ICCJ. Decizia nr. 864/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 864/2014
Dosar nr. 2253/3/2012**
Şedinţa publică din 14 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. 2253/3/2012, la data de 24 ianuarie 2012, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a formulat somaţie de plată în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL, solicitând emiterea unei ordonanţe de plată privind obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile în valoare de 4.389,6 RON (cu TVA inclus), datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011, şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantumul dobânzii legale, actualizată cu indicele de inflaţie, aplicabil la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de organism de gestiune al producătorilor de fonograme, a fost abilitată prin art. 3 al Deciziei nr. 399/2006 (publicată în M. Of. nr. 982/2006), să colecteze remuneraţia echitabilă (în ceea ce priveşte drepturile producătorilor de fonograme) datorată de utilizatori pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.
În considerarea dispoziţiilor Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor, publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, pârâta, prin reprezentantul său legal, a declarat la data de 20 mai 2007 că difuzează muzică în scop ambiental în cadrul restaurantului deţinut (suprafaţa de 140 mp) şi în camerele hotelului "C." de 3***, începând cu 01 ianuarie 2007, sens în care şi-a asumat obligaţia de plata a remuneraţiei echitabile corespunzătoare utilizării muzicii, conform metodologiilor în vigoare/şi obligaţiei de a comunica UPFR, în termen de 10 zile, orice modificare intervenită ulterior în legătura cu datele indicate prin declaraţie.
Deşi UPFR i-a comunicat pârâtei mai multe înştiinţări privind executarea obligaţiei de plată, inclusiv factura proformă din 18 ianuarie 2010, factura fiscală din 18 ianuarie 2010 şi notificarea din 18 ianuarie 2011, aceasta nu a mai plătit nimic, înregistrând astfel un debit format din remuneraţia datorată pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011 şi penalităţi de întârziere aferente acestei remuneraţii.
În ce priveşte obligaţia de plată a remuneraţiei echitabile, au fost invocate dispoziţiile Deciziei ORDA nr. 399/2006 (publicată în M. Of. nr. 982/2006), ale art. 1065şi ale art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996, iar referitor la procedura somaţiei de plată la care s-a recurs, au fost invocate dispoziţiile O.G. nr. 5/2001.
În ce priveşte competenţa materială a instanţei, reclamanta a considerat că aceasta revine Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, (specializată în cauze privind proprietatea intelectuală), având în vedere dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 5/2001 - privind procedura somaţiei de plată şi ale art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., cu menţiunea că obiectul cererii se referă la drepturi conexe drepturilor de autor, incidente materiei privind proprietatea intelectuală.
Pârâta SC P. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei ca fiind netemeinică şi nelegală, întrucât cererea reclamantei nu poate fi soluţionată printr-o procedură specială, aşa cum este cea prevăzută de O.G. nr. 5/2001.
De asemenea, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale şi materiale a instanţei, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în justiţie a drepturilor pretinse de către creditoarea reclamantă pentru perioada 01 ianuarie 2007 la 20 ianuarie 2009.
Prin încheierea de şedinţă din data de 15 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia de necompetenţă funcţională şi a dispus înaintarea dosarului la conducerea Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării către una dintre Secţiile III, IV sau V ale Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 2253/3/2012**, la data de 15 martie 2012.
La data de 09 octombrie 2012, reclamanta UPFR a formulat, în temeiul art. 132 C. proc. civ, precizarea cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile în valoare de 8.280 RON, la care se adaugă TVA, datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 -30 septembrie 2012, actualizată cu indicele de inflaţie, la plata penalităţilor de întârziere în cuantumul dobânzii legale, calculată pentru fiecare zi de întârziere, până la data plăţii efective şi integrale; obligarea pârâtei la obţinerea autorizaţiei licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental; cu cheltuieli de judecată.
Drept urmare, cererea principală (somaţie de plată) a fost modificată, sub aspectul temeiului drept procesual, într-o acţiune de drept comun privind plata drepturilor conexe ce aparţin producătorilor de fonograme.
Prin Sentinţa civilă nr. 1988 din 13 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8.280 RON, la care se adaugă TVA, remuneraţie aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012, actualizată cu indicele de inflaţie. Totodată, a fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta autorizaţia de licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental şi să plătească reclamantei suma de 39,30 RON, cheltuieli de judecată.
A reţinut instanţa că, potrivit declaraţiei din data de 20 mai 2007, pârâta, prin reprezentant legal, administrator Z.M., a declarat că societatea are în exploatare punctele de lucru în care se comunică public muzică în scop ambiental/lucrativ, hotel C. 3***, amplasat în staţiunea Durău şi restaurant în suprafaţă de 140 mp, data începerii activităţii fiind 1 ianuarie 2007. Aceste date sunt confirmate de informaţiile preluate de pe site-ul pârâtei xxx, conform cărora pârâta deţine hotelul C. de 3***, având camere dotate cu instalaţii TV cablu, 5 căsuţe camping, un restaurant (cu 100 de locuri), terasa turistică de 120 locuri, bar (cu 20 de locuri).
Ca urmare, s-au apreciat întemeiate susţinerile reclamantei potrivit cu care, în incinta restaurantului şi a terasei, sunt organizate nunţi, botezuri, zile onomastice, evenimente care presupun utilizarea muzicii în scop ambiental.
Prima instanţă, raportat şi la dispoziţiile art. 1065 şi 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996, a constatat că pârâta datorează reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în calitate de organism de gestiune ai producătorilor de fonograme, abilitată în acest sens prin art. 3 al Deciziei nr. 399/2006 publicată în M. Of. nr. 982/2006, remuneraţia echitabilă în ceea ce priveşte drepturile producătorilor de fonograme, datorate de utilizatori pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.
Având în vedere cuantumul remuneraţiei fixe stabilite prin Decizia ORDA nr. 399/2006, s-a reţinut de către instanţă că în mod corect reclamanta a calculat debitul pârâtei în cuantum de 8.280 RON la care se adaugă TVA, aferent perioadei 01 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012. A mai considerat instanţa că repararea în întregime a prejudiciului produs, impune ca debitul datorat să fie actualizat cu indicele de inflaţie la momentul plăţii efective.
În temeiul dispoziţiilor art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 şi al art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, pârâta a fost obligată să încheie cu reclamanta autorizaţie licenţă neexclusivă, aceasta fiind o obligaţie corelativă celei aparţinând organismului de gestiune de a autoriza utilizatorii în baza unei metodologii, înainte de utilizarea repertoriului protejat şi în schimbul unei remuneraţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC P. SRL, solicitând casarea sentinţei recurate, calea de atac fiind recalificată în apel la termenul de judecată de la 14 mai 2013.
Într-o primă critică, apelanta a susţinut că prin respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale, instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea competenţei altei instanţe; astfel, au fost ignorate prevederile art. 5 C. proc. civ., care instituie regula de bază a introducerii cererii la domiciliul pârâtului şi numai dacă pârâtul are domiciliul în străinătate, nu are domiciliul sau reşedinţa cunoscută, cererea se formulează la domiciliul sau reşedinţa reclamantului. Invocarea ca argument, de către instanţă, a dispoziţiilor art. 10 pct. 8 C. proc. civ, este forţată, întrucât potrivit textului menţionat "cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, pot fi judecate de către instanţa în circumscripţia în care s-a săvârşit fapta".
În cazul de faţă, faptul ilicit, dacă există, s-a săvârşit în localitatea Durău, jud. Neamţ şi nu la Bucureşti. Aşadar, aşa cum s-a arătat şi în întâmpinare, precum şi în notele de şedinţă depuse la termenul la care s-a soluţionat cauza, competent în cauză este Tribunalul Neamţ, excepţia de necompetenţă fiind de ordine publică, astfel încât aceasta trebuia admisă.
De asemenea, au fost formulate critici şi cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi referitoare la fondul cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 119A din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul pârâtei a fost admis, sentinţa atacată a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare Tribunalului Neamţ.
Pentru a decide în acest sens, curtea de apel a apreciat a fi fondate susţinerile apelantei cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale, în considerarea prevederilor art. 5 şi 10 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, s-a observat că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost modificată la termenul de la 09 octombrie 2012, vizează remuneraţia echitabilă pe care reclamanta susţine că pârâta o datorează pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în perioada 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011 şi la plata căreia solicită a fi obligată, în temeiul prevederilor art 1065din Legea nr. 8/1996 şi ale Deciziei ORDA 399/2006.
Întrucât, potrivit susţinerilor reclamantei, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a remuneraţiei echitabile datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor, totodată, aceasta nefiind titulara unei autorizaţii de licenţă neexclusivă, curtea de apel a apreciat că în mod corect reclamanta a considerat că pentru valorificarea pretenţiilor sale se poate întemeia pe instituţia răspunderii civile delictuale, câtă vreme prejudiciul creat în patrimoniul titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, drepturi de care reclamanta le gestionează, a fost determinat (conform aceloraşi susţineri ale reclamantei) prin nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei legale de plată a remuneraţiei echitabile.
În aceste condiţii, câtă vreme temeiul juridic pe care reclamanta şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată este reprezentat de dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 998 - 999 C. civ.), instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea se determină fie potrivit prevederilor art. 5 C. proc. civ., fie celor ale art. 10 pct. 8 C. proc. civ., competenţa fiind alternativă.
Curtea de apel a constatat că sediul pârâtei se află în localitatea Borca, judeţul Neamţ, iar restaurantul şi hotelul în incinta cărora se susţine de către reclamantă că au fost comunicate fonogramele sunt situate în localitatea Durău, judeţul Neamţ, astfel că, potrivit ambelor reguli de stabilire a competenţei teritoriale la care s-a făcut referire, instanţa ce trebuia sesizată de reclamantă cu soluţionarea cererii sale era Tribunalul Neamţ (în circumscripţia căreia îşi are sediul pârâta şi unde s-a săvârşit faptul ilicit), iar nu Tribunalul Bucureşti.
De asemenea, instanţa de apel a observat, că excepţia necompetenţei teritoriale a fost invocată în termen de către pârâtă în faţa primei instanţe, în cuprinsul întâmpinării, fiind soluţionată de tribunal la termenul de judecată la care cauza a fost soluţionată în fond, iar modul în care excepţia a fost dezlegată de prima instanţă a fost criticat de către pârâtă în cuprinsul cererii de apel.
Ca atare, în considerarea celor arătate anterior, curtea de apel a constatat că soluţia primei instanţe cu privire la respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 5 şi art. 10 alin. (8) C. proc. civ., în mod greşit Tribunalul Bucureşti considerându-se competent teritorial să soluţioneze cererea reclamantei.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct, 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile de procedură în raport de prevederile legii dreptului de autor şi de situaţia de fapt reţinută.
În opinia sa, curtea de apel a reţinut greşit că fapta delictuală în raport de care a stabilit competenţa ar fi comunicarea publică a fonogramelor, fără a se raporta obligaţia de piaţă a remuneraţiei şi la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la obţinerea autorizaţiei neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental.
Prima instanţă a respins în mod legal excepţia de necompetenţa teritorială invocată de pârâtă, contrar celor stabilite de curtea de apel, având în vedere împrejurarea că, potrivit legii dreptului de autor, pârâta avea obligaţia achitării remuneraţiei echitabile pentru comunicarea publica ambientală a fonogramelor, obligaţie legală prevăzută de dispoziţiile art. 1065 din Legea nr. 8/1996 şi stabilită prin Decizia ORDA nr. 399/2006, iar nerespectarea acestei obligaţii legale a constituit în sine fapta delictuală în raport de care s-a verificat competenţa teritorială.
Or, obligaţia de plată a remuneraţiei trebuia executată de către pârâtă la sediul reclamantei UPFR (în ipoteza în care plata se realiza la casieria UPFR) sau la banca unde reclamanta UPFR îşi are deschis cont bancar (adică la B.D. - Sucursala Dorobanţi, Bucureşti, în ipoteza viramentului bancar), astfel încât prima instanţă a reţinut corect că locul săvârşirii faptului ilicit (prin omisiunea plăţii) - este în Bucureşti, dând prevalenţă dispoziţiilor art. 12 şi 10 pct. 8 din C. proc. civ.
Instanţa de apel a considerat însă nelegală această soluţie asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, motivând că faptul ilicit în raport de care UPFR şi-a întemeiat pretenţiile îi reprezintă comunicarea publică a fonogramelor fără licenţă neexclusivă, acte de comunicare publică ce au avut loc în incinta hotelului deţinut de pârâtă în loc. Durău, jud. Neamţ, astfel încât în raport de acest element de fapt, s-a atribuit competenţa teritorială Tribunalul Neamţ şi nu Tribunalul Bucureşti.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile, în raport de care s-a analizat excepţia, recurenta consideră a fi greşit raţionamentul instanţei de apel în aplicarea dispoziţiilor procedurale, faţă de dispoziţiile legale în materia dreptului de autor, redând în acest sens conţinutul dispoziţiilor art. 1065 alin. (1), ale art. 1313 alin. (8) şi ale art. 1121 din Legea nr. 8/1996.
Recurenta învederează că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale anterior menţionate, reiese ca pentru comunicarea publică a fonogramelor, utilizatorii au obligaţia achitării unei remuneraţii unice echitabile către titularii de drepturi, potrivit metodologiilor ce le sunt opozabile şi obligatorii de la momentul publicării acestora în M. Of.; drept urmare, remuneraţie este obligatorie, dată fiind dispoziţia legii, în cuantumul prevăzut de metodologii.
Pe de altă parte, titularii de drepturi nu pot interzice comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, în condiţiile în care beneficiază de aceasta remuneraţie obligatorie, denumită de lege "remuneraţie unică şi echitabilă", drept pentru care fapta de comunicare publică a fonogramelor este liberă pentru orice utilizator, independent de împrejurarea că deţine sau nu licenţa neexclusivă ori achită remuneraţia către organismul de gestiune colectivă.
În atare condiţii, în aprecierea recurentei, nu poate fi calificată drept faptă delictuală comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, pentru simplu motiv că aceasta modalitate de utilizare a fonogramelor nu poate fi condiţionată ori interzisă de titularii drepturilor de autor (în speţa, de producătorii de fonograme) în accepţiunea art. 1121 din lege. Or, ceea ce nu poate fi interzis, nu poate constitui o faptă ilicită. În sensul acestor susţineri, sunt şi dispoziţiile art. 105 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 8/1996 care limitează producătorilor de fonograme dreptul exclusiv patrimonial de a autoriza sau interzice utilizarea propriilor fonograme în cazul comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial, caz în care au dreptul doar la remuneraţie echitabilă.
Calificarea ca faptă delictuală pe care instanţa de apel o dă actelor de comunicare publică în scop ambiental este eronată şi, în consecinţă, raportarea competenţei teritoriale la locul săvârşirii acestor acte de comunicare este, la rândul ei, greşită.
Or, în speţă, fapta ilicită este reprezentată de omisiunea/refuzul de plată a remuneraţiei, caracterul delictual derivând din nerespectarea dispoziţiei legale care impune pârâtei această obligaţie de plată.
Pe de altă parte, Legea nr. 8/1996 face o distincţie între categoriile de titulari de drepturi de autor şi drepturi conexe (regimul juridic fiind diferit în cazul autorilor operelor muzicale faţă de cel al producătorilor de fonograme în ce priveşte comunicarea publică), dar şi în cadrul aceleiaşi categorii de drepturi, o distincţie între drepturile exclusiv patrimoniale de a interzice sau autoriza utilizarea unei opere sau produs purtător de drepturi conexe şi dreptul la remuneraţie echitabilă (de exemplu, dreptul de reproducere a fonogramelor este un drept exclusiv patrimonial, pe când dreptul de comunicare publică a fonogramelor este un drept la remuneraţie echitabilă).
Această distincţie este relevantă în interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la verificarea competenţei teritoriale, practica instanţelor judecătoreşti făcând o atare distincţie între drepturile exclusiv patrimoniale de a interzice sau autoriza utilizarea operei, specifice autorilor de opere (caz în care utilizarea operei fără acordul titularului reprezintă fapta delictuală în sine) şi dreptul la remuneraţie echitabilă/compensatorie, specific producătorilor de fonograme (caz în care titularul nu poate pretinde decât executarea obligaţiei de plată a remuneraţiei şi nicidecum interzicerea utilizării propriilor opere, fapta delictuală constând în neplata remuneraţiei).
Recurenta mai învederează ca şi în ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la obţinerea licenţei neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor, competenţa teritorială trebuia a fi determinată în raport cu locul obţinerii autorizaţiei licenţă -neexclusivă, loc care este ia sediul reclamantei UPFR.
Şi această obligaţie a încheierii contractului de licenţă neexclusivă sau de obţinere a autorizaţiei pentru comunicarea publică a fonogramelor reprezintă, la rândul ei, o obligaţie legală, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, corelativă celei prevăzute în sarcina organismului de gestiune de a autoriza utilizatorii, la cererea acestora, în schimbul unei remuneraţii; în consecinţă, şi nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei.
În considerarea acestor critici, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea deciziei recurate, întrucât în mod legal şi temeinic curtea de apel a constatat că în cauza competenţa teritorială de soluţionare în primă instanţă revine Tribunalului Neamţ.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează:
1. Deşi recurenta reclamantă, prin memoriul de recurs, invocă şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia), Înalta Curte constată că aceasta, în dezvoltarea criticilor din perspectiva acestui motiv, se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor procedurale raportate la dispoziţiile legii speciale; prin urmare, aceste critici vor fi analizate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de recurs invocat explicit şi de recurentă (pentru alte considerente), recalificare permisă instanţei pe temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.; în plus, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au în vedere actul juridic civil în sensul dreptului substanţial, ele nefiind aplicabile în ce priveşte calificarea cererii de chemare în judecată, act de procedură ai părţii prin care se învesteşte instanţa, după cum nu priveşte nici interpretarea dată unor dispoziţii procedurale sau soluţionarea raportului dintre norma generală şi cea specială, cu atât mai puţin în chestiunea competenţei teritoriale.
Cauza cererii de chemare în judecată o constituie, pe de o parte, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei cu efectul solicitării reparării prejudiciului, imputându-i-se acesteia o conduită ilicită (neplata remuneraţiei unice echitabile) şi, pe de altă parte, conformarea conduitei sale, pentru viitor, la exigenţele Legii nr. 8/1996, în acest domeniu - obligarea pârâtei la obţinerea autorizaţiei licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental (executare silită în natură a unei obligaţii legale de a face).
Prin urmare, Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu pot fi concepute în mod valabil critici pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât faptul juridic ilicit ca izvor de obligaţii nu poate fi confundat cu actul juridic dedus judecăţii, izvor convenţional de drepturi şi obligaţii (manifestare de voinţă în sensul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic).
Astfel, se reţine că prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, recurenta reclamantă a solicitat obligarea intimatei pârâte la plata remuneraţiei echitabile în valoare de 8.280 RON, la care se adaugă TVA, datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012, actualizată cu indicele de inflaţie, la plata penalităţilor de întârziere în cuantumul dobânzii legale, calculată pentru fiecare zi de întârziere, până la data plăţii efective şi integrale; obligarea pârâtei la obţinerea autorizaţiei licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental; cu cheltuieli de judecată.
Prin urmare, cererea dedusă judecăţii are un dublu obiect, ambele pretenţii deduse judecăţii constituind cereri principale, întrucât soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere (obligarea pârâtei la obţinerea licenţei neexclusive - obligaţie de a face - pentru comunicarea publică a fonogramelor în viitor) nu depinde de dezlegarea celui dintâi - obligarea pârâtei la repararea prejudiciului prin plata remuneraţiei echitabile datorate pentru perioada dedusă judecăţii, indicată în petit şi, în mod necesar, plasată anterior formulării cererii în justiţie, ca efect al comunicării publice a fonogramelor (eventual, fără autorizaţie - licenţă neexclusivă), fapt juridic ilicit epuizat deja; în consecinţă, acest al doilea capăt de cerere nu poate primi calificarea de cerere accesorie.
Deşi instanţa de apel s-a raportat doar la primul capăt de cerere, soluţia dată cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale este legală.
Din perspectiva primului capăt de cerere, în mod corect s-a reţinut că faptul juridic ilicit este reprezentat de comunicarea publică a fonogramelor fără plata remuneraţiei echitabile (comunicare publică fără a deţine autorizaţie - licenţă neexclusivă, aşa cum se va arăta), în timp ce solicitarea de obligare a pârâtei la plata remuneraţiilor datorate reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului produs producătorilor de fonograme, în numele cărora recurenta reclamantă colectează aceste remuneraţii.
Ca atare, în vederea determinării competenţei teritoriale pentru soluţionarea acestui capăt de cerere erau operante, fie dispoziţiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ. (întrucât pârâta chemată în judecată este o persoană juridică de drept privat), iar nu ale art. 5 din acelaşi Cod (astfel cum a reţinut instanţa de apel), fie cele ale art. 10 pct. 8 C. proc. civ.
Art. 7 alin. (1) C. proc. civ. dispune că cererea îndreptată împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal.
În cauză, sediul principal al pârâtei se află în localitatea Borca, jud. Neamţ, astfel că, potrivit acestei norme (şi în raport şi de art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. - cu referire la competenţa materială), competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revenea Tribunalului Neamţ, instanţă în raza căreia se află sediul principal al pârâtei.
Pe de altă parte, prin art. 10 pct. 8 C. proc. civ., se prevede că, în afară de instanţa de domiciliul pârâtului, mai este competentă, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
Cum pretinsul fapt juridic ilicit (reprezentat de comunicarea publică de fonograme pentru care se datorează remuneraţie echitabilă) a avut loc în cadrul Hotelului C., situat în localitatea Durău, aflată şi ea în jud. Neamţ, rezultă că şi în aplicarea acestei reguli alternative de determinare a competenţei teritoriale (cu aplicarea aceloraşi prevederi ale art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. pentru identificarea instanţei competente material), aceasta revine Tribunalului Neamţ.
În ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere - obligarea pârâtei de a obţine autorizaţia licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, prevăzută de art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 (şi ca obligaţie corelativă a organismului de gestiune colectivă de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996), deci, pentru cererea de executare silită în natură a unei obligaţii de a face, în vederea stabilirii instanţei competente teritorial este operant doar criteriul de la art. 7 alin. (1) C. proc. civ., atare cerere privind obligarea pârâtei să îşi conformeze în viitor conduita la dispoziţiile legii dreptului de autor şi a drepturilor conexe, neavând drept cauză un fapt juridic ilicit, pretins a fi fost săvârşit anterior învestirii instanţei.
Din acest punct de vedere, în absenţa unei dispoziţii în cuprinsul legii speciale (eventual, explicitate prin Metodologie) care să prevadă o derogare de la regulile procedurale pentru stabilirea unei alte competenţe teritoriale decât cea determinată potrivit regulilor de drept comun, rezultă că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ.
În plus, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută susţinerea recurentei privind executarea acestei obligaţii la sediul său situat în Bucureşti, atare element de fapt neconstituind criteriul legal de determinare în cauză a competenţei teritoriale; locul executării fie chiar în parte a obligaţiei, constituie, într-adevăr, un criteriu legal (alternativ celui de la art. (7) alin. (1) sau, după caz, art. 5) pentru stabilirea competenţei teritoriale în ipoteza art. 10 alin. (1) C. proc. civ. care însă, are ca premisă existenţa unui contract între părţi, iar obiectul cererii îl reprezintă executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea contractului, ceea ce nu este cazul în speţă, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la încheierea contractului (autorizaţia licenţă neexclusivă).
În consecinţă, în oricare dintre cele trei ipoteze analizate anterior, dreptul de opţiune al reclamantei prevăzut de art. 12 C. proc. civ. e unul pur teoretic, întrucât, competenţa teritorială pentru ambele capete de cerere - fie în baza art. 7 alin. (1) (operant în cazul ambelor capete de cerere), fie în baza art. 10 pct. 8 C. proc. civ. (incident doar pentru primul capăt de cerere) - revine Tribunalului Neamţ, cum legal a stabilit instanţa de apel; totodată, în mod corect s-a observat că pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale în termen legal în faţa primei instanţe, pârâtă care, prin motivele de apel a criticat soluţia dată de Tribunalul Bucureşti acestei excepţii, ceea ce a atras soluţia prevăzută de art. 297 alin. (2) teza I C. proc. civ., de anulare a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi trimitere a cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Neamţ.
2. Înalta Curte mai constată că recurenta reclamantă pentru calificarea pretenţiilor deduse judecăţii (cu referire la primul capăt de cerere - obligarea pârâtei la plata remuneraţiei unice echitabile datorate pentru perioada indicată în acţiune) s-a prevalat pentru descrierea conduitei ilicite a pârâtei de dispoziţiile art. 1065, art. 1312 alin. (8), art. 1121 din Legea nr. 8/1996 şi ale Deciziei ORDA nr. 399/2006 corob. cu art. 998 - 999 C. civ., în timp ce pentru al doilea capăt de cerere, a invocat dispoziţiile art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, dar şi ale art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, republicată.
În ce priveşte primul capăt de cerere, recurenta a criticat raţionamentul instanţei de apel prin care s-a reţinut că fapta ilicită reclamată este comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental fără a deţine licenţă neexclusivă şi fără a achita remuneraţia unică echitabilă prevăzută de art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în condiţiile în care atare utilizare este una liberă ce nu este supusă autorizării, date fiind dispoziţiile art. 1121 care prevăd că "în cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remuneraţie obligatorie, aceştia nu se pot opune utilizărilor care o generează."
Or, în acest context, în opinia recurentei, fapta ilicită care a generat primul capăt de cerere nu este comunicarea publică de fonograme în scop ambiental fără autorizaţie, ci chiar neplata remuneraţiei unice echitabile, datorate în virtutea legii, cuantumul acestor remuneraţii fiind stabilit prin Metodologie.
Înalta Curte constată însă că şi în cazul în care atare utilizare nu ar fi supusă autorizării, fapta ilicită imputată pârâtei o reprezintă comunicarea publică de fonograme fără achitarea remuneraţiei unice echitabile, adică o utilizare fără plata contraprestaţiei, întrucât obligaţia de plată (efectul) nu se naşte în absenţa utilizării fonogramelor (cauza).
Mai mult decât atât, şi în ipoteza în care neplata remuneraţiei unice echitabile decurgând din utilizarea licită a fonogramelor (care, în susţinerea recurentei, nu necesită autorizare), nu ar fi atras un alt criteriu pentru determinarea competenţei teritoriale în soluţionarea primului capăt de cerere, întrucât, în absenţa unei dispoziţii contrare a legii speciale (convenţia părţilor neintrând în discuţie), este aplicabilă regula generală din materia obligaţiilor referitoare la caracterul cherabil, iar nu portabil al plăţii conform art. 1104 alin. (2) C. civ. de la 1865, în vigoare la data faptelor; aşadar, şi potrivit acestei reguli - efectuarea plăţii la domiciliul (sau, după caz, sediul debitorului), în speţă, competenţa teritorială revine Tribunalului Neamţ.
Pentru cel de-al doilea capăt de cerere, recurenta a invocat dispoziţiile art. 5 din Decizia ORDA nr. 399/2006, dar şi cele ale art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.
Prin Decizia ORDA nr. 399/2006 s-a dispus publicarea în M. Of. al României a Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi ori executanţi şi producătorilor de fonograme, iar prin dispoziţiile art. 5, astfel cum invocă recurenta, se prevede că "utilizatorul are obligaţia să obţină autorizaţii sub formă de licenţe neexclusive, eliberate de organismele de gestiune colectivă ale drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme, pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în schimbul unei remuneraţii potrivit tabelelor redate mai jos, indiferent de durata efectivă a comunicării publice."
Ca atare, se constată că recurenta invocă argumente contrare în justificarea celor două capete de cerere, susţinând că pentru utilizarea fonogramelor în scop ambiental prin comunicare publică în perioada (1 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012) pentru care solicită obligarea pârâtei la plata remuneraţiei unice echitabile datorate utilizarea este liberă, nefiind necesară autorizarea, în timp ce prin cel de-al doilea capăt de cerere, pentru acelaşi tip de utilizare, pentru viitor, solicită obligarea pârâtei la obţinerea licenţei neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental.
Or, în condiţiile în care art. 5 din Decizia ORDA nr. 399/2006 (în vigoare în perioada pentru care se solicită remuneraţia unică echitabilă), în acord cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 prevede ca obligaţie în sarcina organismului de gestiune colectivă autorizarea utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă.
Drept urmare, utilizarea este supusă autorizării, nefiind liberă, ceea ce conduce la înlăturarea argumentelor dezvoltate de recurentă pentru calificarea primului capăt de cerere, pretinsa fapta ilicită fiind, astfel cum deja s-a reţinut, comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor fără a deţine autorizaţie licenţă neexclusivă şi fără achitarea remuneraţiei datorate, iar nu doar neplata remuneraţiei unice echitabile, cum greşit susţine recurenta.
În acelaşi timp, faptul că art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 prevede că "în condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepţia celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul la remuneraţie echitabilă, se corelează cu dispoziţiile art. 1121 din aceeaşi lege care interzic titularilor de drepturi pentru care beneficiază prin efectul legii de o remuneraţie echitabilă a se opune utilizărilor care o generează.
Aşadar, titularul de drepturi conexe (producătorul înregistrării sonore) nu se poate opune unei asemenea utilizări a fonogramelor publicate în scop comercial, însă utilizatorul va avea nevoie de licenţă neexclusivă din partea organismului de gestiune colectivă dacă va radiodifuza sau comunica public astfel de fonograme publicate în scop comercial pentru că orice utilizare a acesteia generează, prin efectul legii, dreptul la remuneraţie unică echitabilă, astfel cum prevede art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drept care este supus însă gestiunii colective în mod facultativ, potrivit art. 1232 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) împotriva Deciziei nr. 119A din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 854/2014. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 867/2014. Civil. Expropriere. Obligaţie de a... → |
|---|
