ICCJ. Decizia nr. 787/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 787/2014
Dosar nr. 18853/3/2008*
Şedinţa publică din 11 martie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 la iulie decembrie 2007, reclamanta S.E.M. a chemat în judecată pe pârâţii S.S. şi S.O.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 3 cu terenul aferent situat la etajul 1 din imobilul din Bucureşti, str. N. sector 2.
În motivarea acţiunii motivată în drept pe disp. art. 480 C. civ. şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, reclamanta a arătat că imobilul situat la adresa mai sus menţionată a aparţinut în întregime autoarei sale V.K., născută I. fiind achiziţionat în baza contractului de donaţie autentificat sub nr. 10862/1937 de Tribunalul Ilfov de la mătuşa sa, T.E.
Ulterior imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, act normativ ce contravenea dispoziţiilor Constituţiei din 1948, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4380/1998 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 statul a înstrăinat apartamentul nr. 3 din imobilul pârâţilor din prezenta cauză, deşi acesta nu avea nici un titlu legal cu privire la imobil.
În aceste condiţii, reclamanta a solicitat ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, ca instanţa să acorde preferinţă titlului său ca fiind cel care provine de la adevăratul proprietar.
Prin întâmpinarea formulată la 14 februarie 2008, pârâţii au invocat o serie de excepţii respectiv necompetenţa materială a Judecătoriei în raport de valoarea obiectului pricinii, excepţia de netimbrare a cererii, cea a prematurităţii acesteia, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.O.M. şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi în raporta de nerespectarea principiului unanimităţii formulării acţiunii.
La aceeaşi dată pârâţii au formulat şi o cerere de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de despăgubiri.
La termenul din 22 februarie 2008 petenţii G.M.O. şi G.E.C. au formulat o cerere de intervenţie în interes propriu prin care au solicitat respingerea acţiunii reclamantei şi obligarea pârâţilor Sava, să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu.
Judecătoria Sectorului 2 prin Sentinţa civilă nr. 1691 din 22 februarie 2008 admiţând excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâţii prin întâmpinare a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti având în vedere valoarea necontestată de părţi a imobilului în litigiu.
Prin Sentinţa civilă nr. 346 din 11 martie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 18853/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesual active şi cea a prematurităţii formulării acţiunii, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.O.M. şi respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia inadmisibilităţii, a respins acţiunea formulată de reclamanţii G.M. şi G.C.E. în contradictoriu cu pârâţii S.S. şi S.O., ca fiind inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 27A din 18 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă, a fost admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi şi s-a dispus desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, recursul declarat împotriva acestei decizii fiind respins ca tardiv prin Decizia civilă nr. 3920 din 12 mai 2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 2033 din 19 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile ca neîntemeiate.
S-a respins cererea principală formulată de reclamanţii G.M.O., G.E.C., în contradictoriu cu pârâţii S.S., S.O.M. şi chemaţii în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti ca neîntemeiată.
S-au respins cererile de chemare în garanţie ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Referitor la excepţiile invocate de către pârâtă prin notele de şedinţă depuse la data de 27 ianuarie 2012, tribunalul a constatat că acestea au fost soluţionate în mod irevocabil cu putere de lucru judecat mai puţin excepţia uzucapiunii ce nu a fost invocată în primul ciclu procesual.
În acelaşi sens, Curtea de Apel Bucureşti sub aspectul inadmisibilităţii a reţinut că este neîntemeiată sub toate aspectele atât, în ceea ce priveşte concursul dintre dispoziţiile Codului civil, cele ale Legii nr. 10/2001 şi cele ale Legii nr. 213/1998, reţinându-se aplicarea unor prevederi speciale nu poate duce la concluzia inadmisibilităţii acţiunii formulată de S.E.M. şi continuată ulterior de G.M.O. şi G.E.C.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active, a fost de asemenea respinsă, reţinându-se cu putere de lucru judecat calitatea de proprietar al lui S.E.M. situaţie analizată sub aspectul titlului de proprietate şi a deciziei emise în procedura administrativă, calitate ce nu poate fi înlăturată nici pe calea excepţiei uzucapiunii.
De asemenea, calitatea procesuală activă a fost respinsă şi faţă de G.M.O. şi G.E.C., reţinându-se că prin actele de cesiune depuse la dosar aceştia au dobândit drepturile litigioase succesorale asupra întregului imobil situat în Bucureşti. str. N., sector 2, mai puţin proprietăţile restituite în natură conform Legii nr. 10/2001 prin dispoziţiile din 7 noiembrie 2007 şi din 30 noiembrie 2007, deci inclusiv dreptul litigios asupra apartamentului litigios.
Excepţia prematurităţii acţiunii s-a apreciat ca neîntemeiată sub aspectul invocat, respectiv că nu s-a realizat partajul, atâta timp cât vizează de fapt tot regula unanimităţii, principiu ce a fost respins faţă de considerentele expuse mai sus.
Imobilul situat în Bucureşti, str. N., sector 2 compus din teren în suprafaţă de 290 mp şi construcţie a fost dobândit de numita V.G.K. de la E.T., născută T., prin contractul de donaţie autentificat sub nr. 10862/1937, imobil ce a fost preluat de la stat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia nr. 4170 din anexa la decret.
La data de 08 aprilie 1964 a decedat K.V. unic moştenitor fiind I.E. care la rândul său a decedat la data de 23 martie 1979 având ca moştenitor pe I.O.M. de pe urma decesului său rămânând în calitate de moştenitori S.E.M. şi I.V. de pe urma cărora au rămas ca moştenitoare I.E.E., L.L. şi I.C., autoarele reclamanţilor G.M.O. şi G.E.C. conform contractului de cesiune depuse la dosarul cauzei.
La data de 13 ianuarie 1998, Primăria Municipiului Bucureşti prin SC A. SA a încheiat cu pârâta S.S. şi S.O.M. contractul de vânzare-cumpărare nr. 4380 pentru apartamentul nr. 3, et. 1, din imobilul situat în Bucureşti, str. N., sector 2.
La data de 07 noiembrie 2007, a fost emisă dispoziţia nr. 9051 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. N., sector 2, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Acţiune în revendicare este potrivit definiţiei dată în literatura de specialitate în absenţa unei definiţii legale, acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.
În cazul imobilelor naţionalizate există însă dispoziţii legal exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât şi instituţiile competente să dispună restituire şi să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să dea o rezolvare legală situaţiei create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naţionalizării.
Opţiunea legiuitorului de a se da câştig de cauză unei sau alteia dintre părţi a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaş, care şi-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995.
Prin art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut menţinerea contractului de vânzare-cumpărare în situaţia în care chiriaşul a fost de bună-credinţă, necunoscând că titlul statului este contestat şi anularea acelora încheiate cu rea-credinţă. Acest text a fost verificat sub aspectul constituţionalităţii prin mai multe decizii ale Curţii Constituţionale.
De asemenea, s-a instituit un termen de prescripţie în care proprietarul deposedat abuziv poate introduce în instanţă acţiune prin care să solicite constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, după această dată titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câştigate.
Instituirea unor termen pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe) care şi în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilităţii raporturilor juridice şi la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de faţă, dreptul pârâţilor de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeaşi valoare cu dreptul reclamanţilor.
Pe de altă parte, în raport de considerentele Deciziei nr. 33/2009 este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, trebuie să se analizeze dacă părţile au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a apreciat că în speţă numai pârâţii se bucură de un "bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aceştia bucurându-se de o speranţă legitimă în acest sens, fiind cumpărător de bună-credinţă în raport de dispoziţiile art. 1898 C. civ. coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995 (cazul Princova şi Pinc contra Republicii Cehe).
De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată deoarece unul din elementele fundamentale ale dreptului este principul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă între altele că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (cazul Brumărescu contra României).
În consecinţă, persoanele care au dobândit cu bună-credinţă nu pot fi puse în situaţia de a suporta responsabilitatea care aparţine în mod concret statului pentru faptul de a fi confiscat aceste bunuri (cazul Raicu împotriva României).
Ca urmare, tribunalul a apreciat că titlul pârâţilor este ocrotit de lege şi că au un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenţie, fiind preferabil faţă de titlul reclamanţilor, titlu ce este consolidat faţă de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin Decizia civilă nr. 87A din 24 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.O.M.
A admis apelul formulat de apelantul-pârât S.O.M. împotriva Sentinţei civile nr. 2033 din 19 noiembrie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 18853/3/2008*, în contradictoriu cu intimaţii chemaţi în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, şi în consecinţă:
A schimbat în parte sentinţa în sensul că:
A respins cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi G.M.O. şi G.E.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.O.M. invocată din oficiu, că cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa a fost formulată la data de 07 decembrie 2007 de către fostul proprietar al apartamentului nr. 3 din Bucureşti, str. N. sector 2, cu terenul aferent, naţionalizat abuziv, împotriva pârâţilor S.S. şi S.O.M., în calitate de deţinători ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul.
În cauză, în condiţiile în care deşi prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1998 încheiat cu SC A. SA în calitate de mandatar al Municipiului Bucureşti pârâtul S.O. a cumpărat imobilul în discuţie împreună cu pârâta S.S. însă la data învestirii instanţei imobilul revenise în urma divorţului şi partajului părţilor în proprietatea exclusivă a pârâtei în temeiul Sentinţei civile nr. 8040 din 26 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2, definitivă şi irevocabilă, nu există identitate între persoana acestui pârât şi subiectul pasiv dedus judecăţii, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive fiind găsită fondată de Curte.
Nu pot fi primite susţinerile apelanţilor reclamanţi potrivit cărora că prima instanţă ar fi avut în vedere în mod nelegal la soluţionarea acţiunii în revendicare, întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ., dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi care nu ar fi aplicabile în speţă.
În acest sens apelanţii reclamanţi au susţinut că Tribunalul a soluţionat cauza nesocotind dezlegarea dată prin Decizia de casare nr. 27 din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti problemelor de drept, şi care ar fi statuat în sensul că nu există un concurs între dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile dreptului comun şi că nereglementând situaţia imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză.
Curtea a reţinut că statuând asupra problemei de drept a admisibilităţii acţiunii, prin decizia menţionată s-a stabilit că, deşi întemeiată în drept pe dispoziţiile de drept comun, respectiv pe prevederile art. 480 C. civ., fiind vorba de revendicarea unui imobil a cărei reglementare cade şi sub incidenţa Legii nr. 10/2001 (aşa cum se menţionează la parag. 9 de la decizia menţionată), lege ce prevede o procedură prealabilă administrativă pe care persoanele interesate în restituirea imobilelor trebuie să o parcurgă anterior sesizării instanţei de judecată, nu se poate considera că acţiunea ar fi inadmisibilă deoarece la data intrării în vigoare a legii speciale imobilul nu mai era deţinut de stat sau de orice altă persoană juridică de drept public ci fusese înstrăinat chiriaşilor.
Prima instanţă, în mod corect a ţinut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia din recursul în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de dispoziţiile speciale substanţiale prevăzute în Legea nr. 10/2001, act normativ de care nu se poate face abstracţie din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Această abordare susţine exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice ce trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, dând prioritate titlului pârâtei şi respingând acţiunea.
Curtea a reţinut că susţinerile sunt nefondate deoarece, Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al tuturor imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi este aplicabilă în speţă, conţinând norme juridice de drept substanţial care se aplică tuturor acestor imobile, indiferent dacă aceste imobile erau deţinute la data intrării în vigoare a legii de către stat sau de alte societăţi la care statul era acţionar sau fuseseră înstrăinate către foştii chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al preluării imobilului de la autoarea apelanţilor reclamanţi, Curtea reţine că aceasta este indiscutabilă, că a fost corect reţinută de către prima instanţă în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 deoarece apartamentul în discuţie fusese naţionalizat de la autoarea apelanţilor reclamanţi în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ contrar Constituţiei României de la 1948, ce prevedea la art. 8 că dreptul de proprietate este garantat şi prevederilor art. 481 C. civ., ce stabilea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Curtea mai reţine că, după cum corect a apreciat Tribunalul, titlul apelantei pârâte în sensul jurisprudenţei europene este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1998 încheiat cu Primăria Bucureşti prin mandatar SC A. SA iar nu de hotărârile judecătoreşti având ca obiect obligaţia de a face, cea de divorţ sau de partaj, neavând relevanţă nici posesia bunului pretins în prezent ci valabilitatea titlului său de proprietate ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut legalitatea comparării titlurilor părţilor, însă în conformitate cu criteriile de preferabilitate speciale menţionate de considerentele Deciziei nr. 33/2008, criterii decurgând şi din Legea nr. 10/2001, iar nu apelând la cele generale indicate de recurent, avându-se în vedere şi statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului din Cauza pilot Maria Athanasiu contra României.
În condiţiile în care titlul de proprietate al apelantei-pârâte nu a fost anulat în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, acesta, contrar susţinerilor vădit nefondate ale apelanţilor reclamanţi, este pe deplin valabil astfel că în mod corect i s-a dat eficienţă de către Tribunal.
Curtea mai reţine că problema relei-credinţe a apelantei pârâte şi cea a valabilităţii contractului de dobândire a bunului revendicat de către chiriaş au, în speţă, contrar susţinerilor apelanţilor reclamanţi valenţele unei prezumţii absolute, nesusceptibile a fi răsturnate prin proba contrară, pentru că o atare chestiune este de natură a afecta însăşi valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar dreptul la acţiune, respectiv cel de a formula acţiunea în constatarea nulităţii era prescris la data promovării acţiunii în revendicare de faţă.
Este nefondată critica formulată prin primul motiv, potrivit căreia în mod greşit prima instanţă ar fi considerat ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, deoarece această excepţie şi apărările de fond ce pot fi circumscrise acesteia, după cum corect a reţinut şi Tribunalul au fost analizate în considerentele Deciziei nr. 27/2010 irevocabile a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, apreciindu-se că propunerea unităţii deţinătoare de acordare de despăgubiri pentru întregul apartament, nu poate duce la concluzia stingerii dreptului de proprietate al numitei S.E.M., cum se susţine. Bucurându-se de autoritate de lucru judecat în cauză concluziile reţinute prin considerentele acestei decizii prin care sus-menţionata excepţie a fost respinsă nu mai pot face obiectul reanalizării de către instanţe de fond şi nici de către cea de control judiciar
Pentru aceleaşi considerente, ale caracterului irevocabil al considerentelor Deciziei nr. 27/2010 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a III-a, ce nu pot fi repuse în discuţie ca urmare a rejudecării va fi respinsă ca nefondată şi critica apelantei pârâte potrivit căreia în mod greşit prima instanţă nu ar fi cercetat uzucapiunea pe care o invocase pârâta, deoarece în cuprinsul deciziei de casare s-a reţinut că "uzucapiunea, ca sancţiune ce se aplică adevăratului proprietar nediligent cu bunul lui în tot timpul cerut de lege, se constată pe cale judecătorească, pe baza probatoriilor administrate de părţi şi evident doar la cerere, având în vedere principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil. Numai după ce a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă poate fi invocată de persoana interesată şi pe cale de excepţie şi că "la instanţa de fond, recurenta pârâtă nu a formulat o astfel de cerere şi nici nu o poate invoca direct în apel, conform art. 294 C. proc. civ." Împrejurarea că apelanta a invocat prin întâmpinarea formulată în faţa Tribunalului uzucapiunea nu schimbă perspectiva asupra situaţiei de faţă deoarece prin Decizia nr. 27/2010 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a III-a, s-a reţinut practic că apelanta pârâtă nu a învestit instanţa cu o acţiune judecătorească prin care să solicite constatarea uzucapiunii ci a invocat această susţinere doar ca o excepţie, însă nefiind în măsură a proba constatarea împrejurării că a dobândit în acest mod proprietatea, uzucapiunea nu poate fi invocată pe această cale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii G.M.O. şi G.E.C., criticând soluţia pentru nelegalitate, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.
În esenţă, recurenţii au arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece într-o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun nu se aplică ceea ce se numeşte concursul de legi, iar legea specială reglementează o procedură administrativă şi nu una jurisdicţională.
S-a mai arătat de către recurenţi că la momentul apariţiei legii speciale aceasta se referea la imobilele care se mai aflau în patrimoniul statului, nu şi cele aflate în proprietate privată cărora li se aplică regulile de drept comun, mai ales pentru cele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
În situaţia în care instanţele ar proceda de o altă manieră, s-ar ajunge la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în raport de jurisprudenţa acesteia, respectiv cauzele Păduraru şi Viaşu contra României.
Au mai susţinut recurenţii că în speţă este irelevant faptul că nu s-a formulat acţiune în constatarea nulităţii titlului pârâţilor, acesta fiind de fapt un argument pentru ca instanţa să procedeze la compararea titlurilor.
O altă critică se referă la aplicarea greşită a legii la momentul stabilirii criteriilor de comparabilitate a titlurilor părţilor, deoarece instanţa trebuia să aibă în vedere că titlul reclamanţilor provine de la un autor care nu a fost contestat şi că acesta este mai vechi decât titlul pârâţilor. În sprijinul acestui argument au fost invocate dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În fine, o altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat frauda la lege înfăptuită de pârâţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, încălcându-se dispoziţiile art. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi ale art. 9 din actul normativ menţionat. De asemenea, instanţa nu trebuia să ţină cont de buna-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor, acest aspect fiind relevant numai pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi pârâta S.S., criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel în mod eronat a statuat că imobilul reclamanţilor a fost preluat abuziv, că nu era cazul să se compare titlurile de proprietate, întrucât numai pârâta are titlu, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Pe de altă parte, s-a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1837 şi 1842 C. civ., fiind îndeplinite condiţiile uzucapiunii de scurtă durată, astfel încât trebuia să se constate că pârâta a uzucapat dobândind astfel dreptul de proprietate asupra imobilului, pe baza posesiei, a bunei-credinţe şi a justului titlu.
O altă critică priveşte aplicarea art. 1173 C. civ., deoarece instanţa de apel a ignorat valoarea juridică a hotărârilor judecătoreşti ce au permis încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1998, dar şi întinderea dreptului asupra acestui apartament conform Sentinţelor nr. 16.185 din 17 decembrie 1997, nr. 4072 din 04 martie 1998 şi nr. 8040 din 26 octombrie 2006, pronunţate de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
În fine, un ultim motiv de recurs vizează interpretarea greşită a contractului de drepturi litigioase şi a certificatului de moştenitor care conduceau la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, critica încadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recursul declarat de recurenţii G.M.O. şi G.E.C. este nefondat.
Examinând susţinerile recurenţilor, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi urmează să fie analizate din această perspectivă.
Deşi cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, instanţa urmează să analizeze criticile, grupându-le în raport de argumentele invocate.
Prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, însă aceasta nu înseamnă că întotdeauna acţiunea în revendicare este întemeiată.
Întrucât în litigiul dedus judecăţii s-a statuat că reclamanţii nu au un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, condiţiile pentru promovarea acţiunii în revendicare nu sunt întrunite, astfel încât teza a doua din Decizia nr. 33/2008 nu este incidentă pe fondul cauzei.
Aşadar, efectul legii speciale constă în aceea că reclamanţii puteau să-şi valorifice dreptul la acordarea unor măsuri reparatorii numai pe calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu pe calea dreptului comun.
În acţiunea în revendicare, instanţa a analizat titlurile şi a efectuat o comparaţie, argumentând, în raport de jurisprudenţa constantă a instanţelor interne, dar şi de cea a instanţei europene de la Strasbourg, că reclamanţii nu se pot prevala de un titlu care nu a fost confirmat printr-o decizie administrativă sau judecătorească. Aşadar au fost respectate, atât dispoziţiile legii interne, cât şi pe cele ale tratatelor internaţionale la care România este parte.
Criticile sunt nefondate, deoarece, în ceea ce priveşte documentele depuse la dosarul cauzei, respectiv actele de proprietate ale antecesorilor reclamanţilor, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra că acesta are un bun în sensul jurisprudenţei recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în hotărârea Maria Atanasiu şi alţii contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a statuat asupra noţiunii de bun actual, precizând că existenţa unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în prezenta cauză, reclamanţii nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepţiunea jurisprudenţei europene în această materie. Reclamanţii şi-au întemeiat pretenţia dedusă judecăţii pe simpla speranţă de a li se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, aspect ce nu poate constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În acest context, reclamanţii nu pot dovedi existenţa bunului în patrimoniul lor, condiţie esenţială pentru formularea acţiunii în revendicare, pe calea dreptului comun. În consecinţă, aceştia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condiţiile art. 480 C. civ. şi în mod corect a fost respinsă acţiunea în revendicare.
Instanţa de apel a răspuns tuturor argumentelor părţilor în proces şi a motivat pertinent decizia, pronunţându-se în limitele învestirii sale asupra tuturor cererilor formulate. Determinant pentru a stabili dacă un proces răspunde standardelor unui proces echitabil este modul de redactare a hotărârii, arătând pe larg raţionamentul jurisdicţional ce a dus la soluţia pronunţată, raţionament conform, atât jurisprudenţei interne, cât şi celei promovate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, în măsura în care s-a reţinut incidenţa în cauză a cauzei Maria Atanasiu şi alţii contra României, jurisprudenţa anterioară acesteia nu mai poate fi invocată, deoarece o cauză pilot are o forţă juridică superioară celorlalte cauze, obligând statul român să răspundă întocmai cerinţelor stabilite de acest document.
În mod corect a reţinut Curtea de Apel că a avut loc o schimbare a jurisprudenţei Curţii Europene de la Strasbourg, astfel încât argumentele ce decurg din speţele anterioare cauzei Atanasiu nu mai pot fi reţinute de instanţă.
Este nefondată şi critica privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 prin fraudă la lege, atâta timp cât instanţa de fond nu a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii actului juridic de care se prevalează pârâta, instanţa fiind ţinută să se pronunţe în limitele învestirii sale.
Recursul declarat de pârâta S.S. este lipsit de interes.
Examinând susţinerile recurenţilor, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi urmează să fie analizate din această perspectivă.
Deşi cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, instanţa urmează să analizeze criticile, grupându-le în raport de argumentele invocate.
Criticile recurentei-pârâte lipsite de interes, de vreme ce instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare ca nefondată, astfel încât dreptul de proprietate al pârâtei apare consolidat în raport cu pretenţiile reclamanţilor, hotărârea intrând în puterea lucrului judecat.
Pârâta a invocat uzucapiunea pe cale de excepţie, care în speţă, are caracterul unei apărări de fond ce tinde la respingerea acţiunii reclamanţilor. În măsura în care pârâta nu a formulat cerere reconvenţională pentru a solicita constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanţa nu se putea pronunţa asupra acestui aspect, întrucât în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. din 1865, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Efectul procesual al invocării excepţiei de către pârâtă este acela al respingerii acţiunii pe fond, instanţa pronunţându-se în limitele învestirii sale.
Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea în revendicare ca nefondată, soluţie menţinută şi în calea de atac a apelului, dreptul de proprietate al pârâtei fiind confirmat, în raport cu reclamanţii, astfel încât recursul declarat apare ca fiind lipsit de interes.
În acest context, criticile formulate de recurenta-pârâtă privind aplicarea dispoziţiilor art. 1837 şi 1842 nu au relevanţă juridică şi nu vor mai fi analizate.
De altfel, în măsura în care se invocă existenţa hotărârilor judecătoreşti ce au permis încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1998, dar şi întinderea dreptului asupra acestui apartament conform Sentinţelor nr. 16.185 din 17 decembrie 1997, nr. 4072 din 04 martie 1998 şi nr. 8040 din 26 octombrie 2006, pronunţate de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, acesta constituie un argument în plus pentru confirmarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu, care determină lipsa de interes în formularea recursului.
Având în vedere aspectele reţinute de Înalta Curte, nu va mai fi analizat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.M.O. şi G.E.C. şi ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâta S.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.M.O. şi G.E.C. împotriva Deciziei nr. 87A din 24 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâta S.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 773/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 794/2014. Civil. întoarcere executare.... → |
|---|
