ICCJ. Decizia nr. 862/2014. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 862/2014
Dosar nr. 52409/3/2011
Şedinţa publică de la 5 martie 2014
Asupra cererilor de recurs de faţă, deliberând constată că, prin sentinţa civilă nr. 10197 din 17 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 52409/3/2011 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins cererea formulată de reclamanta SC R.G. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA Bucureşti şi intervenientul forţat SC U.L.C. SA Bucureşti ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. De asemenea s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a SC U.L.C. I.F.N. SA.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă faptul că reclamanta SC R.G. SRL Bucureşti este un terţ faţă de contractul de asigurări încheiat între SC U.L.C. I.F.N. SA şi SC G.A. SA Bucureşti în temeiul căruia a formulat acţiunea, neavând temei de subrogare în drepturile finanţatorului în raport de prevederile O.G. nr. 51/1997 şi art. 1108 C. civ.
De asemenea, SC U.L.C. I.F.N. SA prin cererea formulată de introducere forţată în cauză în calitate de proprietar al bunului a solicitat admiterea acţiunii formulată de reclamantă, apărând astfel drepturile reclamantei în calitate de intervenient accesoriu, achiesând la cererea reclamantei.
Apelurile, declarate de reclamantă şi intervenientă împotriva acestei sentinţe, au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a considerat că instanţa de fond a apreciat corect situaţia de fapt inclusiv când a reţinut lipsa de temei a apelantei pentru subrogarea în drepturile finanţatorului. Probele au relevat că cererea introductivă de instanţă nu a fost formulată de titularii dreptului la acţiune îndreptăţiţi, atât utilizatorul cât şi finanţatorul omiţând respectarea prevederilor legale, inclusiv în privinţa procurii reglementate de art. 68 C. proc. civ.
Având în vedere că instanţa de apel a validat soluţia instanţei de fond pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei, nu a mai purces la cercetarea aspectelor ce ţin de fondul cauzei întrucât ar fi fost de prisos.
S-a reţinut că acţiunea oblică, indirectă reglementată de art. 974 C. civ. nu este incidenţă în speţă. De altfel, din conţinutul cererii introductive de instanţă rezultă fără dubiu că cererea e făcută de reclamantă în nume propriu, invocând ca temei art. 969 şi următoarele C. civ., art. 112 şi art. 274 C. proc. civ.
În privinţa subrogării reclamantei în drepturile finanţatorului instanţa de fond a reţinut în esenţă că, nu se încadrează în situaţiile limitative prevăzute de O.G. nr. 51/1997 şi cele prevăzute de art. 1108 C. civ. astfel că, motivele expuse de apelantă au fost apreciate ca nefondate cât timp vizează aspecte în acelaşi sens de neincidenţă în speţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC R.G. SRL Bucureşti şi intervenientul forţat SC U.L.C. SA Bucureşti.
Recurentul intervenient forţat SC U.L.C. SA Bucureşti a solicitat admiterea recursului, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a SC R.G. SRL şi casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, obligarea SC G.A. SA la achitarea tuturor cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu, întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9, art. 312 alin. (2), (3) şi (5), şi art. 274 din vechiul C proc. civ.
Recurenta reclamantă SC R.G. SRL Bucureşti şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv a susţinut reclamanta că, admiţând excepţia lipsei calităţii procesual active, au fost încălcate dispoziţiile art. 12 lit. b) din O.U.G. nr. 51/1997, republicată, dispoziţiile art. 970, 974 şi 1108 din vechiul C. civ., în vigoare la data introducerii acţiunii.
Astfel, recurenta apreciază că nu este terţ faţă de contractul de asigurare atâta timp cât, plătind primele de asigurare, i s-a recunoscut implicit calitatea de parte contractantă de către societatea de asigurare. Mai mult, bunul fiind furat şi nerevenind niciodată în patrimoniul recurentei, aceasta fiind lipsită de folosinţa bunului se poate subroga în drepturile societăţii de leasing în temeiul dispoziţiilor art. 12 lit b) din O.U.G. nr. 51/1997.
În plus, prin împuternicirea din 18 ianuarie 2012 SC U.L.C. I.F.N. SA a acordat mandat expres de reprezentare SC R.G. SRL, iar la 15 februarie 2012 a fost introdusă în cauză, achiesând la cererea formulată şi precizând în mod clar şi fără putere de tăgadă că ratifică toate demersurile juridice îndeplinite de către reclamantă.
În consecinţă, reclamanta consideră că are dreptul la acordarea despăgubirilor, pe de-o parte dat fiind faptul că nu există certitudinea că autoturismul găsit este acelaşi cu cel furat (faţă de modificările de la saşiu) şi, pe de altă parte, pentru că a fost lipsită de folosinţa bunului în timp ce a achitat ratele de leasing precum şi pe cele de asigurare până la momentul producerii riscului asigurat.
Apreciază că menţionarea societăţii de leasing ca fiind asigurat în cadrul contractului de asigurare este doar o formalitate impusă de faptul că aceasta deţine proprietatea bunului până la încetarea contractului de leasing.
Recurenta consideră că în mod greşit ambele instanţe, de fond şi apel, au respins susţinerea acesteia în sensul subrogării dobânditorului în drepturile finanţatorului, întrucât la data formulării cererii societatea de leasing nu mai avea dreptul de proprietate asupra bunului şi deci nu mai avea niciun interes în promovarea acţiunii în despăgubiri împotriva SC G.A. SA.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurente, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Cât priveşte recursul declarat de recurenta SC U.L.C. I.F.N. SA împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, se va avea în vedere că deşi recurenta a fost legal citată pentru termenul de astăzi cu menţiunea de a depune o de taxă judiciară de timbru de 3.884 lei şi un timbru judiciar de 5 lei, aceasta nu a înţeles să se conformeze dispoziţiilor instanţei. Se constată, astfel, că obligaţia ce îi revenea, sub aspectul timbrajului, nu este satisfăcută.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 146/1997: "(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. (2) Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. în cazul când se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară. (3) Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii".
Potrivit art. 3 din O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr. 123/1997: "(2) în cazul în care cererile prevăzute la alin. (1), indiferent dacă privesc fondul sau o cale de atac, au ca obiect o valoare mai mare de 1.000 lei, se aplică timbre judiciare de 1,5 lei, dacă valoarea este de peste 1.000 lei, se aplică timbre judiciare de 3 lei, iar dacă valoarea este de peste 10.000 lei, se aplică timbre judiciare de 5 lei".
Art. 9 din acelaşi act normativ prevede că, pentru "cererile pentru care se datorează timbru judiciar, nu vor fi primite şi înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător. în cazul nerespectării dispoziţiilor prezentei ordonanţe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru".
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, se va anula ca netimbrat, recursul declarat de recurenta SC U.L.C. I.F.N. SA împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Cât priveşte recursul declarat de recurenta reclamantă SC U.L.C. I.F.N. SA, acesta se va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 2.7.1. din Asigurarea Condiţii Generale pentru contractele de leasing financiar rezultă că utilizatorul este obligat să încheie în calitate de contractant cu asigurătorul pe care îl alege un contract de asigurare a bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing împotriva tuturor riscurilor dar, în speţă contractul de leasing financiar din 2009 are ca părţi pe SC U.L.C. I.F.N. SA şi pe SC R.G. SRL, nu şi societatea de asigurare.
Aşadar, această clauză din contractul precitat nu este opozabilă intimatei.
Pe de altă parte, contractul de asigurare nu s-a încheiat conform prevederilor art. 2.7.1 precitat de către utilizator ci, de către proprietarul autoturismului SC U.L.C. I.F.N. SA în calitate de asigurat (fila 27 din dosar fond, poliţa din 26 aprilie 2009).
Recurenta SC R.G. SRL apare doar în calitate de „contractant utilizator" având în vedere inclusiv art. 1.5. din Condiţiile Generale la poliţa de asigurare care prevede că: „Asigurarea este valabilă şi dacă autovehiculul este condus de altă persoană decât Asiguratul" (fila 28 dosar fond).
De altfel, poliţa de asigurare este semnată de A.B.A. Bucureşti (intimata de faţă) - fila 27 dosar fond.
De vreme ce utilizatorul a avut folosinţa autoturismului trebuia să cunoască condiţiile privind asigurarea de avarii a autovehiculelor, dar asta nu înseamnă că este parte contractantă în contractul de asigurare, această calitate având-o în contractul de leasing financiar care nu este opozabil intimatei. Plata primelor de asigurare decurgând din poliţa de asigurare nu rezultă din poliţă că ar fi în sarcina utilizatorului ci, dimpotrivă, în sarcina asiguratului.
Această obligaţie a fost inserată în contractul de leasing financiar sus arătat care nu este opozabil intimatei. Mai mult, din art. 2.7.1. din Condiţiile Generale pentru contractele de leasing financiar rezultă fără dubiu faptul că „Asiguratul şi beneficiatul unic al Poliţei de Asigurare va fi în toate cazurile şi în orice moment finanţatorul" şi nu utilizatorul (vezi fila 20 verso-21, fond).
În consecinţă, acest motiv de recurs apare nefondat.
Articolul 12 lit. b) din Ordonanţa nr. 51/1997 nu este incident în speţă întrucât, în raport de obiectul cererii nu ne aflăm în faţa unei acţiuni posesorii, recurenta nefiind titulara dreptului de despăgubire pentru autoturismul asigurat, neavând calitate procesuală activă.
Cât priveşte împuternicirea din 18 ianuarie 2012 nu poate valora mandat pentru promovarea acţiunii de către utilizator, dată de către finanţator, în raport de conţinutul acesteia şi anume: „să ne reprezinte în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în vederea depunerii tuturor demersurilor legale împotriva C.A.G." în plus, aceasta s-a dat la 18 ianuarie 2012 în timp ce acţiunea s-a introdus de reclamanta utilizator anterior, adică la 05 iulie 2011.
După conţinutul acestei împuterniciri, finanţatorul trebuia să formuleze personal acţiunea apoi s-o depună la instanţă să-l reprezinte, urmând să facă toate demersurile legale împotriva intimatei.
În concret, nu rezultă că finanţatorul a dat procură specială utilizatorului în sensul art. 68 C. proc. civ. pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată. Altfel împuternicirea dată pentru reprezentare trebuia legalizată în baza art. 68 C. proc. civ. în plus, această împuternicire s-a dat aşa cum s-a arătat ulterior promovării acţiunii de către utilizator. Cum împuternicirea din 2012 nu întruneşte condiţiile legale, finanţatorul nu avea ce să ratifice.
Aşadar, reclamanta recurentă a făcut demersurile pentru concilierea directă cu intimata în temeiul art. 7201 C. proc. civ. şi cererea introductivă de instanţă în nume propriu, fără procură legală dată de finanţator.
Intervenţia finanţatorului în proces urmare cererii reclamantei în temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ. nu acoperă dispoziţiile legale privind exercitarea dreptului de chemare în judecată a intimatei. Nici „achiesarea" finanţatorului la cererea de chemare în judecată formulată de utilizator nu complineşte cerinţele legale precitate.
În consecinţă, instanţa a aplicat, inclusiv când a reţinut lipsa de temei a recurentei pentru subrogarea în drepturile finanţatorului.
Probele au relevat că cererea introductivă de instanţă nu a fost formulată de titularii dreptului la acţiune îndreptăţiţi, atât utilizatorul cât şi finanţatorul omiţând respectarea prevederilor legale, inclusiv în privinţa procurii reglementate de art. 68 C. proc. civ.
Având în vedere că instanţa de recurs validează soluţia instanţei de apel pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, nu va mai intra în cercetarea aspectelor ce ţin de fondul cauzei întrucât ar fi de prisos.
Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat recurenta SC R.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Recurs Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta SC U.L.C. I.F.N. SA împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Respinge recursul declarat de recurenta SC R.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 55 din 19 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 861/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 865/2014. Civil. Actiunea in anularea... → |
|---|
