ICCJ. Decizia nr. 768/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 768/2014
Dosar nr. 5916/256/2011
Şedinţa publică din 6 martie 2014
Constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia, ulterior completată, reclamanta A.N.A.R., prin A.B.A. Dobrogea - Litoral a chemat în judecată pe pârâţii SC D.C. SRL şi Statul Român, prin M.F.P. (acesta din urmă în baza art. 57 C. proc. civ.), solicitând instanţei să oblige pârâta societate comercială la restituirea Lacului natural D., situat în comuna Seimeni, jud. Constanţa, în patrimoniul public al Statului român şi în administrarea reclamantei, precum şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 19 octombrie 2005 intervenit între pârâtă şi comuna Seimeni.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Lacul natural D. este proprietatea Statului Român, aflându-se în domeniul public al acestuia, şi că, prin O.U.G. nr. 107/2002, imobilul a fost dat în administrarea reclamantei. Cu toate acestea, lacul natural Domneasca se află în posesia şi administrarea pârâtei SC D.C. SRL, subiect de drept care în mod nelegal şi-a însuşit dreptul de administrare asupra terenului deoarece, cu încălcarea legii, prin H.C.L. Seimeni din 03 decembrie 2002, a fost trecut imobilul din domeniul public în cel privat al comunei, ulterior fiind înstrăinat pârâtei.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998.
Pârâta SC D.C. SRL a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională invocând excepţiile de netimbrare, lipsei calităţii procesuale active şi inadmisibilităţii acţiunii, şi solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de investiţii realizate de pârâtă la Amenajarea Piscicolă D. şi beneficiul nerealizat.
Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Comunei Seimeni, solicitând obligarea chematei în garanţie la plata sumei de 130.000 lei reprezentând preţul plătit pentru lacul în discuţie, a cheltuielilor contractuale şi a daunelor-interese în caz de evicţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 1313 din 04 aprilie 2012, Judecătoria Medgidia a admis excepţia necompetenţei sale materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I-a civilă, având în vedere valoarea obiectului litigiului şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin încheierea din 15 noiembrie 2012, secţia I civilă, a Tribunalului Constanţa a constatat necompetenţa funcţională şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în favoarea secţiei a II-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 640 din 25 februarie 2013, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă. În temeiul art. 165 C. proc. civ., a disjuns, în vederea soluţionării separate, cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi cererea de chemare în garanţie a Comunei Seimeni.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut, în esenţă, că acţiunea formulată de reclamantă este evaluabilă în bani (revendicarea unui bun imobil şi constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare cumpărare), căzând sub incidenţa prevederilor art. 7201 C. proc. civ., astfel încât reclamanta avea obligaţia efectuării concilierii directe înainte de introducerea acţiunii.
Raportat la susţinerile reclamantei, din concluziile scrise depuse la dosar, în sensul că litigiul nu intră în categoria litigiilor comerciale evaluabile în bani, fiind vorba despre revendicarea unui bun imobil ce face parte din domeniul public al statului, litigiul fiind unul civil, prima instanţă a reţinut că acestea nu pot fi reţinute, având în vedere prevederile art. 2 din Legea nr. 146/1997 şi faptul că prin Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale.
S-a mai reţinut că litigiul este comercial şi nu civil în considerarea calităţii de profesionist a pârâtei SC D.C. SRL, precum şi a împrejurării că imobilul în legătură cu care se poartă procesul face parte în prezent din fondul de comerţ al pârâtei, fiind exploatat de aceasta în realizarea obiectului său de activitate, în vederea obţinerii de profit.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta A.N.A.R. - A.B.A. Dobrogea - Litoral, care a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul reţinerii greşite a caracterului comercial al litigiului.
Prin Decizia nr. 63 din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul reclamantei, s-a anulat sentinţa tribunalului şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, la secţia civilă, pentru soluţionarea fondului.
Curtea de apel a reţinut că obiectul acţiunii îl constituie revendicarea unui bun imobil, acţiunea fiind exercitată de reclamanta A.N.A.R., prin A.B.A. Dobrogea Litoral, în apărarea dreptului de proprietate publică pe care titulara cererii de chemare în judecată îl pretinde în contradictoriu cu pârâţii SC D.C. SRL şi Statul Român prin M.F.P.
În motivele de fapt ale cererii sale reclamanta arată că bunul revendicat, respectiv Lacul D., situat pe cordonul fluviului Dunărea, în localitatea Seimeni, este un bun aparţinând proprietăţii publice a statului, asupra căruia A.N.A.R. exercită un drept de administrare conferit de art. 2 din O.U.G. nr. 107/2002.
Temeiul de drept invocat de către apelanta reclamantă îl constituie prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Medgidia, ca primă instanţă sesizată, la data de 24 august 2011, fiind în vigoare la acel moment dispoziţiile vechiului C. civ. şi ale Codului de procedură civilă cu modificările aduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.
Cererea de chemare în judecată a fost completată anterior termenului de judecată din 08 februarie 2012 cu capătul privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare din 19 octombrie 2005 încheiat între Comuna Seimeni şi SC D.C. SRL.
Calitatea de comerciant a societăţii în patrimoniul căreia se află bunul revendicat nu poate determina atragerea normelor legale prevăzute pentru litigiile comerciale, cauza având natura juridică civilă.
Legea nr. 213/1998 stabileşte litigiile care sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, iar pentru celelalte litigii, pentru care nu este prevăzută expres competenţa instanţei specializate, sunt aplicabile regulile de drept civil şi cele procedurale prevăzute în materie civilă.
Acest caracter este dat de regimul juridic special al dreptului ce se reclamă, cel de proprietate publică a statului, ce presupune existenţa unui bun afectat uzului şi interesului public, fapt pentru care nu poate fi cercetat acest drept prin prisma normelor procedurale specifice dreptului comercial, destinat să ocrotească un interes particular, al celui care deţine bunul.
Prin urmare, fiind revendicat Lacul natural D., se reţine că dreptul de proprietate publică pretins de reclamant prin prisma motivelor sale de fapt şi de drept nu poate fi asimilat unui drept de natură comercială, competenţa revenind, ca pentru orice alt litigiu pentru care nu se prevede expres o competenţă specială, instanţei civile stabilite după criteriul valoric al bunului imobil.
În raport de această calificare asupra naturii juridice a cauzei, Curtea a constatat că regulile privind procedura concilierii directe prevăzute de dispoziţiile art. 7201C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, soluţia dată de judecătorul fondului fiind greşită.
Împotriva Deciziei nr. 63 din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta SC D.C. SRL, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă arată că în mod greşit instanţa de apel a statuat asupra caracterului civil al litigiului, cu consecinţa nereţinerii aplicabilităţii art. 7201 C. proc. civ.
Analizând natura litigiului dintre părţi, precum şi regimul juridic al dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren, respectiv caracterul natural (şi nu artificial) al lacului Domneasca, instanţa a tranşat chiar fondul litigiului dintre părţi, atâta timp cât de esenţa litigiului este tocmai natura de drept public ori privat, respectiv, categoria de lac natural ori artificial (fiecare dintre acestea atrăgând consecinţe juridice specifice).
În opinia recurentei, instanţa de apel nu se limitează în a face o analiză a caracterului comercial, respectiv civil al cauzei, ci tranşează aspecte de fond (natura dreptului da proprietate, caracterul de lac natural), în condiţiile în care aceste aspecte nu au fost discutate de părţi şi nu au făcut obiectul apelului.
În ceea ce priveşte natura bunului imobil ce face obiectul cauzei, recurenta arată că acesta nu este un lac natural, aşa cum se menţionează în mod eronat în cuprinsul deciziei pronunţate de instanţa de apel, fără a se administra vreo probă şi fără să fie analizat în contradictoriu acest aspect.
Recurenta mai arată că terenul proprietatea sa nu poate fi inclus în categoria lacurilor naturale, deoarece întregul complex piscicol are natura unui edificiu artificial, cu consecinţa inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996.
Mai mult decât atât, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, amenajările piscicole sunt excluse din sfera domeniului public al statului, fiind supuse normelor de drept privat.
Recurenta face referire şi la dispoziţiile Legii nr. 192/2001 privind fondul piscicol pescuitul şi acvacultura, care defineşte amenajarea piscicolă.
Se mai susţine, în motivarea recursului că A.N.A.R. - D.A.D.L. a recunoscut caracterul de edificiu artificial prin emiterea mai multor avize favorabile pentru începerea execuţiei investiţiei la Ferma piscicolă Domneasca.
În raport de această analiză a naturii amenajării piscicole, se susţine de către recurentă că un astfel de edificiu artificial nu poate fi supus decât jurisdicţiei de drept comun, indiferent de partea care invocă un drept asupra edificiului.
Recurenta consideră că litigiul este unul evaluabil în bani, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, că acesta are natura comercială în considerarea calităţii de profesionist/comerciant a SC D.C. SRL şi că imobilul face parte în prezent din fondul de comerţ al societăţii, fiind practic principalul activ care este utilizat în vederea obţinerii de profit.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamanta a învestit instanţa cu acţiunea în revendicare având ca obiect Lacul natural D., situat în Comuna Seimeni, Judeţul Constanţa, invocând apartenenţa acestuia la domeniul public al statului, nelegalitatea hotărârii consiliului local prin care imobilul a fost trecut din domeniul public în cel privat al comunei, precum şi nulitatea actului de înstrăinare în favoarea societăţii comerciale pârâte.
Argumentul reţinut de instanţa de apel în determinarea naturii juridice a litigiului a fost acela că dreptul ce se reclamă prin acţiune este dreptul de proprietate publică a statului, care nu poate avea natură comercială, fiind supus regulilor de drept civil, indiferent de calitatea de comerciant a pârâtei.
Instanţa de apel nu a tranşat fondul litigiului, aşa cum greşit pretinde recurenta, ci, raportându-se la petitele şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, a stabilit că acţiunea trebuie soluţionată pe temeiul regulilor care guvernează jurisdicţia civilă, nefiind aplicabile regulile procedurale speciale din materia comercială.
Reţinând în finalul argumentaţiei sale că este revendicat ”Lacul natural D.”, instanţa de apel a avut în vedere cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi întemeiată în drept, nicidecum nu a rezolvat problema caracterului natural sau artificial al lacului, problemă care ţine de fondul cauzei.
Indiferent de modul în care această problemă va fi lămurită de instanţă, pe baza probelor administrate, litigiul are caracter civil, deoarece acţiunea nu se fundamentează pe raporturi juridice comerciale, între comercianţi, ca urmare a încheierii şi derulării unor contracte comerciale, ci este vorba de o acţiune civilă în revendicare imobiliară, având ca obiect un bun imobil despre care se susţine în acţiune că face parte din domeniul public al statului.
Invocarea de către recurentă, în această fază procesuală, a împrejurărilor de fapt şi a temeiurilor de drept pe care se sprijină susţinerea sa în sensul că lacul revendicat de reclamantă este artificial şi nu natural, nu poate fi primită, deoarece în prezentul recurs se examinează exclusiv legalitatea soluţiei din apel sub aspectul modului de aplicare a prevederilor art. 7201 C. proc. civ., prin raportare la caracterul litigiului determinat prin prisma petitelor şi temeiurilor invocate prin cererea de chemare în judecată.
Faptul că litigiul este evaluabil în bani nu atrage caracterul comercial al litigiului, deoarece clasificarea litigiilor în evaluabile şi neevaluabile în bani operează atât în cazul litigiilor comerciale, cât şi al celor civile.
De asemenea, este irelevant faptul că pârâta este comerciant şi că a inclus bunul revendicat în fondul său de comerţ, în condiţiile în care raportul juridic litigios ce se cere a fi rezolvat de instanţă nu izvorăşte dintr-un act sau fapt de comerţ, care să-i confere caracter de comercialitate, ci se bazează pe o pretinsă încălcare a caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică a statului.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D.C. SRL împotriva Deciziei nr. 63 din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 766/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 788/2014. Civil → |
|---|
