ICCJ. Decizia nr. 764/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 764/2014
Dosar nr. 10591/63/2007
Şedinţa publică din 6 martie 2014
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 mai 2007, reclamantul F.N. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Craiova, să se dispună anularea Dispoziţiei emisă la data de 24 aprilie 2007 şi restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, în suprafaţă de 223,85 mp, notificat în 2001, iar în cazul în care terenul este ocupat de lucrări de utilitate publică, să fie acordate despăgubiri potrivit Legii nr. 247/2005.
Tribunalul Dolj, prin sentinţa civilă nr. 210 din 05 iunie 2009, a respins contestaţia formulată de reclamantul F.N., ca nefondată.
Instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada că autorii săi au avut în proprietate un imobil situat în Craiova, compus din teren în suprafaţă de 100 mp şi o casă din cărămidă, cumpărat prin actul de vânzare - cumpărare din 1939 şi transcris la Tribunalul Dolj în 1939. Cu certificatele de moştenitor din 10 octombrie 1988 (fila 20) şi din 22 ianuarie 1985 (fila 34), reclamantul a făcut dovada calităţii sale de moştenitor al autorilor săi, alături de numiţii F.T., F.I. şi F.C.
În calitate de moştenitor, reclamantul a formulat notificarea din 2001 (fila 44) pentru acest imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a terenului în suprafaţă totală de 223,85 mp, sau prin echivalent, estimând valoarea acestui teren la suma de 334.500.000 lei (11.150 dolari SUA).
Prin Dispoziţia din 27 aprilie 2007 emisă de Primarul Municipiului Craiova, s-a aprobat restituirea suprafeţei de 85 mp teren situat în Craiova, predarea efectivă urmând a se face prin proces verbal condiţionat de rambursarea sumei primite cu titlu de despăgubiri, reactualizată la data punerii în executare.
Cu procesul verbal de preluare din 13 iulie 1989, reclamantul a probat că, în temeiul Decretului nr. 148 din 22 iunie 1989 (fila 52), anexa la decret poziţia nr. 63 (fila 33) şi procesul verbal de evaluare din 03 noiembrie 1989 (fila 22), s-a preluat de la moştenitorii menţionaţi suprafaţa de teren de 100 mp în valoare de 225 lei şi o casă de 100,12 mp (suprafaţă construită 123,85 mp), în valoare de 52.585,50 lei. La data exproprierii, valoarea totală de 52.808,50 a fost încasată, aşa cum rezultă din statul de plată depus la dosar (fila 53).
Faţă de actele prezentate de reclamant, instanţa a reţinut că dispoziţia contestată este corect emisă, întrucât suprafaţa de teren preluată este de 100 mp, din care s-au restituit 85 mp, iar diferenţa de 15 mp fiind afectată de detalii de sistematizare, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză (fila 137), nu poate fi restituită în natură, fiind propusă pentru despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Diferenţa solicitată de reclamant, aceea de 123,85 mp, reprezintă în fapt suprafaţa construită desfăşurată a imobilului casă situat pe terenul în litigiu, potrivit procesului verbal din 13 iulie 1989, astfel că aceasta nu reprezintă o suprafaţă distinctă de cea de 100 mp ce a făcut obiectul preluării. Prin urmare, nu s-a putut susţine că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în plus a vreunei suprafeţe de teren faţă de cea preluată în temeiul Decretului nr. 148/1989.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul F.N., invocând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe.
Prin Decizia nr. 46 din 20 iunie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut, ca şi prima instanţă, că reclamantul a probat faptul preluării unei suprafeţe de teren de 100 mp în valoare de 225 lei şi a unei case de 100,12 mp (suprafaţă construită 123,85 mp), în valoare de 52.585,50 lei.
S-a apreciat că în mod corect şi legal instanţa de fond, în urma actelor depuse şi a întregului probatoriu administrat în cauză, a reţinut că, dispoziţia contestată este corect emisă, întrucât suprafaţa de teren preluată este de 100 mp, din care s-au restituit 85 mp, iar diferenţa de 15 mp fiind afectată de detalii de sistematizare, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză (fila 137), nu poate fi restituită în natură, fiind propusă pentru despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Potrivit prevederilor pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, ”restituirea în natură a terenurilor, inclusiv cele arabile, aflate în intravilanul localităţilor, intră sub incidenţa procedurilor prevăzute de lege, dacă terenul este disponibil (…)”. Prin urmare, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 acoperă şi acele terenuri din intravilan care, până la intrarea în vigoare a legii -14 februarie 2001 - nu au fost restituite persoanelor îndreptăţite, cu condiţia ca terenul să fie intravilan, să fi fost preluat abuziv de către stat şi să nu fi fost restituit.
Din reproducerea normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001 rezultă că se impun trei condiţii pentru aplicarea legii: terenul să fie intravilan, să fi fost preluat abuziv de către stat şi să nu fi fost restituit.
Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
În raportul de expertiza efectuat în cauză, întreaga suprafaţa de 223,85 mp a fost identificată de către expertul P.I.A. prin pct. topometrice 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1.
Astfel, suprafaţa de teren preluată este de 100 mp, din care s-au restituit 85 mp, iar diferenţa de 15 mp fiind afectată de detalii de sistematizare, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză (fila 137), nu poate fi restituită în natură, fiind propusă pentru despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În aceste condiţii, prima instanţă a stabilit o corectă stare de fapt a obiectului dedus judecăţii.
Instanţa de apel a mai reţinut că, la data de 06 martie 2009, reclamantul F.N. a formulat în Dosarul nr. 10591/63/2007 o precizare, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a Hotărârii nr. 8/2007 a Comisiei locale de fond funciar, iar la data de 10 martie 2010, petentul a formulat o altă precizare în dosarul prezent, prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a Ordinului Prefectului nr. 492 din data de 10 decembrie 2007, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 88 mp, situată în, Craiova, considerând că a fost atribuită în mod greşit numiţilor V.C. şi I., cauză soluţionată irevocabil prin respingerea recursului formulat de către petent.
Pentru întregirea probatoriului, în apel, instanţa a dispus suplimentarea raportului de expertiză şi a administrat proba testimonială, prin audierea martorilor P.G. şi L.T.
Din analiza raportului de expertiză, instanţa de apel a reţinut că întreaga suprafaţă de teren revendicată are 223,85 mp, identificată în planul de situaţie din cuprinsul raportului de expertiză prin conturul pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, iar din întregul acestei suprafeţe de teren sunt ocupaţi de o proprietate particulară suprafaţa de teren de 103,85 mp, conform evidenţierii prin pct. 6, 3, 4, 5, deţinută de numiţii V.C. şi I.
Conform planului de situaţie - fila 136 dosar fond, suprafaţa de teren de 35 mp, cuprinsă între pct. 1, 2, 7, 8, 1, este afectată de detalii de sistematizare, parcare,blocuri, iar distanţa până la blocurile următoare este foarte mică, de doar 3,95 ml, respectiv, 6,27 ml.
Instanţa de apel a apreciat că, deşi suprafaţa de teren solicitată a fi restituită este de 223,85 mp, întrucât suprafaţa de teren preluată şi pentru care s-a făcut dovada preluării este de 100 mp, iar din aceştia s-au restitui 85 mp prin dispoziţie, iar restul de 15 mp sunt afectaţi de detalii de sistematizare, nu se poate discuta despre o suprafaţă de teren în plus de restituit.
Împotriva Deciziei nr. 46 din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, au declarat recurs recurenţii F.F., S.N., B.G., D.I.D. şi T.M.S., în calitate de moştenitoare ale reclamantului F.N., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au arătat că motivarea deciziei din apel este contradictorie.
Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenţii susţin că, aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare din 1939, întreaga suprafaţă a imobilului situat în strada O. a fost de 223,85 mp, din care 100 mp reprezentă curtea imobilului, iar restul de 123,85 mp reprezentă terenul pe care a fost construită casa cu o suprafaţă construită la sol de 123,85 mp.
Dacă motivarea Tribunalului a fost contradictorie pentru faptul că instanţa a reţinut că autorul reclamanţilor a făcut dovada ca a avut în proprietate imobilului situat în strada O. în suprafaţa totală de 223,85 mp, însă că doar 100 mp a reprezentat teren şi o suprafaţa de 123,85 mp construcţie, iar aceasta motivare sfida logica, deoarece construcţia casa cu o suprafaţă de 123,85 mp nu putea fi identificată cu suprafaţa de 100 mp, fiind vorba evident de un surplus de suprafaţa de 23,85 mp peste suprafaţa terenului de 100 mp, Curtea suplimentează această contradicţie.
În opinia recurenţilor, contradicţia este determinată, în primul rând, de faptul că instanţa de apel reţine că întreaga suprafaţa de 223,85 mp a fost identificată de către expertul P.I.A. prin pct. topometrice 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1, însă consideră că această suprafaţă "nu poate fi identificată, regăsită ca şi întindere".
Faţă de această situaţie Curtea de Apel nu a făcut altceva decât să constate mai întâi existenţa acestei suprafeţe de 223, 85 mp, ca, apoi, să considere soluţia instanţei de fond corectă şi legală cu aceeaşi motivare potrivit căreia curtea imobilului ar fi fost de 100 mp, iar construcţia casa cu amprenta pe această suprafaţă de teren ar fi avut o suprafaţa de 123,85 mp.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii arată că hotărârea din apel este nelegală, deoarece instanţa a făcut o aplicare greşită a prevederilor pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. Nr. 498/2003, precum şi a prevederilor art. 295 C. proc. civ.
Susţin recurenţii că aplicarea greşită a legii este determinată de faptul că instanţa de apel îşi alcătuieşte motivarea pe raţionamentul celor trei condiţii impuse de lege respectiv ca: terenul să fie intravilan, să fi fost preluat abuziv de către stat şi să nu fi fost restituit, fără să aibă în vedere fondul speţei, respectiv ca, prin Decretul nr. 148 din 22 iunie 1989 (fila 52) autorul reclamanţilor a fost deposedat de întregul imobil situat în Craiova, str. Opanez, nr. 23 şi nu numai de suprafaţa de teren de 100 mp cu valoare de 225 de lei şi construcţia casă cu o suprafaţă construită de 123, 85 mp în valoare de 52 585, 50 lei.
Raţionamentul curţii este considerat de recurenţi greşit, având în vedere argumentele de la primul motiv de recurs, în care se reţine existenţa suprafeţei de 223,85 mp, în condiţiile în care construcţia casă cu o suprafaţa de 123,85 mp nu putea avea o amprentă pe teren decât de 123,85 mp.
Se mai susţine că raţionamentul este greşit, deoarece din actul de vânzare-cumpărare nr. 416/1939 rezultă că întreaga suprafaţa a imobilului situat în strada O. a fost de 223,85 mp, din care 100 mp reprezentă curtea imobilului, iar restul de 123,85 mp reprezentă terenul pe care a fost construită casa cu o suprafaţă construită la sol de 123,85 mp.
Martorii audiaţi în cauză, la care face referire instanţa în motivare, respectiv P.G. şi L.T., au arătat că autorul reclamanţilor a fost deposedat de întregul imobil situat în Str. O. şi nu doar de suprafaţa de 100 mp curte, respectiv construcţia casă cu o suprafaţă de 123, 85 mp. Nu a rămas în posesia autorului restul suprafeţei de 104 mp, aşa cum lasă să se înţeleagă în motivare instanţa de apel. Concluzia logica cu privire la aceasta neregularitate a procesului verbal de evaluare din 03 noiembrie 1989 nu poate fi decât aceea că la momentul respectiv terenul era considerat de o valoare inferioară, evaluarea pentru suprafaţa de 100 mp fiind de numai 225 de lei, construcţia casă cu o suprafaţă de 123,85 mp fiind evaluată la suma de 59.585,50 lei, terenul de sub construcţia casă nefiind cuprins în acest proces verbal de evaluare cu nr. 28 din 03 noiembrie 1989.
Recurenţii concluzionează că aplicarea greşită a legii este evidentă, deoarece neregularitatea procesului verbal de evaluare din 03 noiembrie 1989, în care s-a consemnat în mod nereal că terenul aparţinând imobilului situat în Str. O. este de numai 100 mp, nu poate constitui baza raţionamentului instanţei, că numai suprafaţa de 100 mp trebuie să fie restituită, în condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare din 1939 vorbeşte despre curtea imobilului cu o suprafaţă de 100 mp,
În concluzie, susţin recurenţii că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală în condiţiile în care nu a avut în vedere întreaga suprafaţă de teren aparţinând imobilului situat în Craiova, respectiv suprafaţa de 223,85 mp, acordând procesului verbal de evaluare din 03 noiembrie 1989 o forţă probantă absolută.
Recurenţii mai arată că în mod nelegal instanţa de apel a respins cererea de verificare a situaţiei juridice a suprafeţei de 103,4 mp, care este deţinută de numiţii V.C. şi V.I., deoarece în procesul anterior purtat cu aceştia s-a constatat că deţin terenul în fapt, peste suprafaţa de 172 mp ce le-a fost atribuită prin acte legale.
Instanţa de apel vorbeşte de o "proprietate particulară" pentru suprafaţa de teren de 103, 85 mp (104 mp), fără a înţelege considerentele sentinţei civile nr. 6668 din 02 mai 2012 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 21132/215.2009, hotărâre judecătorească care arată îndreptăţirea la atribuire în proprietatea numiţilor V.C. şi V.I. numai în ceea ce priveşte suprafaţa de 172 mp situată în str. O., nu şi suprafaţa de 103,4 mp (104 mp), pe care aceştia o deţin în fapt.
În aceste condiţii, recurenţii consideră că s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a decis să nu verifice adevărata stare de fapt şi de drept cu privire la această suprafaţa de 103,4 mp (104 mp), motivarea soluţiei nefiind susţinută de nicio probă aflată la dosarul cauzei din care să rezulte că suprafaţa de 103,4 mp (104 mp) ar constitui "proprietatea particulară" a numiţilor V.C. şi V.I.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că motivarea instanţei de apel este contradictorie, deoarece deşi reţine că întreaga suprafaţa a imobilului este de 223,85 mp, astfel cum a fost identificată de către expertul P.I.A. prin pct. topometrice 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1, totuşi consideră că această suprafaţă "nu poate fi identificată, regăsită ca şi întindere", în acest mod menţinând contradicţia din motivarea primei instanţe, care a considerat că s-a preluat doar curtea imobilului de 100 mp, iar construcţia casa cu amprenta pe această suprafaţă de teren ar fi avut o suprafaţa de 123,85 mp.
Această critică este nefondată, deoarece nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au reţinut că terenul pe care l-a avut în proprietate autorul reclamanţilor ar fi avut întinderea de 223,85 mp, aşa cum în mod contrar realităţii pretind recurenţii, ci dimpotrivă, instanţele au stabilit, pe baza probatoriului administrat, că suprafaţa de teren preluată, pentru care s-au depus acte doveditoare, este de 100 mp.
Împrejurarea că instanţa de apel a menţionat în motivarea deciziei că expertul a identificat terenul în suprafaţă de 223,85 mp, ca fiind cel pretins de reclamanţi, nu poate conduce la concluzia că instanţa de apel a şi recunoscut dreptul reclamanţilor la restituire pentru întreaga suprafaţă de teren pretinsă. Această menţiune din decizia recurată se înscrie în logica motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie să cuprindă argumentele de fapt şi de drept ce susţin soluţia din dispozitiv, prin raportare la susţinerile părţilor şi la probele administrate. Ca atare, era firesc să se regăsească în motivarea deciziei menţiunea cu privire la suprafaţa de 223,85 mp, aceasta fiind solicitată de reclamanţi prin acţiune şi identificată de expert pe baza solicitării reclamanţilor, însă, prin raportare la celelalte probe administrate, instanţa a stabilit că reclamanţii justifică dreptul la restituire doar pentru suprafaţa de 100 mp, această concluzie nefiind bazată pe vreo contradicţie, de natură a justifica încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Este adevărat că, în ultima pagină a motivării deciziei din apel, se menţionează că ”suprafaţa de teren, ca şi diferenţă, care se consideră a fi restituită, nu poate fi identificată, regăsită ca şi întindere”, ceea ce vine în contradicţie cu celelalte reţineri ale instanţei, privitoare la identificarea de către expert a terenului pretins a fi restituit.
Însă, această contradicţie nu este relevantă şi hotărâtoare în dezlegarea pricinii, deoarece din celelalte argumente ale instanţei reiese clar raţionamentul care a stat la baza soluţiei, respectiv, faptul că reclamanţii nu au dovedit dreptul de proprietate asupra diferenţei de teren pretinse.
În realitate, recurenţii sunt nemulţumiţi de modul în care instanţa, evaluând probele administrate, a stabilit situaţia de fapt, sub aspectul dovedirii întinderii dreptului la restituire în temeiul legii speciale de reparaţie, considerând că nu trebuia să se ţină seama de procesul verbal de evaluare din 3 noiembrie 1989, ci trebuia să se aibă în vedere actul de proprietate şi prezumţia că imobilul construcţie se afla amplasat pe o suprafaţă de teren distinctă de suprafaţa de 100 mp menţionată în actul de preluare. Or, aceste susţineri pun în discuţie temeinicia soluţiei din apel, neputând fi examinate de instanţa de recurs, în condiţiile în care nu se pot încadra în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii arată că hotărârea din apel este nelegală, deoarece instanţa a făcut o aplicare greşită a prevederilor pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, precum şi a prevederilor art. 295 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte modul de aplicare a prevederilor art. 8 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere că terenul pretins a fi restituit în natură, în plus faţă de suprafaţa deja restituită prin dispoziţia contestată, nu este ”disponibil” în sensul textului legal, deoarece o parte din teren este afectat de detalii de sistematizare, iar alta este proprietatea unor terţi. De asemenea, instanţa a reţinut nedovedirea de către reclamanţi a împrejurării că autorul acestora ar fi avut în proprietate o suprafaţă mai mare decât cea pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin dispoziţia contestată.
Susţinând nelegalitatea soluţiei, sub aspectul modului de aplicare a acestei prevederi legale, recurenţii fac trimitere la motivul anterior de recurs, invocând, în esenţă greşita stabilire a situaţiei de fapt cu privire la întinderea suprafeţei de teren preluate de stat de la autorul acestora.
Astfel, se arată în argumentarea acestei critici că instanţa de apel ”nu a avut în vedere fondul speţei, respectiv că, prin Decretul nr. 148 din 22 iunie 1989, autorul reclamanţilor a fost deposedat de întregul imobil situat în Craiova, şi nu numai de suprafaţa de teren de 100 mp”, că ”raţionamentul curţii este greşit, având în vedere argumentele de la primul motiv de recurs, în care se reţine existenţa suprafeţei de 223, 85 mp, în condiţiile în care construcţia casă cu o suprafaţa de 123, 85 mp nu putea avea o amprentă pe teren decât de 123, 85 mp” şi că ”raţionamentul este greşit, deoarece din actul de vânzare-cumpărare din 1939 rezultă că întreaga suprafaţa a imobilului situat în strada O. a fost de 223,85 mp, din care 100 mp reprezenta curtea imobilului, iar restul de 123,85 mp reprezenta terenul pe care a fost construită casa cu o suprafaţă construită la sol de 123,85 mp”.
În continuarea argumentării, recurenţii fac referire la aspectele care ar rezulta din declaraţiile martorilor audiaţi şi solicită a se constata neregularitatea procesului verbal de evaluare nr. 28 din 03 noiembrie 1989, sub aspectul menţiunii referitoare la întinderea terenului preluat de stat, susţinând că terenul de sub construcţia casă nu a fost cuprins în acest proces verbal.
Aceste susţineri ale recurenţilor nu pot fi examinate de instanţa de recurs, deoarece motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. permite controlul de legalitate din perspectiva modului de aplicare şi interpretare a legii la o situaţie de fapt pe deplin şi corect lămurită. Or, ceea ce solicită recurenţii este a se reevalua situaţia de fapt, pe baza unei noi examinări a probelor administrate, ceea ce este inadmisibil în această fază procesuală.
Instanţa de apel nu a acordat procesului verbal de evaluare din 03 noiembrie 1989 o ”forţă probantă absolută”, aşa cum în mod greşit susţin recurenţii, ci a avut în vedere toate probele administrate, inclusiv actul de proprietate al autorului reclamanţilor, din care nu rezultă că terenul ar fi avut suprafaţa pretinsă de recurenţi.
Hotărârea instanţei de apel, prin care s-a menţinut sentinţa de fond, bazată pe înscrisurile administrate în cauză, înscrisuri din care a rezultat că suprafaţa de teren preluată de stat de la autorul reclamanţilor a fost de 100 mp (nefiind luată în considerare prezumţia simplă, invocată de recurenţi, referitoare la terenul distinct ce ar fi fost ocupat de construcţie), este în deplin acord cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, privind modalitatea de dovedire a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate în sistemul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 295 C. proc. civ., recurenţii susţin că în mod nelegal instanţa de apel a respins cererea de verificare a situaţiei juridice a suprafeţei de 103,4 mp, care este deţinută de numiţii V.C. şi V.I., deoarece în procesul anterior purtat cu aceştia s-a constatat că deţin terenul în fapt, peste suprafaţa de 172 mp ce le-a fost atribuită prin acte legale.
Se invocă în acest sens considerentele sentinţei civile nr. 6668 din 02 mai 2012 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 21132/215.2009 şi faptul că nu există nicio probă din care să rezulte că suprafaţa de 103, 4 mp (104 mp) ar constitui proprietatea numiţilor V.C. şi V.I.
Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că, anterior verificării situaţiei juridice a terenului ce se pretinde a fi restituit, deţinut în prezent de V.C. şi V.I., instanţa de apel a procedat la verificarea îndreptăţirii reclamanţilor la restituire cu privire la o suprafaţă mai mare decât cea recunoscută prin dispoziţia contestată.
Astfel cum s-a reţinut anterior, din înscrisurile administrate, instanţele de fond şi de apel au stabilit, ca situaţie de fapt, că statul a preluat de la autorul reclamanţilor doar suprafaţa de 100 mp, aşa încât dreptul la măsuri reparatorii este circumscris întinderii dreptului de proprietate astfel dovedită.
În aceste condiţii, verificarea situaţiei juridice a terenului pretins a fi restituit peste ceea ce s-a recunoscut prin dispoziţia contestată, respectiv, verificarea titlului în baza căruia terenul în cauză este deţinut de cei doi terţi (proprietate sau detenţie) era inutilă, deoarece, indiferent de rezultatul unor astfel de verificări, reclamanţii nu justificau îndreptăţirea la restituire pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea pentru a care au făcut dovada, cu acte, a dreptului de proprietate al autorului acestora.
De aceea, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., nu a procedat la efectuarea unor asemenea verificări, acestea nefiind necesare pentru soluţionarea cauzei.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii F.F., S.N., B.G., D.I.D. şi T.M.S., în calitate de moştenitoare ale reclamantului F.N., împotriva Deciziei nr. 46 din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 755/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 766/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
