ICCJ. Decizia nr. 809/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 809/2014
Dosar nr. 18591/3/2010
Şedinţa publică din 12 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 19 mai 2008, reclamanta SC E. SA a solicitat obligarea pârâtului V.M.A. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în str. C. (fosta str. P.) sector 5, Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Întreprinderea de Stat E. s-a înfiinţat în urma naţionalizării societăţii anonime pe acţiuni S.E. Română şi Investiţii ale Statului Român după anul 1951. Prin Decretul nr. 126 din 27 aprilie 1976, în scopul construirii şcolii profesionale de pe lângă Întreprinderea E., s-a expropriat şi trecut în proprietatea statului, dându-se în administrarea directă a întreprinderii, terenurile în suprafaţă de 7.148 mp şi construcţiile aferente, conform anexei la acest Decret, anexă ce cuprinde şi terenul ce face obiectul litigiului. Prin Ordinul de transfer pentru fonduri fixe nr. 15108 din 8 aprilie 1987, s-a transmis din administrarea întreprinderii de E.I. Bucureşti în administrarea E., Liceul Industrial nr. 14.
În temeiul Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 1224 din 23 noiembrie 1990 E. s-a reorganizat ca societate comercială pe acţiuni, la 3 aprilie 1995 Ministerul Industriilor eliberându-i Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. 1793, cu referire la terenul situat în str. P., teren ce cuprinde şi numărul 35, care a fost inclus în capitalul social al societăţii.
La data de 10 februarie 1999, E. SA a devenit societate cu capital privat, în urma perfectării contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 72.
Deodată cu cererea principală, reclamanta a formulat şi cererea de chemare în garanţie a Autorităţii Valorificării Activelor Statului, solicitând obligarea acesteia să restituie valoarea bunului imobil situat în str. C. (fost str. P.) sector 5, pentru cazul respingerii cererii sale în revendicare, bunul imobil revendicat făcând parte integrantă din terenul situat în sectorul 5, str. P., aflat în patrimoniul Societăţii E. SA la data reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, asupra căruia are atestat dreptul de proprietate conform certificatului emis la 03 aprilie 1995, teren inclus în capitalul social la data privatizării SC E. SA
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul V.M.A. a solicitat respingerea acţiunii, invocând totodată excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active reclamante.
Prin Sentinţa civilă nr. 253 din 22 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 18635/3/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta SC E. SA în contradictoriu cu pârâtul V.M.A. şi, în temeiul art. 165 C. proc. civ., a fost disjunsă cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva chematei în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, formându-se Dosarul cu nr. 18591/3/2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a.
Prin cererea precizatoare din 21 noiembrie 2011, reclamanta a precizat temeiul juridic al cererii sale de chemare în garanţie, arătând că acesta este reprezentat de dispoziţiile art. 3 lit. g) şi de cele ale art. 324 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 88/1997, precum şi de dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.
Pârâta s-a apărat, invocând excepţia nulităţii cererii, deoarece obiectul acesteia nu este în mod cert stabilit şi determinat, iar pe fond a arătat că, în temeiul dispoziţiilor art. 30 ale Legii nr. 137/2002, cuantumul despăgubirilor la care poate fi obligată este limitat la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, chiar dacă este vorba de un contract de privatizare încheiat în anul 1999, deoarece dreptul reclamantei de a solicita despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere obligaţia de garanţie directă prevăzută expres de dispoziţiile alin. (6) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, dar şi întrucât, potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, toate sumele încasate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din contractele de privatizare se varsă la bugetul statului.
La data de 20 martie 2010, reclamanta şi-a precizat cererea solicitând, în principal, obligarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului la plata sumei de 365.947 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului deţinut de societatea comercială fostului proprietar, situat în str. C., fosta str. P., sau, în subsidiar, la plata valorii contabile a acestui imobil, respectiv suma de 145.989,315 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 1230 din 6 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. 18591/3/2010, au fost respinse ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocate de către pârâtă, a fost admisă în parte cererea şi a fost obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească reclamantei suma de 208.328,40 RON, cu titlu de despăgubiri, respingându-se, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata valorii de circulaţie a terenului.
Pentru a hotărî în acest sens, s-a reţinut de către prima instanţă că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, întrucât inadmisibilitatea presupune fie neîndeplinirea unei proceduri prealabile anterior formulării acţiunii (pe de o parte, art. 324alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 nu reglementează o procedură prealabilă sesizării instanţei, iar pe de altă parte, din poziţia procesuală a pârâtei, rezultă cu certitudine că o soluţionare pe cale amiabilă a litigiului nu era posibilă), fie existenţa unei alte căi procedurale, impuse de lege, pentru valorificarea aceluiaşi drept, situaţii neregăsite în speţă.
Deşi dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 prevăd un termen special de prescripţie de o lună pentru acţiunile prin care se valorifică un drept recunoscut de acest act normativ, reclamanta a formulat cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului anterior rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 253 din 22 februarie 2010, prin care a pierdut bunul imobil în contra fostului proprietar.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 253 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 18635/3/2008, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 770A din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4964 din 09 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea prin care reclamanta SC E. SA a solicitat obligarea pârâtului V.M.A. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. C. (fosta str. P.), sector 5.
Terenul revendicat de SC E. SA făcea parte dintr-o suprafaţă mai mare (de 6.558 mp) cu privire la care i s-a emis la data de 03 aprilie 1995, de către Ministerul Industriilor, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793, astfel că, prin hotărârea Adunării Generale a acţionarilor şi a Consiliului de Administraţie din data de 12 mai 1995, s-a decis majorarea capitalului social al SC E. SA prin includerea în capitalul social a terenului menţionat.
În considerentele Sentinţei civile nr. 253 din 22 februarie 2010 s-a reţinut că "(...) terenul a fost expropriat de la E.P.T., care dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului compus din casă şi teren, în suprafaţă de 840 mp, prin actul de partaj cu ascendent înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat şi autentificat sub nr. 5615/1946. E.T. este autoarea lui O.N., G.P. şi G.C.C., persoanele în favoarea cărora s-a şi reconstituit dreptul de proprietate, pe vechiul amplasament, asupra porţiunii de teren rămasă liberă. După reconstituire, terenul a intrat în circuitul civil şi a ajuns în proprietatea pârâtului prin transmisiuni succesive. Din această perspectivă, apare ca fiind lipsit de relevanţă faptul că reclamanta a înscris titlul său de proprietate în registrul de transcripţiuni sau eventuala bună-credinţă pe care aceasta o invocă, câta vreme preluarea terenului de la E.P.T. s-a făcut în mod forţat, cel puţin cu nerespectarea dreptului acesteia la o justă şi prealabilă despăgubire. În consecinţă, instanţa a dat preferabilitate titlului înfăţişat de pârât, ca fiind cel original şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior deposedării abuzive".
Raportat la aceste considerente, s-a apreciat că, deşi nu se regăseşte în cauză ipoteza clasică a restituirii în natură a imobilului solicitat de către foştii proprietari prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reclamanta se găseşte într-o situaţie similară, ce se încadrează în dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 prin respingerea irevocabilă a acţiunii sale în revendicare, consecinţă a stabilirii caracterului preferabil al titlului de proprietate înfăţişat de pârât, ca emanând de la fostul proprietar de la care bunul a fost preluat abuziv.
Deoarece contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, respectiv 28 martie 2002, pârâtei, în calitate de instituţie publică implicată în privatizare, îi revine obligaţia, conform art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, de a acoperi integral prejudiciul cauzat reclamantei prin pierderea proprietăţii asupra terenului în suprafaţă de 274,74 mp, situat în Bucureşti, str. P., sector 5.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor la care este îndreptăţită reclamanta, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca urmare a soluţionării unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că "despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii".
Prin urmare, prin raportare la valoarea contabilă a terenului indicată în procesul-verbal de inventariere a contului 2111 - terenuri, la 31 decembrie 2011 - momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii fiind cel al rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 253 din 22 februarie 2010, respectiv 9 iunie 2011 - a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 208.328,40 RON, nefiind primite apărările pârâtei privind limitarea despăgubirilor la 50% din preţul plătit de cumpărător deoarece, cum precizează art. 30 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 137/2002, această limită este aplicabilă numai contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, indiferent de data producerii prejudiciului.
Prin încheierea de şedinţă din 19 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a, în acelaşi dosar, s-a dispus din oficiu îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul dispozitivului Sentinţei civile nr. 1230 din 6 iunie 2012, în sensul menţionării cuantumului despăgubirilor la plata cărora a fost obligată pârâta ca fiind în sumă de 145.989,31 RON, în loc de 208.328,40 RON, iar a căii de atac de exercitat împotriva aceleiaşi sentinţe, ca fiind apelul.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta SC E. SA, cât şi pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Prin Decizia nr. 247/A din 5 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 1230 din 6 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a fost admis apelul declarat de către pârâta A.A.A.S. împotriva aceleiaşi hotărâri, care a fost desfiinţată în parte, exclusiv cu privire la nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă, cauza fiind trimisă aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea respectivei cereri de chemare în garanţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, şi apelul declarat de apelanta pârâtă A.A.A.S. împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Cu referire la apelul declarat de către apelanta SC E., prin care a fost criticată soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de dezdăunare a reclamantei la valoarea de piaţă a imobilului pierdut în concursul cu subdobânditorul de la fostul proprietar, instanţa de apel a apreciat că acesta este nefondat întrucât conform art. 324din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, instituţiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost soluţionat recursul în interesul legii şi s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de către instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a bunului, astfel cum acesta este reflectat în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
Conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile de recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziilor în M. Of. al României - Partea I, astfel că pretenţiile apelantei-reclamante, de acordare a despăgubirii la valoarea de piaţă a imobilului a cărui proprietate a pierdut-o, nu ar putea fi încuviinţate, fiind nelegale.
Cu referire la apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii de primă instanţă, s-a apreciat că prima critică invocată, privind excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a V-a a Tribunalului Bucureşti în judecarea cererii de chemare în garanţie, este neîntemeiată, dat fiind caracterul acesteia de cerere accesorie în raport cu cererea principală, în revendicarea imobilului pierdut de reclamantă şi care a constituit cauza cererii de despăgubire. Cererea principală a fost judecată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a, astfel că, şi cererea accesorie este în căderea instanţei competente să judece cererea principală, aşadar Secţia civilă a Tribunalului Bucureşti care a fost corect învestită, ţinând cont de prevederile art. 17 C. proc. civ.
Şi excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii cererii au fost corect soluţionate de prima instanţă.
În considerentele Sentinţei civile nr. 253/2010 s-a reţinut că terenul a fost expropriat de la numita E.P.T. care dobândise dreptul de proprietate printr-un act de partaj cu ascendent, act autentificat la notariat, iar după reconstituire, terenul a ajuns în proprietatea pârâtului prin transmisiuni succesive. Aşadar printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus restituirea în natură către foştii proprietari, ulterior respingându-se şi acţiunea în revendicare formulată de către SC E. SA împotriva unui subdobânditor al bunului de la aceştia.
Ca urmare a respingerii în mod irevocabil a acţiunii sale în revendicare (ce a fost soluţionată prin Sentinţa nr. 253 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Decizia civilă nr. 770 A din 20 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi Decizia civilă nr. 4964 din 09 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), s-a apreciat că reclamanta se încadrează în dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
De asemenea, întrucât sentinţa apelată a fost pronunţată la data de 06 iunie 2012, aşadar după ce hotărârea judecătorească privind cauza principală a devenit irevocabilă, şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în garanţie este neîntemeiată.
Întrucât contractul de vânzare de acţiuni nr. 72 din 10 februarie 1999 a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, pârâtei îi revine obligaţia de a acoperi prejudiciul ce i-a fost cauzat reclamantei prin pierderea proprietăţii asupra terenului în litigiu în conformitate cu art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
Având în vedere statuările din Decizia nr. 18/2001 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursului în interesul legii, despăgubirile cuvenite se raportează la valoarea contabilă a bunului, aşa cum este aceasta reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare care trebuie să fie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
Momentul ieşirii efective a bunului imobil din patrimoniul societăţii reclamante a fost cel la care a rămas irevocabilă Sentinţa civilă nr. 253 din 23 februarie 2010, şi anume la data de 09 iunie 2011, astfel că în mod corect instanţa de fond a ţinut cont de valoarea contabilă a terenului, aşa cum aceasta rezultă din procesul-verbal de inventariere a contului 2111 - "terenuri" întocmit la data de 31 decembrie 2011, şi ataşat la dosarul instanţei de fond. Din acest proces-verbal reiese că pentru terenul din str. P., sector 5 Bucureşti, în suprafaţă totală de 5.010 mp, valoarea este de 2.662.590 RON, aşadar o valoare pe metru pătrat de 531.45 RON.
În mod corect s-a calculat în funcţie de această valoare pe metru pătrat cuantumul despăgubirilor la plata cărora a fost obligată pârâta ca fiind 145.989,31 RON.
Susţinerea apelantei-pârâte, în sensul că ar trebui limitate despăgubirile cuvenite reclamantei la 50% din preţul efectiv achitat de către cumpărător, au fost apreciate ca nefondate pentru că, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 137/2002, numai contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ce au fost încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi, pot fi limitate, ceea ce nu este cazul în litigiul de faţă, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni cu nr. 72 fiind încheiat la data de 10 februarie 1999.
Instanţa de apel a găsit însă întemeiate criticile apelantei-pârâte privind nepronunţarea instanţei de fond asupra cererii de chemare în garanţie pe care această parte a formulat-o în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că pârâta a formulat o atare cerere, întemeiată pe dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 potrivit cărora, Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.
Instanţa de fond însă, în mod nelegal, nu s-a pronunţat asupra acestei cereri de chemare în garanţie, garanţie specială prevăzută în sarcina Statului reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice în vederea reparării prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat.
Având în vedere faptul că încheierea prin care s-au îndreptat erorile materiale din dispozitivul Sentinţei civile nr. 1230/2012 a fost pronunţată corect, cu respectarea dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., s-a apreciat că este nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de îndreptare a erorilor materiale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea executării Sentinţei civile nr. 1230 din 06 iunie 2012 şi a încheierii din 19 martie 2013, iar în privinţa recursului declarat, admiterea acestuia, modificarea în tot a Deciziei civile nr. 247A din 05 septembrie 2013 în sensul admiterii apelului său, în principal, prin admiterea excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti în judecarea cererii de chemare în garanţie îndreptată împotriva AAAS, iar, în subsidiar, prin respingerea pe fond a cererii formulate de SC E. SA, ca neîntemeiată.
Recurenta a precizat că urgenţa unei astfel de cereri rezultă din faptul că exista riscul de a se proceda la executarea sumelor din dispozitivul hotărârii judecătoreşti şi a încheierii de rectificare, mai înainte de soluţionarea irevocabilă a cauzei, fapt ce ar fi de natură să prejudicieze partea recurentă, mai ales întrucât, prin admiterea prezentei acţiuni şi obligarea instituţiei la plata sumei de 145.989,31 RON cu titlu de despăgubiri, se prejudiciază în mod nelegal bugetul statului.
În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici de recurs:
- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, prin respingerea excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti, invocată prin motivele de apel.
SC E. SA şi-a întemeiat cererea de chemare în garanţie pe dispoziţiile art. 324din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, precum şi pe calitatea de instituţie publică implicată în privatizare a AAAS (fosta AVAS).
Conform art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, "Litigiile privind contractele, convenţiile, protocoalele şi orice alte acte ori înţelegeri, încheiate de către instituţiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăţi comerciale sau grupuri de societăţi comerciale, sunt de competenta secţiilor comerciale ale instanţelor judecătoreşti.
În plus, potrivit art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004, "Activitatea AAAS în domeniul privatizării şi monitorizării postprivatizare se desfăşoară pe principii comerciale".
Conform art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, modificată, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării: "Cererile prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea sunt de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor şi se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor.
Art. 56 C. com. prevede: "Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale.".
Potrivit art. 72010C. proc. civ. "Litigiile privind desfăşurarea activităţii în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăţilor comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum şi litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul acestei activităţi se soluţionează de către instanţele care au competenţa de judecată a proceselor şi cererilor în materie comercială, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile în aceasta materie".
- Cu încălcarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, cererea în despăgubiri fiind formulată înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă care să fi consfinţit pierderea proprietăţii de către societate.
Cererea de chemare în garanţie de faţă a fost formulată cu mult înainte de a rămâne irevocabilă hotărârea prin care s-a dispus restituirea în natură, de către SC E. SA, a imobilului pentru care se solicita despăgubiri. Or, potrivit art. 324alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, "Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte, de comun acord, cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie".
Interpretând acest text de lege, recurenta susţine că, înaintea solicitării despăgubirilor la care se referă art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, societatea privatizată SC E. SA trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol.
Printr-un al doilea argument, recurenta a susţinut că, întrucât cererea de despăgubiri are natură comercială - litigiu între profesionişti - trebuia îndeplinită anterior promovării acesteia şi procedura expres prevăzută de dispoziţiile art. 7201C. proc. civ., a concilierii directe.
- Hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor acordate.
Prin această critică, recurenta a susţinut că prejudiciul suferit de SC E. SA, urmare a restituirii în natură a bunului imobil ce a făcut obiectul revendicării, trebuia limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată.
Soluţia adoptată în cauză produce consecinţa unei îmbogăţiri fără justă cauză a societăţii reclamante, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunului imobil cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 72 din 10 februarie 1999, AVAS (antecesoarea AAAS) a vândut 50,806% din valoarea capitalului social al SC E. SA, cu un preţ de 10.080.152.000 ROL, respectiv 1.008.012,5 RON şi nu este posibil ca pentru un singur activ, terenul situat în Bucureşti, str. C. (fosta str. P.), sector 5, să fie obligată la plata sumei de 145.989,31 RON, către societate cu caracter de despăgubire.
Potrivit raţionamentului instanţelor de apel şi de fond, în cazul în care s-ar solicita despăgubiri pentru toate imobilele deţinute şi restituite foştilor proprietari (împotriva SC E. SA existând şi alte litigii având ca obiect revendicare), Statul va fi obligat să plătească despăgubiri mai mari decât a încasat în urma privatizării acestei societăţi pentru acţiunile SC E. SA.
Natura juridică a acestor sume, de a reprezenta o despăgubire, face necesar ca plata acestora să reprezinte efectiv acoperirea unui prejudiciu cert, real şi nu o cale de îmbogăţire pentru societate, legiuitorul urmărind să acorde despăgubiri societăţilor pentru situaţii speciale şi nu în scopul îmbogăţirii fără justă cauză a acestora, în detrimentul statului, în condiţiile în care AAAS (fosta AVAS) nu are nici o culpă.
Este nefiresc şi inechitabil ca AAAS (fosta AVAS) să suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai că nu este răspunzătoare, dar care are şi o valoare exagerată prin raportare la valoarea contractului de privatizare, recurenta insistând să afirme că repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale reclamante.
Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 50.806% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 72/1999, invocat de intimata-reclamantă ca temei al despăgubirii, AAAS - fosta AVAS (prin antecesorul sau legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 50.806% din capitalul social al SC E. SA.
Raţiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituţiei publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, şi deci previzibil, este menţinerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixităţii capitalului social, al corespondenţei lui cu bunurile înscrise în bilanţ la activ.
Prin urmare, obligaţia de reparare a respectivului prejudiciu este o obligaţie comercială, instituţia implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, şi societatea comercială reclamantă, obligaţia de plată nefiind nici fiscală şi nici civilă, legiuitorul înţelegând să confere acest drept de despăgubire societăţii în baza raportului comercial prin care instituţia publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societăţii - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăţi.
Raţionamentul legiuitorului de despăgubire are la bază Statul Român, transferul proprietăţii statului asupra imobilelor proprietatea sa (la momentul când societatea comercială - în speţă SC E. SA era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acţiunilor (ce aveau ca substanţă aportul în natură al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.
Prejudiciul cauzat se raportează la proporţia între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acţiuni), la care se va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la preţul încasat.
Dispoziţiile legale ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conţin nicio menţiune în sensul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activului, dar nici în sensul că nivelul despăgubirilor este proporţional cu acţiunile vândute, însă, faţă de caracterul comercial al obligaţiei de despăgubire, devine operant art. 1 C. com., conform căruia unde legea nu dispune se aplică Codul civil, respectiv regulile de drept comun ale art. 1084 - 1086 C. civ.
- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se prevede că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.
Recurenta susţine că, chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea despăgubirii solicitată de reclamantă, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni, aceste dispoziţii legale fiind de imediată aplicare şi având incidenţă în cauză, momentul naşterii dreptului la acţiune al reclamantei fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 299, art. 300 alin. (2), art. 304 pct. 9 C. proc. civ., O.U.G. nr. 88/1999 modificată, Legea nr. 137/2002 modificată, Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 242 alin. (2) din C. proc. civ., recurenta a solicitat judecarea recursului şi în lipsă.
Prin încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2014 Înalta Curte a respins, ca neîntemeiată, cererea recurentei de suspendare a executării Sentinţei civile nr. 1230 din 6 iunie 2012 şi a încheierii de şedinţă din 19 martie 2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, menţinute prin Decizia civilă nr. 247 A din 5 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru considerentele regăsite în cuprinsul acesteia.
La 6 martie 2014, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. Cu referire la excepţia necompetenţei funcţionale a instanţelor ce au soluţionat cauza, a învederat conţinutul normativ al art. 17 C. proc. civ. şi a reamintit că cererea în despăgubiri de faţă a avut caracter de cerere accesorie în raport cu cea principală, în revendicarea imobilului pentru care s-au solicitat despăgubiri. Cu referire la excepţia de inadmisibilitate a cererii, s-a arătat că soluţia de primă instanţă a fost dată în această cerere după momentul rămânerii irevocabile a soluţiei pronunţate în cererea principală. Pentru aceleaşi considerente s-a solicitat respingerea şi a criticii vizând prematuritatea cererii.
Cu referire la limitele obligaţiei de dezdăunare ce revine recurentei, în calitatea sa de instituţie implicată în procesul de privatizare a societăţii, s-a făcut trimitere la dezlegările obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precizând că, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 324din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Or, contractul de privatizare a societăţii a fost încheiat în anul 1999, aşadar înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând recursul declarat în raport de criticile formulate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, cauza fiind soluţionată de către instanţele de fond cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, potrivit celor ce urmează.
Critica de recurs vizând greşita dezlegare dată de instanţa de apel excepţiei de necompetenţă funcţională a primei instanţe, pricina fiind soluţionată de o secţie civilă a Tribunalului Bucureşti şi nu de una comercială (ori, în prezent de o secţie specializată în soluţionarea litigiilor între profesionişti), dată fiind natura comercială a litigiului, este nefondată.
Astfel cum rezultă din istoricul litigiului, cererea în despăgubiri a SC E. SA îndreptată împotriva fostei Autorităţi pentru Valorificarea Activelor Statului (actuala recurentă A.A.A.S.) a fost formulată ca cerere de chemare în garanţie, introdusă deodată cu cererea principală a aceleiaşi societăţi, în revendicarea terenului în suprafaţă de 274,70 m.p. situat în Bucureşti, str. P., sector 5, de la pârâtul persoană-fizică, subdobânditor al bunului de la fostul proprietar al acestuia.
Cererea de chemare în garanţie are un caracter accesoriu în raport cu cererea principală a litigiului în care a fost formulată, soluţia ei fiind influenţată de soluţia adoptată în privinţa cererii principale, iar competenţa de soluţionare fiind deferită, în virtutea dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., în căderea instanţei competente să judece cererea principală, instanţă care rămâne mai departe competentă să judece cererile accesorii ori incidentale, chiar dacă în privinţa acestora, pentru raţiunile prevăzute de art. 165, a adoptat măsura disjungerii, cum s-a întâmplat în cazul în speţă.
Dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., regăsite în Titlul III - "Dispoziţii speciale" - al Cărţii I a Codului de procedură civilă, destinat "competenţei instanţelor judecătoreşti" au natura unor prevederi legale speciale, prin care se instituie derogări de la regulile privitoare la competenţa după materie ori cea teritorială regăsite în titlurile I şi II ale aceleiaşi cărţi, aşadar, à fortiori, şi de la regulile privitoare la competenţa funcţională a instanţelor - subcategorie a competenţei materiale, care priveşte delimitarea competenţei între secţiile aceleiaşi instanţe, în raport de natura pricinii şi/sau calitatea părţilor.
Aşadar, indiferent de numărul argumentelor legale invocate de recurentă pentru a justifica natura comercială a cauzei (sau care priveşte raporturi între profesionişti), instanţa de recurs apreciază că în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel că în virtutea dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ. şi ca instanţă ce a soluţionat cererea principală a litigiului, Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, îi revenea în mod legal şi competenţa de soluţionare a cererii accesorii introdusă de reclamantă, de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, ca urmare a prorogării de competenţă ce a operat, dat fiind modul de formulare a cererilor reclamantei.
Şi criticile vizând soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii sunt nefondate.
Împrejurarea că societatea reclamantă a formulat cererea sa în despăgubiri împotriva Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, întemeiată pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, pe calea cererii de chemare în garanţie introdusă deodată cu cererea principală, în revendicarea terenului a cărui proprietate, în final, a pierdut-o, nu este de natură să conducă spre calificarea acţiunii în dezdăunare ca fiind inadmisibilă sub motivul promovării acesteia mai înainte de a se fi soluţionat irevocabil acţiunea ce a condus la pierderea bunului de către societate.
Conform dispoziţiilor art. 324 alin. (2) din acest act normativ, instituţiile publice implicate vor plăti societăţii comerciale privatizate sau în curs de privatizare o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societate către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Textul legal evocat nu instituie condiţii de introducere a acţiunii în despăgubiri, ci doar condiţii în ce priveşte angajarea obligaţiei de dezdăunare a instituţiilor publice implicate, aşadar a cauzei unei astfel de obligaţii, care trebuie în mod necesar să constea în restituirea în natură a imobilului deţinut de societate, către foştii proprietari, pe baza sau ca efect al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Această condiţie a angajării obligaţiei de dezdăunare din partea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului a fost respectată şi în cauza de faţă, chiar dacă introducerea cererii de despăgubiri a societăţii reclamante a avut loc concomitent cu aceea în revendicare, în urma soluţionării căreia ea a pierdut proprietatea terenului, observându-se că prima instanţă a procedat în mod corect la disjungerea celor două cereri, la suspendarea judecării cererii de chemare în garanţie (prin încheierea de şedinţă din 19 aprilie 23010) până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 18635/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, (având ca obiect acţiunea în revendicare) şi la reluarea judecăţii acesteia după acest moment. Ceea ce este esenţial este că, la data judecării cererii de chemare în garanţie (în despăgubiri) fusese soluţionată în mod definitiv şi irevocabil, prin Deciziile nr. 770A din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi nr. 4964 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare prin care societatea reclamantă a pierdut proprietatea terenului în concursul cu subdobânditorul de la fostul proprietar, condiţia legală a angajării obligaţiei de dezdăunare a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului fiind îndeplinită.
Critica este nefondată şi întrucât dispoziţiile art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, care prevăd că despăgubirea menţionată la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie, au rolul de a stabili principiile de soluţionare a unor atare pretenţii ale societăţii comerciale regăsite în ipoteza de reglementare a art. 324, iar nicidecum pe acela de a institui o procedură prealabilă şi obligatorie formulării acţiunii în justiţie, pentru a se aprecia că, introducând direct acţiunea în justiţie fără parcurgerea acesteia, acţiunea este inadmisibilă.
Pe de altă parte, dată fiind formularea cererii în despăgubiri de către societatea reclamantă pe calea cererii de chemare în garanţie, accesorie în raport cu cererea principală, în revendicarea terenului, urmarea procedurii prealabile a consilierii directe prevăzute de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. nici nu mai era necesară.
Prin cea de-a treia critică a recursului, recurenta-pârâtă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, sub aspectul întinderii obligaţiei sale de despăgubire, aceasta susţinând, prin mai multe argumente, că valoarea despăgubirii cuvenită societăţii reclamante nu putea depăşi întinderea prejudiciului cauzat acesteia, prejudiciu care se limitează la valoarea contabilă a bunului a cărui proprietate a fost pierdută, de la data privatizării societăţii.
Instanţa de recurs reţine că ambele instanţe şi-au justificat în mod corect soluţia adoptată, de obligare a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata despăgubirilor datorate reclamantei în temeiul dispoziţiilor art. 324din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, ca instituţie publică implicată în procesul de privatizare, la nivelul valorii contabile a imobilului a cărui proprietate a fost pierdută, astfel cum aceasta era reflectată în bilanţul societăţii la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul său, actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii, invocând dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei probleme de drept prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 18/2011.
În ceea ce priveşte pe recurentă, se constată că, deşi precizează în finalul motivelor de recurs că îşi întemeiază recursul declarat inclusiv pe Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta nu explică în niciun fel, pe de o parte, de ce pledează pentru adoptarea unei soluţii în cauză care contravine dezlegărilor obligatorii ale acestei decizii, iar, pe de altă parte, cum ar fi posibilă adoptarea unei soluţii diferite faţă de aceea a deciziei de recurs în interesul legii incidentă în cauză, faţă de caracterul obligatoriu al acesteia, consacrat prin dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Separat de invocarea Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a caracterului său obligatoriu - suficiente pentru demonstrarea caracterului nefondat al acestei critici - instanţa de recurs reţine că argumentele recurentei prin care a invocat inechitatea soluţiei adoptate în cauză şi producerea consecinţei îmbogăţirii fără justă cauză a societăţii despăgubite - care primeşte pe această cale o valoare cu mult mai mare decât cea din registrele contabile şi care a fost avută în vedere la data privatizării - îşi găsesc răspunsul chiar în considerentele Deciziei nr. 18/2011, care le infirmă justeţea.
Astfel, prin decizia menţionată, Înalta Curte a reţinut că societăţile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vânzarea pachetului de acţiuni (indiferent că a avut loc o vânzare totală sau parţială a acţiunilor deţinute de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanţului la capitolul active.
S-a apreciat astfel, pe o linie de consecvenţă în evaluarea patrimoniului societăţilor comerciale privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari - ipoteză căreia, în mod corect a fost asimilată şi cea regăsită în speţă - trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii la data ieşirii bunului din patrimoniul său, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.
Menţionând şi că aceste despăgubiri nu ar putea fi acordate la nivelul valorii de piaţă a activului retrocedat, Înalta Curte a reţinut că scopul legiuitorului în reglementarea posibilităţii de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societăţii.
Aşadar, pentru aceste considerente care explică raţiunea soluţiei de dezdăunare a societăţilor privatizate, regăsite în ipoteza normei art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, la valoarea contabilă a imobilului, reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, argumentele recurentei-pârâte - ce susţin o soluţie contrară deciziei de recurs în interesul legii - se vădesc a fi şi incorecte.
Prin cea din urmă critică a recursului, s-a invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 30 ale Legii nr. 137/2002, prin care a fost limitată valoarea despăgubirilor datorate de instituţiile publice implicate în privatizare la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, normă legală pe care instanţele de fond nu au aplicat-o în cauza pendinte.
Înalta Curte reţine că soluţia instanţelor de fond este legală şi sub acest aspect, întrucât dispoziţia de lege a cărei nesocotire s-a criticat nu este incidentă cauzei de faţă în considerarea a două argumente.
În primul rând, se reţine că prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 137/2002 se reglementează, de o manieră similară dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, obligaţia instituţiilor publice implicate în privatizarea societăţilor cu capital de stat, de reparare a prejudiciilor cauzate cumpărătorilor, cu care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni, prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Art. 30 alin. (1) din lege plafonează la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător despăgubirile acordate potrivit art. 27 - 29, aşadar acelea pe care instituţia publică implicată în privatizarea societăţilor cu capital de stat le datorează, în virtutea acestor dispoziţii legale, cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni.
Or, spre deosebire de această situaţie, în prezenta cauză, instanţele au a soluţiona acţiunea în despăgubiri a societăţii privatizate îndreptate împotriva instituţiei publice implicate, acţiune ce are la bază un temei legal special, cel al dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi care, spre deosebire de cel reglementat prin dispoziţiile mai sus analizate ale Legii nr. 137/2002, nu limitează în niciun fel obligaţia de dezdăunare instituită în sarcina entităţii ce a efectuat privatizarea.
În al doilea rând, după cum corect au reţinut instanţele de fond, prevederile art. 30 alin. (1) ale Legii nr. 137/2002 nu sunt incidente cauzei şi întrucât prin alin. (3) al aceluiaşi articol s-a stipulat că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare - ce au fost abrogate prin dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 137/2002 - rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv 28 martie 2002.
Or, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, ce a stat la baza privatizării societăţii reclamante, a fost încheiat în anul 1999, aspect în raport de care, văzând şi reglementarea art. 30 alin. (3) sus-menţionat, se apreciază că pricina de faţă a fost soluţionată în mod corect exclusiv în raport de dispoziţiile art. 324din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi de Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţii normative ce conturează cadrul legal de reglementare a acestui tip de acţiune, soluţia adoptată fiind pronunţată cu respectarea deplină a acestuia.
În considerarea tuturor acestor argumente, instanţa va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.) împotriva Deciziei nr. 247/A din 5 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 794/2014. Civil. întoarcere executare.... | ICCJ. Decizia nr. 810/2014. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs → |
|---|
