măsura de încadrare a reclamantului în tabelul privitor la plata de despăgubiri, iar Comisia Judeţeană de fond funciar Constanţa a fost obligată să emită în favoarea acestuia titlu de proprietate pentru terenul de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, sola A.
A apreciat instanţa de apel că argumentele expuse impun concluzia că dreptul a cărui încălcare s-a dedus judecăţii a fost deja realizat în litigiile anterioare, conform opţiunii titularului lui, şi că instanţa investită cu soluţionarea acţiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun nu mai putea dispune asupra restituirii bunului pentru că o astfel de măsură aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia.
Principiul enunţat are la bază necesitatea preîntâmpinării obţinerii unei duble reparaţii prin folosirea căilor definite de lege, deci ipoteza regăsită ca atare în speţă, întrucât legiuitorul a creat cadrul legal pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente terenurilor aflate în patrimoniul fostelor C.A.P.-uri şi I.A.S.-uri, iar în calitate de titular al dreptului de proprietate, reclamantul a ales calea de realizare a dreptului său, în cadrul căreia i-a fost recunoscut şi s-a dispus restituirea bunului în natură.
A arătat instanţa de apel că urmare a valorificării beneficiului legii speciale de reparaţie, reclamantul nu poate reveni asupra deciziei anterioare şi nu poate recurge la calea dreptului comun pentru că în litigiile anterioare instanţele au dispus în mod irevocabil asupra modalităţii în care statul a intrat în posesia bunului revendicat, ca şi asupra naturii reparaţiei cuvenite titularului său, iar aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat şi nu pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară, chiar întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun; o astfel de revenire nu ar putea fi justificată nici măcar în ipoteza în care procedurile speciale reglementate de Legea nr. 18/1991 nu au avut ca rezultat intrarea efectivă în posesia terenului pentru care s-a recunoscut dreptul la restituirea în natură.
A concluzionat instanţa de apel că întrucât însuşi intimatul-reclamant a confirmat identitatea dintre terenul vizat de demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi cel solicitat prin acţiunea de faţă, este inutilă examinarea criticii referitoare la greşita identificare a terenului revendicat prin expertiza tehnică efectuată în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.I., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea apelului şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că dreptul dedus judecaţii a fost deja realizat într-un litigiu anterior, conform opţiunii titularului şi că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, nu mai putea dispune asupra restituirii bunului pentru că o astfel de decizie ar aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, fiind aleasă o cale, nu se mai admite utilizarea alteia.
Cu referire la incidenţa în speţă a principiului electa una via, recurentul a arătat că hotărârea la care se raportează instanţa de apel este Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Constanţa, prin care Comisia locală şi Comisia judeţeană de reconstituire a dreptului de proprietate, au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren.
Or, conform hotărârii pilot pronunţate de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea judecătorească reţinută de către instanţa de apel, prin care reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de proprietar, dispunându-se în mod expres restituirea bunului în dispozitiv consfinţeşte existenţa unui "bun" în patrimoniul acestuia, în înţelesul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
A susţinut recurentul-reclamant că, pe de altă parte, trebuie avută în vedere şi efectivitatea reconstituirii dreptului de proprietate, indiferent în ce modalitate, prin raportare atât la dispoziţiile art. 480 C. civ. cât şi la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Acesta şi-a justificat promovarea acţiunii în revendicare pe împrejurarea că, în calitate de proprietar neposesor nu poate dobândi posesia terenului aflat în posesia Statului Român, care este un posesor neproprietar.
Astfel, deşi prin decizia reţinută de către instanţa de apel, cele două comisii au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate, aceasta nu a putut fi pusă în executare deoarece terenul se afla în administrarea M.A.I.
În opinia recurentului-reclamant, admiterea acţiunii în revendicare nu conduce la o dublă reparaţie, deoarece se tinde la recuperarea, în materialitatea lui, a bunului naţionalizat în mod abuziv.
A mai arătat recurentul-reclamant că existenţa legii speciale nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Prin urmare, numai proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
În hotărârea - pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii dată împotriva României, C.E.D.O. a statuat că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricăror dubii dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În speţă, prin Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Comisia locală şi Comisia judeţeană de reconstituire a dreptului de proprietate, au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren în litigiu.
A concluzionat recurentul-reclamant că, la momentul sesizării instanţei de judecată cu acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, avea un bun actual, conform deciziei judecătoreşti definitive care îi recunoaşte dreptul de proprietate.
Cu referire la modalitatea de preluare a imobilului, recurentul-reclamant a arătat că raţionamentul şi motivaţia instanţei de fond care au condus la admiterea acţiunii în revendicare şi la stabilirea caracterului abuziv al preluării sunt corecte, întrucât Statul Român nu deţine un titlu în ceea ce priveşte imobilul în litigiu, colectivizarea terenului înscriindu-se în categoria preluărilor abuzive.
Recurentul-reclamant a arătat că, din perspectiva comparării de titluri este deţinătorul actului de vânzare autentificat din 30 ianuarie 1942, transcris la 30 ianuarie 1942 la Tribunalul Constanţa, în vreme ce Statul Român nu deţine un asemenea titlu.
S-a mai arătat că preluarea terenului prin colectivizarea forţată nu respecta Constituţia în vigoare la acel moment (care prevedea că proprietatea particulară şi moştenirea erau garantate), şi nici dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ. de la 1864.
Or, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al Statului şi bunurile dobândite în perioada 1945-1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare; în caz contrar, în situaţia imobilelor preluate fără respectarea Constituţiei şi legilor în vigoare, dreptul persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, Statul nedevenind proprietar.
Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii precizatoare cu privire la evacuare.
S-a arătat că potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. În lipsa expunerii motivelor şi a probelor, instanţa pronunţă o hotărâre nelegală, care, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar.
Contrar acestor dispoziţiuni, instanţa de apel, deşi în acţiune sunt detaliate motivele de fapt şi de drept, pe care se sprijină, a omis să le analizeze şi să arate motivele pentru care înlătură susţinerile reclamantului cu privire la evacuarea pârâţilor din imobilul în litigiu.
Conform dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
În cauză, a formulat întâmpinare intimatul-pârât I.J.J. Constanţa, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Acesta a susţinut că în mod corect Curtea de Apel Constanţa a reţinut că valorificarea dreptului reclamantului s-a realizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 9612 din 18 octombrie 2006 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă conform Deciziei 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanţa, prin care pârâtele Comisia Locală de Fond Funciar Cumpăna şi Comisia Judeţeană Constanţa privind aplicarea Legii nr. 18/1991 au fost obligate să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acestuia cu privire la terenul în suprafaţă de 5 ha.
S-a arătat că potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, “fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea sfatului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.” Conform alin. (2), “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.”
În speţă, recurentului-reclamant i s-a reconstituit, după anul 1990, dreptul de proprietate în temeiul legii speciale, imobilul neintrând în categoria celor preluate fără titlu şi abuziv în patrimoniul statului, astfel cum a susţinut pe parcursul acţiunii în revendicare iniţiate în 2007.
A mai arătat acest intimat că statul a creat după 22 decembrie 1989, cadrul legal prin care au putut fi solicitate, pentru terenurile aflate în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie şi întreprinderi agricole de stat, măsuri reparatorii constând în restituirea pe vechiul amplasament sau acordarea de despăgubiri, iar reclamantul a valorificat o cale jurisdicţională pentru recunoaşterea dreptului.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 9612 din 18 octombrie 2006, pronunţată de Judecătoria Constanţa, devenită irevocabilă prin Decizia 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanţa, pârâtele Comisia locală de F.F. Cumpăna şi Comisia Judeţeană Constanţa, privind aplicarea Legii nr. 18/1991, au fost obligate să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului cu privire la terenul în suprafaţă de 5 ha. Ulterior, măsura de încadrare a reclamantului în tabelul privitor la plata de despăgubiri a fost infirmată de instanţe, prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanţa, fiind obligă Comisia Judeţeană Constanţa să emită, în favoarea reclamantului, titlul de proprietate pentru terenul de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, sola A.
În procedura specială a Legii nr. 18/1991, s-a stabilit irevocabil reconstituirea dreptului în favoarea intimatului reclamant asupra solei menţionate, pe care unitatea militară o deţine în administrare încă din anul 1987, iar ulterior acesta nu mai poate pretinde, conform dreptului comun, o confirmare a dreptului, deoarece principiul unicităţii căii procesuale se opune atât recunoaşterii - prin două căi procesuale distincte - aceluiaşi drept litigios, cât şi obţinerii unei duble reparaţii.
A mai arătat acest intimat-pârât că, în litigiile anterioare, instanţele au dispus în mod irevocabil asupra modalităţii în care statul a intrat în posesia bunului revendicat şi asupra naturii reparaţiei cuvenite titularului său, iar aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat şi nu pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară, chiar întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun; mai mult, o astfel de revenire nu ar putea fi justificată nici în ipoteza în care procedurile speciale reglementate de Legea nr. 18/1991 nu au avut ca rezultat intrarea efectivă în posesia terenului pentru care s-a recunoscut dreptul la restituirea în natură.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în speţă, Înalta Curte reţine că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:
În cauză, admisibilitatea acţiunii în revendicare a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi de proprietate intelectuală, care a statuat, în esenţă, că în măsura existenţei unor neconcordanţe între legea specială de reparaţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate fi promovată, în măsura în care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Deşi legea specială de reparaţie în raport de care a fost invocată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în primul ciclu procesual, este Legea nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că, pentru identitate de raţiune, dezlegarea este în egală măsură valabilă şi în ipoteza în care imobilul în litigiu a intrat în sfera de aplicare a Legii nr. 18/1991, cu atât mai mult cu cât, la admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare Tribunalul Constanţa a reţinut şi parcurgerea de către reclamant a procedurilor Legii nr. 18/1991.
Conform art. 20 alin. (2) şi art. 11 alin. (2) din Constituţia României, conflictul dintre dreptul intern şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se rezolvă prin aplicarea cu prioritate a normei convenţionale.
Înalta Curte reţine că prin problematizarea priorităţii Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii din dreptul intern, se dă eficienţă principiului subsidiarităţii, care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 13 şi 35 din Convenţie, conform cărora instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenţiei”.
Se reţine, de asemenea, că potrivit principiului stabilit în considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare nu este exclusă, în toate situaţiile, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun”, ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 a adus-o în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe art. 6 din Convenţie, care impun verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, inclusiv din perspectiva incidenţei dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi constituie garanţia dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În Cauza Păduraru contra României, C.E.D.O. a reţinut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, următoarele: „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia” (…), dar „deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).
C.E.D.O. consacră o deosebită importanţă momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.
Astfel, în cauza Maria Atanasiu contra României, curtea europeană a statuat, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa sa, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În speţă, se constată că prin Decizia civilă nr. 354 din 07 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 10103/212/2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant T.I. împotriva sentinţei civile nr. 5891 din 27 martie 2008, pronunţată de Judecătoria Constanţa, a admis plângerea formulată de reclamant, a anulat, în parte Hotărârea nr. 88 din 08 aprilie 2008, emisă de C.J.S.D.P.T. Constanţa, cu privire la menţinerea reclamantului T.I. în Anexa nr. 23; a fost obligată pârâta C.J.S.D.P.T. Constanţa, să emită, în favoarea reclamantului titlul de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 5 ha, situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, judeţul Constanţa, sola A.
Această hotărâre, irevocabilă şi executorie, care se bucură de prezumţia de validitate, recunoaşte dreptul reclamantului asupra terenului de 5 ha şi conţine în dispozitiv obligaţia de emitere a titlului de proprietate asupra acestuia, astfel că recurentul-reclamant deţine un “bun”actual în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Din această perspectivă, este irelevant faptul că Decizia civilă nr. 354 din 07 mai 2010 a Tribunalului Constanţa nu a fost pronunţată în contradictoriu şi cu instituţia care exercită în concret un drept real de folosinţă asupra terenului revendicat (care conform dreptului procesual intern este subiect distinct de drept şi care a invocat inopozabilitatea acestei hotărâri).
De asemenea, nu este relevant că premisele de la care a pornit Tribunalul Constanţa la pronunţarea Deciziei civile nr. 354 din 07 mai 2010 (privitoare la existenţa unei hotărâri de guvern prin care s-a dispus schimbarea regimului juridic al terenului în litigiu) nu sunt reale. Astfel, din înscrisul depus la fila 39 din Dosarul nr. 2522/118/2010 al Tribunalului Constanţa, rezultă că nu Guvernul României ci Consiliul Local Cumpăna a emis Hotărârea nr. 35 din 27 martie 2008 prin care a aprobat transmiterea din domeniul public al statului şi din administrarea M.I.R.A. şi M.A.N. în domeniul public al comunei Cumpăna a unei suprafeţe de 17 ha, în care este inclusă şi sola A.
Cu referire la susţinerile prin care recurentul-reclamant a arătat că, sub aspectul modalităţii de preluare a imobilului şi a titlului statului, este corect raţionamentul tribunalului (care a reţinut caracterul abuziv al preluării), nu cel al curţii de apel, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate întrucât instanţa de apel nu a apreciat că preluarea bunului s-ar fi făcut în mod legal.
Aceasta a arătat că nu sunt corecte susţinerile tribunalului care reţinuse că nu se poate stabili modalitatea în care imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului şi nici nu se poate identifica titlul în baza căruia s-a realizat transferul dreptului de proprietate de la reclamant sau de la autorul acestuia, către stat.
Or, având în vedere parcurgerea de către reclamant a procedurilor prevăzute de legea fondului funciar, faptul că acest act normativ prevede constituirea/reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea membrilor cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă de producţie şi a persoanelor cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta şi chiar poziţia recurentului, consemnată în hotărâri judecătoreşti, care a arătat că terenul în litigiu a fost colectivizat, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a reţinut care a fost modalitatea de preluare a terenului.
Din perspectiva posibilităţii de obţinere a unei duble reparaţii de către recurentul-reclamant, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, Înalta Curte reţine că bunul solicitat a fost individualizat, astfel că este exclus ca reclamantul să beneficieze în fapt de două suprafeţe de 5 ha situate în aceeaşi solă.
Pe de altă parte, se constată că recurentul-reclamant nu dispune de un alt remediu pentru a redobândi bunul în materialitatea lui iar autorităţile statale au adoptat o atitudine contradictorie care nu-i poate fi imputată reclamantului ci însuşi statului care avea obligaţia să acţioneze cu coerenţă în materia bunurilor preluate abuziv.
În speţă nu se pune problema ca, prin admiterea acţiunii în revendicare, să se aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit menţiunilor cuprinse în C.F. a comunei Cumpăna, imobilul în litigiu se află în proprietatea Statului Român (care l-a preluat fără un titlu valabil de la recurentul-reclamant); în ceea ce îi priveşte pe intimaţii M.A.I. şi I.J.J. Constanţa, aceştia nu sunt titularii dreptului de proprietate ci ai unui drept real de folosinţă.
Criticile prin care recurentul-reclamant a susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a examinat cererile de apel în limita criticilor formulate; faţă de motivele care au fundamentat soluţia de admitere a apelurilor, nu se impunea o examinare separată a motivelor pentru care, respingându-se acţiunea în revendicare, nu se justifică nici predarea folosinţei.
Pentru toate acesta considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3), coroborate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul-reclamant va fi admis, va fi modificată decizia recurată în sensul că vor fi respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Statul Român - prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanţa, şi I.J.J. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 2122 din 06 aprilie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă şi vor fi menţinute dispoziţiile sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant T.I. împotriva Deciziei nr. 47/C din 30 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a I-a civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Statul Român - prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanţa, şi I.J.J. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 2122 din 06 aprilie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 754/2014. SECŢIA l CIVILĂ. Legea 10/2001.... | ICCJ. Decizia nr. 764/2014. Civil → |
|---|
