ICCJ. Decizia nr. 880/2014. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 880/2014

Dosar nr. 33034/3/2009

Şedinţa publică din 17 martie 2014

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1017 din 24 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta K. România SCS, prin care reclamanta solicitase obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile şi a penalităţilor de întârziere datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică de fonograme de către pârâtă, aferentă perioadei de la 01 august 2008 şi până la data pronunţării sentinţei.

La data de 26 octombrie 2010, reclamanta a depus cerere precizatoare, conform căreia a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 260.586 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţia echitabilă legal datorată pentru perioada 01 august 2008 - 31 octombrie 2010 şi la plata penalităţilor de întârziere calculate şi datorate la momentul executării hotărârii judecătoreşti, susţinând că pârâta deţine 54 de spaţii comerciale şi a ataşat în anexă detalierea pentru fiecare spaţiu comercial a sumei pretinse; ulterior, la data de 10 mai 2011 reclamanta a formulat o nouă precizare a cererii, solicitând obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor datorate pentru perioada 1 august 2008 - 31 martie 2011 în cuantum de 268.770 RON (cu TVA inclus), precum şi a penalităţilor de întârziere constând în dobânda legală aferentă perioadei în litigiu.

Prin încheierea pronunţată la data de 26 octombrie 2010, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei UPFR, invocată de pârâtă, a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în această încheiere.

Pentru a pronunţa sentinţa menţionată, prima instanţă a reţinut următoarele:

Iniţial, între părţi s-a încheiat contractul de licenţă din 13 decembrie 2005, având ca obiect autorizarea pârâtei în vederea difuzării de fonograme în propriile spaţii comerciale, iar ulterior, după apariţia Deciziei ORDA nr. 113/2006, a fost emisă licenţa neexclusivă nr. 3511 din 03 octombrie 2006.

Pârâta a achitat remuneraţia legal datorată aferentă perioadei de până la data de 31 iulie 2008, însă ulterior acestei date a susţinut că nu mai datorează sumele pretinse de UPFR, care au ajuns să totalizeze suma de 268.770 RON (cu TVA inclus), aferentă perioadei de la 01 august 2008 - 31 martie 2011, la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantumul dobânzii legale prevăzute de art. 3 din O.G. nr. 9/2000, calculată pentru fiecare zi de întârziere, începând de la data scadentă a remuneraţiilor, până la executarea efectivă a obligaţiilor de plată. Această sumă a fost stabilită de reclamantă în raport de numărul spaţiilor deţinute de pârâtă, respectiv 53 de hipermarketuri şi remuneraţia fixă lunară de 150 RON/spaţiu comercial.

S-a constatat de către tribunal că reclamanta a susţinut că în prezenta cauză îi reprezintă pe toţi producătorii de fonograme ale căror înregistrări sonore sunt comunicate public pe teritoriul României, pe baza unui mandat legal instituit de regimul gestiunii obligatorii. În baza gestiunii obligatorii, conform art. 123¹şi art. 106⁵ din Legea nr. 8/1996, UPFR colectează şi drepturile producătorilor de naţionalitate germană ale căror înregistrări sonore sunt comunicate public pe teritoriul României, fără a avea relevanţă dacă au fost încheiate sau nu acorduri de reciprocitate cu organismul similar din străinătate, în domeniul protecţiei drepturilor producătorilor de fonograme, conexe dreptului de autor.

Totodată, s-a reţinut că între societatea pârâtă şi Radio POS, persoană juridică germană, cu sediul la Kiel, Germania, s-a încheiat la data de 18 iulie 2008, un contract având ca obiect producerea de către Radio POS pentru K., a unui format specific de instore radio, cuprinzând 341 de piese muzicale. Aceste titluri sunt menţionate în anexa contractului încheiat între pârâtă şi Radio POS, fiind singurele melodii care se difuzează în locaţiile K. din întreaga Europă.

Din verificarea bazei de date on-line a organismelor de gestiune colectivă din Germania - GEMA, a rezultat că titlurile muzicale în cauză nu sunt înregistrate la GEMA, titularii drepturilor de autor şi a drepturilor conexe nefiind membrii ai acestui organism de gestiune în materia protecţiei intelectuale, situaţie în care existenţa sau inexistenţa unui contract de reprezentare reciprocă încheiat între GEMA şi UFPR s-a apreciat a fi lipsită de relevanţă în speţă.

Având în vedere că producătorii fonogramelor utilizate de Radio POS în alcătuirea formatului prezentat în magazinele K. din România sunt persoane fizice sau juridice străine (reclamanta nedovedind contrariul), instanţa a apreciat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 146 - 147 din Legea nr. 8/1996, iar UPFR avea obligaţia de a proba, ca o condiţie a aplicării în cauză a prevederilor art. 123¹ din actul normativ menţionat, că aceşti titulari de drepturi conexe, producători de înregistrări sonore sau reprezentanţi ai acestora, membri sau nemembri ai UPFR (în acest din urmă caz, în situaţiile de gestiune colectivă obligatorie şi cu condiţia documentării repertoriului în forma solicitată de UPFR), beneficiază de protecţia prevăzută prin convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la care România este parte, iar în lipsa acestora beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament similar în statele respective.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, din perspectiva dispoziţiilor art. 8 pct. 1 şi 2 din anexa nr. 1 la Statutul UPFR, fiecare titular are obligaţia de a comunica UPFR, în maniera indicată de acest organism, repertoriul propriu de fonograme şi datele necesare UPFR pentru efectuarea plăţilor stabilite prin decizia Consiliului Director, în caz contrar, UPFR fiind absolvită de orice răspundere privind nerepartizarea sumelor. De asemenea, orice plată se efectuează numai în cazul în care titularul are încheiat cu UPFR un contract de mandat sau, în situaţiile de gestiune obligatorie, numai după respectarea dispoziţiilor anterior menţionate şi cu condiţia dovedirii utilizării repertoriului său.

Tribunalul a apreciat că întrucât UPFR nu a fost în măsură să indice în tot cursul procesului, începând din august 2008 şi până în prezent, drepturile căror producători le reprezintă, în condiţiile contestării permanente de către pârâtă a chiar acestui aspect, atare împrejurare reprezintă un motiv de netemeinicie a acţiunii; prin urmare, reclamanta este cea căreia îi revenea obligaţia de a dovedi că în repertoriul gestionat se regăsesc şi titlurile producătorilor de fonograme din formatul Radio POS.

De asemenea, instanţa a reţinut că reclamanta s-a prevalat constant de argumentul că legiuitorul a prevăzut că gestiunea este obligatorie pentru drepturile conexe în discuţie, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, practic, neinteresând cine sunt titularii acestor drepturi. Or, având în vedere apărările pârâtei, aceste susţineri sunt nefondate, ca şi acelea care, eludând orice legătură cu datele concrete ale speţei, afirmă că în cazul comunicării publice a fonogramelor, colectarea remuneraţiei echitabile nu ţine de opţiunea titularului de drepturi, de a renunţa sau de a accepta remuneraţia, ci de obligaţia legală a organismului de gestiune colectivă, instituită de art. 130 alin. (1) lit. a) şi e) din Legea nr. 8/1996, de a elabora metodologii, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi, cum este cazul în speţă, şi de a colecta sumele datorate de utilizatori pe baza acestor metodologii.

Negarea îndreptăţirii reclamantei de a gestiona colectiv şi obligatoriu drepturile cuvenite producătorilor fonogramelor aferent celor 341 de titluri din formatul Radio POS, rezultă din faptul că aceşti titulari şi-au concesionat drepturile lor pentru comunicarea publică prin satelit unui organism de radiodifuziune, respectiv Radio POS. Instanţa a apreciat că aceasta nu echivalează cu o situaţie de exercitare individuală a drepturilor în discuţie, pretins a fi gestionate de UPFR sau cu o autorizare individuală nepermisă de lege, ci reprezintă un act de dispoziţie asupra unor drepturi proprii, o manifestare de voinţă care nu poate fi interzisă producătorilor în speţă şi nu poate fi lipsită de efecte, prin invocarea prevederilor art. 123¹ din Legea nr. 8/1996.

În consecinţă, tribunalul a constatat a fi justificate susţinerile pârâtei, conform cărora din cuprinsul Convenţiei de la Berna rezultă că legislaţia naţională poate, în lipsa unei înţelegeri între cei interesaţi, să stabilească condiţiile repartizării remuneraţiilor autorilor operelor, iar prin folosirea raţionamentului per a contrario, odată ce s-a făcut dovada existenţei raportului contractual între cei interesaţi, respectiv titularul dreptului protejat şi cel care doreşte să exploateze acest drept, concluzia care se impune este aceea că în cauză metodologia ORDA de repartizare a remuneraţiilor între titularii drepturilor de autor nu-şi mai găseşte aplicare. Ţinând seama de principiul libertăţii contractuale şi de principiul respectării proprietăţii private, producătorilor de fonograme, în calitate de titulari ai drepturilor conexe, nu li se poate nega dreptul de a cesiona, total sau parţial, unor organisme de radiodifuziune, drepturile lor patrimoniale, iar acceptul de radiodifuzare cu titlu oneros sau gratuit face ca exercitarea dreptului de comunicare publică prin radiodifuziune, în cazul în speţă, exclude necesitatea gestionării acestor drepturi, ulterior, de către organismele de gestiune colectivă, precum UPFR.

Contractul fiind legea părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pentru că scopul legii drepturilor de autor şi a celor conexe, respectiv acela ca niciun titular al unor asemenea drepturi legate de opere muzicale să nu fie prejudiciat, s-a împlinit la momentul în care titularii drepturilor de autor asupra titlurilor muzicale în cauză au contractat cu Radio POS. Contractul încheiat ulterior între pârâtă şi organismul de radiodifuziune Radio P.S. GmbH înlătură dreptul reclamantei UPFR, ca organism intern de gestiune colectivă, de a colecta remuneraţia echitabilă.

Mai mult, gestiunea obligatorie reglementată de lege nu se aplică drepturilor exercitate de organismele de radiodifuziune cu privire la propriile pachete de programe, caz în care drepturile în cauză, fie le aparţin, fie sunt cesionate de titularii drepturilor de autori.

S-a mai apreciat că astfel cum a susţinut pârâta, cele menţionate sunt în concordanţă şi cu art. 6 alin. (2) din Directiva nr. 91/100 CEE a Consiliului privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, în care se stabileşte că "statele membre prevăd pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune dreptul exclusiv de a autoriza sau de interzice fixarea emisiunilor, iar acest drept de reproducere poate fi transferat, cedat sau poate constitui obiectul unei licenţe contractuale."

Drepturile Radio POS asupra programului muzical destinat zonelor comerciale au constituit obiectul contractului încheiat cu pârâta la data de 18 iulie 2008; în consecinţă, de la data semnării acestui contract, pârâta nu mai datorează remuneraţia pentru drepturile patrimoniale ale producătorilor, colectată de reclamanta UPFR, având în vedere obiectul contractului, respectiv "producerea de către Radio POS pentru K. a unui format specific de instore radio cu muzică care nu necesită licenţă", precum şi faptul că cei implicaţi în producerea programului difuzat în cadrul magazinelor K. au dispus cu privire la propriile drepturi patrimoniale, în sensul ca acestea să fie folosite şi distribuite numai de către Radio POS, orice alte remuneraţii nefiind datorate, nici în Germania şi nici pe plan internaţional.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 32A din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate, instanţa de apel a constatat că primele trei motive de apel privesc considerentele avute în vedere de către tribunal în cercetarea temeiniciei pretenţiilor reclamantei, cu referire la dovada calităţii de reprezentant a UPFR pentru producătorii ale căror drepturi sunt utilizate de către pârâtă în programul pe care îl difuzează în spaţiile sale comerciale, astfel că acestea au fost analizate unitar.

Pe de altă parte, în ce priveşte critica de nelegalitate pe fondul cauzei, potrivit căreia reclamanta nu a făcut dovada drepturilor aparţinând producătorilor pe care îi reprezintă, s-a apreciat a fi neîntemeiată.

Astfel, conform art. 106⁵ din Legea nr. 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice altă modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă.

Aceste drepturi se gestionează colectiv, conform art. 123¹ alin. (1) lit. f) din lege, iar UPFR este organismul de gestiune colectivă abilitat în acest sens prin Decizia ORDA nr. 113/2006.

Curtea de apel a apreciat că deoarece izvorul obligaţiei îl reprezintă legea, iar mandatul în speţă este un mandat legal, nu este necesar a se reţine existenţa, în concret a unui contract de reprezentare între reclamantă şi producătorii de fonograme, acesta fiind prezumat de lege.

În speţă însă, existenţa mandatului legal instituit de art. 123 din legea românească nu este suficient pentru a dovedi temeinicia acţiunii în care reclamanta solicită dreptul la remuneraţia echitabilă în numele producătorilor de fonograme originari din Germania, în lipsa unei convenţii de reciprocitate încheiate cu organismul similar din ţara de origine a titularilor de drepturi conexe.

Argumentul în drept al celor anterior reţinute de instanţa de apel îl reprezintă prevederile art. 130 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 ce indică o formă specifică de exercitare a activităţii organismelor de gestiune colectivă, constând în reprezentarea exercitată în temeiul convenţiilor încheiate cu organismele similare din străinătate.

Or, ceea ce reclamanta a recunoscut expres, prin răspunsul la întrebarea 3 din interogatoriul administrat în faţa primei instanţe, o astfel de convenţie nu există între reclamantă şi organismul similar din Germania, GEMA, în calitate de reprezentant legal al producătorilor de fonograme ale căror producţii sunt difuzate de Radio POS.

Totodată, curtea de apel a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 3.1 din contractul tip al Confederaţiei Internaţionale a Societăţilor de Autori şi Compozitori se stabileşte ca principiu general ce guvernează astfel de convenţii de reciprocitate faptul că: "În acordurile bilaterale, fiecare parte contractantă se angajează să valorifice pe teritoriul său de competenţă exerciţiul drepturilor membrilor celorlalte părţi în acelaşi mod şi în aceeaşi măsură în care o face pentru proprii săi membri şi aceasta, în limitele protecţiei legale acordate operei străine în ţara în care se solicită protecţia".

Prin urmare, s-a apreciat că în speţă, pentru a se reţine temeinicia pretenţiilor reclamantei, ar fi trebuit să se poată reţine şi existenţa convenţiei de reciprocitate între reclamantă şi organismul similar din ţara de origine a titularilor de drepturi conexe, în numele cărora se colectează remuneraţia echitabilă.

Numai după reţinerea unei astfel de convenţii s-ar fi putut trece la analiza mandatului acordat GEMA şi a limitelor acestuia pentru a se determina drepturile patrimoniale ale titularilor de drepturi conexe. Mai precis, pentru a se determina dacă în repertoriul acestui organism se regăsesc operele muzicale folosite în crearea formatului de in-store radio.

În acest sens, s-a reţinut potrivit corespondenţei semnate de către dl. D.O. în calitate de administrator al Radio POS, confirmate de prevederile contractului încheiat între K. şi Radio POS, că operele muzicale cuprinse în formatul realizat pentru pârâtă aparţin unor autori care nu au ales gestiunea colectivă ca modalitate de administrare a drepturilor lor patrimoniale, nici prin intermediul GEMA şi nici printr-o altă autoritate internaţională de licenţiere. Aceste susţineri se coroborează cu împrejurările atestate de înscrisurile aflate la dosarul instanţei de fond potrivit cărora, titlurile muzicale menţionate în anexa contractului încheiat între K. România şi Radio POS GmbH nu sunt înregistrate în repertoriul GEMA.

De asemenea, curtea de apel a constatat că situaţia în care titularii drepturilor de autor sau conexe recurg la alte forme de administrare a drepturilor lor patrimoniale decât gestiunea colectivă, nu este o situaţie excepţională, punct de vedere ilustrat prin inserarea unui citat din Mihaly Ficsor, Gestiunea colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, Ed. Universul Juridic, 2010, pag. 23.

De altfel, procedând la o interpretare prin prisma finalităţii legii, instanţa a reţinut că reglementarea gestiunii colective obligatorii a apărut pentru a răspunde unei necesităţi de a se asigura o remuneraţie titularilor de drepturi de autor şi drepturi conexe corespunzător multitudinii de utilizări a operelor lor şi, dat fiind faptul că ar fi fost, practic, imposibil pentru aceşti titulari să poată monitoriza utilizarea operelor lor, a fost creată această gestiune colectivă obligatorie.

De asemenea, s-a apreciat că nici caracterul obligatoriu al acestei gestiuni şi niciun alt considerent nu pot interzice modalităţile în care titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe pot dispune conform voinţei lor de propriile drepturi atunci când, date fiind circumstanţele concrete ale cauzei, pot urmări utilizarea operelor lor.

Prin urmare, simpla existenţă a unui mandat legal nu poate susţine pretenţiile patrimoniale ale societăţii de gestiune colectivă în lipsa dovedirii împrejurărilor în care acestea ar profita autorilor înşişi şi pe care legea şi-a propus să-i protejeze; de asemenea, s-a inserat un nou citat din aceeaşi operă, anterior menţionată, cu privire la specificitatea sistemului de protecţie a dreptului de autor în ţările de drept româno-german, pentru a se justifica atare concluzie.

Reţinând că nu se poate constata existenţa raportului de mandat între reclamantă şi societatea GEMA, nici în baza convenţiei de reciprocitate şi nici în concret privitor la drepturile autorilor ale căror opere muzicale sunt folosite în programul Radio Pos şi, pe cale de consecinţă, nici temeinicia pretenţiilor UPFR, instanţa de apel a apreciat că ulterior încheierii contractului cu Radio Pos, a încetat obligaţia pârâtei de plată a remuneraţiei corespunzătoare drepturilor patrimoniale către reclamantă, pretenţiile acesteia fiind neîntemeiate.

Susţinerile apelantei cuprinse în al patrulea motiv de apel şi următoarele, potrivit cărora nu s-a probat în cauză renunţarea de către autorii operelor muzicale la drepturile lor patrimoniale au fost şi ele înlăturate, instanţa de apel reţinând că prin invocarea contractului încheiat cu Radio POS, pârâta a răsturnat prezumţia mandatului legal instituit de lege şi a reprezentării de către organismul de gestiune colectivă, caz în care revenea apelantei sarcina probării unor elemente care să înlăture împrejurările reţinute din clauzele contractuale, cu atât mai mult cu cât, în calitate de mandatar al GEMA, avea obligaţia probării mandatului acestui din urmă organism şi a limitelor lui.

De asemenea, s-au înlăturat şi susţinerile potrivit cărora producătorii de fonograme nu au prerogativele dreptului patrimonial pretins, fiind îndreptăţiţi doar la remuneraţia echitabilă deoarece este în totală contradicţie cu logica juridică ce stabileşte că orice drept îşi are izvorul în obligaţia corelativă. Prin urmare, s-a considerat de instanţa de apel că nu poate fi acceptată existenţa unui drept stabilit de lege în favoarea producătorilor de fonograme (dreptul la o remuneraţie echitabilă) în lipsa unei obligaţii constând în împuternicirea (fie ea chiar în temeiul unei ficţiuni juridice) acordată organismului de gestiune colectivă de a gestiona atributele patrimoniale ale dreptului de difuzare către public.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta susţinând că soluţia instanţei de apel se bazează pe interpretarea eronată a înscrisurilor depuse la dosar, inclusiv a contractului dintre pârâtă şi Radio POS, este lipsită de temei legal, după cum considerente deciziei sunt contradictorii ori străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta învederează, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel nu a făcut nicio trimitere la considerentele soluţiei tribunalului sau vreo apreciere asupra temeiniciei ori legalităţii acestora şi nici nu a precizat dacă s-a impus menţinerea soluţiei pentru alte considerente decât cele din soluţia atacată, situaţie faţă de care, recurenta consideră ca nu s-a răspuns motivelor de apel în condiţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci doar au fost rezumate la două aspecte "principale": dovada calităţii de reprezentant al UPFR şi la modalitatea de gestionare individuală a dreptului la remuneraţie echitabilă, în raport de care s-a rejudecat cauza.

Recurenta mai arată că, în principiu, motivarea instanţei de apel este fundamentată pe doctrina juridică de specialitate ("Gestiunea colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe", Ed. Universul Juridic, 2010, autor Mihaly Ficsor), fără a se indica temeiul legal avut în vedere la judecarea cauzei ci doar "procedând la o interpretare prin prisma finalităţii legii", drept pentru care, consideră că soluţia instanţei de apel este nemotivată în drept şi lipsită de temei legal, critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

De asemenea, nu este menţionată nicio dispoziţie legală care să justifice convingerea instanţei privitoare la posibilitatea titularilor de a-şi gestiona individual drepturile patrimoniale, chiar şi în situaţia în care legea prevede o gestiune colectivă obligatorie, astfel că nu este posibilă evaluarea legalităţii acestor considerente dată fiind doar raportarea instanţei de apel doar la doctrina de specialitate.

Recurenta opinează că judecarea cauzei doar pe seama doctrinei este echivocă, interpretabilă şi chiar contrară legii în materie.

Astfel, deşi instanţa de apel admite că, în speţă, operează gestiunea colectivă obligatorie în virtutea căreia organismul de gestiune îşi justifică mandatul legal în relaţia ei cu utilizatorii, consideră totuşi că, faţă de celelalte forme de administrare evidenţiate în doctrină, trebuie să dea prevalenţă gestionării individuale a drepturilor, întrucât apreciază că titularii de drepturi, în speţă, pot urmări utilizarea operelor lor. O astfel de apreciere este lipsită de temei legal şi goleşte de conţinut juridic însuşi regimul gestiunii colective obligatorii, obligativitatea acestei forme de gestiune nemaigăsindu-şi raţiunea în condiţiile în care se admite că este posibilă administrarea individuală a drepturilor, atunci când titularul de drepturi îşi manifestă o astfel de disponibilitate.

Recurenta susţine că gestiunea colectivă este obligatorie şi în condiţiile în care producătorii de fonograme ar înţelege să îşi cesioneze drepturile patrimoniale conexe, situaţie în care se poate schimba doar beneficiarul remuneraţiei, în condiţiile legii, însă nicidecum nu se poate admite ca producătorul autorizează individual şi direct utilizatorul în cazul comunicării publice ambientale. Nu există niciun temei legal care să deroge de la regimul gestiunii colective obligatorii în cazul comunicării publice a fonogramelor, ci, dimpotrivă, legea prevede expres că titularii de drepturi nu pot renunţa la remuneraţia echitabilă ori compensatorie dar nici interzice utilizarea propriilor opere sau produse purtătoare de drepturi conexe, în cazul în care beneficiază de o remuneraţie echitabilă (a se vedea art. 111¹ şi art. 112¹ din Legea nr. 8/1996); în aceste condiţii, aprecierile instanţei întemeiate pe doctrina de specialitate sunt contrare legii.

Instanţa de apel nu a analizat toate înscrisurile depuse de părţi ci doar o parte dintre cele depuse de către pârâtă, şi acestea fiind interpretate eronat, cu referire la contractul încheiat de intimată cu Radio POS, la lista operelor muzicale utilizate de pârâtă şi la adresele din partea reprezentantului Radio POS şi ale organismului GEMA care atestă ca autorii operelor difuzate nu sunt înregistraţi la GEMA din Germania.

În baza acestor înscrisuri, curtea de apel a reţinut că, începând cu 18 iulie 2008, pârâta a comunicat public în scop ambiental doar fonograme din programul muzical editat de Radio POS, în baza contractului sus-menţionat, că aceste fonograme nu se regăsesc în repertoriul gestionat de GEMA, şi că, în lipsa unui contract de reciprocitate între UPFR şi GEMA, reclamanta nu-şi poate justifica în cauză calitatea de reprezentant al producătorilor de fonograme al căror repertoriu a fost utilizat, apreciindu-se că aceştia îşi pot gestiona individual dreptul la remuneraţie echitabilă, ba chiar că au renunţat la acest drept în favoarea societăţii Radio POS.

În opinia recurentei, fără niciun temei s-a reţinut că lista de opere muzicale menţionată, reprezintă o anexă a contractului dintre pârâta şi Radio POS, în condiţiile în care aceasta nu este semnată şi ştampilată de către părţile contractante şi, în plus, se referă doar la luna mai 2009 şi nu la întreaga durată a contractului. Nici conţinutul contractului încheiat cu Radio POS (sens în care se invocă art. 6 din contract care se referă doar la un "format de muzică internaţională care nu necesită licenţă") nu permite individualizarea fonogramelor difuzate, în cadrul programului de radio "in-store", în spaţiile comerciale ale pârâtei, pentru a se avea o reprezentare clară asupra fonogramelor utilizate. Pe de altă parte, contractul face vorbire despre "muzica internaţională" şi nu despre muzica originară din Germania, astfel cum neîntemeiat a reţinut instanţa de apel, atunci când s-a raportat la organismul GEMA din Germania.

Totodată, recurenta învederează că a depus la dosar Contractul nr. 3823 din 16 noiembrie 2010 semnat de reclamanta UPFR şi pârâtă (K. Miercurea Ciuc), în vederea obţinerii licenţei neexclusive de utilizare a fonogramelor, contract care a fost semnat în timpul judecaţii, înscris cu privire la care instanţa de apel nu a făcut nicio apreciere şi care în, opinia recurentei, accentuează ipoteza că pârâta a difuzat şi alte fonograme decât cele arătate în lista menţionată.

Nici adresele emise de GEMA nu sunt concludente în condiţiile în care ele fac referire la situaţia unor autori de opere muzicale (deci, nu la situaţia unor producători de fonograme), întrucât acest organism de gestiune reprezintă doar drepturile autorilor de opere muzicale şi nu pe cele ale producătorilor de fonograme.

Mai mult, la dosarul cauzei nu există niciun înscris care să ateste că producătorii de fonograme au cesionat drepturile lor patrimoniale, inclusiv dreptul la remuneraţie echitabilă pentru comunicarea publică a propriilor fonograme, către Radio POS sau ca au renunţat la aceste drepturi. Cât priveşte cele două declaraţii date de reprezentantul Radio POS în data de 23 octombrie 2009 (adresată UCMR-ADA) şi în data de 22 august 2008 (adresata pârâtei), în care se afirmă că Radio POS "dispune de aprobările necesare" şi "nici Radio POS şi nici clienţii săi nu trebuie să plătească taxe de licenţă către societăţile care activează în domeniul dreptului de autor, pentru prezentarea publică a muzicii în magazine, hoteluri sau alte locaţii (...)", acestea sunt lipsite de valoare probatorie, întrucât simpla declaraţie din partea unei terţe persoane (Radio POS) nu poate dovedi consimţământul titularilor ale căror drepturi pretinde că le deţine. De altfel, declaraţiile se referă la drepturile de autor şi nu la drepturile conexe aparţinând producătorilor de fonograme, interpretarea neputând fi extinsă şi asupra celor din urmă.

Pe de altă parte, instanţa de apel a nesocotit fără nicio justificare înscrisurile depuse de reclamantă la termenul din 26 ianuarie 2012 care dovedesc, faţă de pretinsa împrejurare de fapt, ca parte din cele 341 de opere muzicale utilizate de pârâtă au fost imprimate de producători de fonograme reprezentaţi de UPFR.

În acest sens, UPFR a nominalizat piesele muzicale/fonogramele care aparţin producătorilor de fonograme reprezentaţi de UPFR (a se vedea lista titlurilor operelor muzicale cu indicarea producătorilor de fonograme) şi a depus înscrisuri care atestă că acele piese muzicale se regăsesc pe albumele imprimate de aceşti producători (a se vedea listingurile de pe site-uri de specialitate care conţin coperta fonogramelor ce atestă atât numele producătorului de fonograme cât şi denumirea piesei muzicale şi a artistului interpret, astfel cum au fost indicate de pârâtă) şi că producătorii nominalizaţi sunt membri ai UPFR, potrivit declaraţiilor de aderare şi contractelor de mandat depuse la dosar.

Deşi instanţa de apel a reţinut întemeiat că nu este necesar a se face dovada existenţei unui contract de reprezentare între reclamanta şi producătorii de fonograme, pentru a se pretinde remuneraţia echitabilă, întrucât legea instituie un mandat legal, prezumat de lege, în condiţiile art. 106³ şi ale art. 123¹alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora dreptul la remuneraţie echitabilă se gestionează colectiv obligatoriu, iar UPFR este organismul de gestiune colectivă abilitat de lege în acest sens, conform art. 3 din Decizia ORDA nr. 399/2006, totuşi, a apreciat fără niciun temei că, în speţă, mandatul legal nu este suficient pentru a acţiona în numele producătorilor de fonograme originari din Germania, în lipsa unei convenţii de reciprocitate (de reprezentare reciprocă) încheiat cu organismul similar din Germania, în susţinerea acestei concluzii invocându-se dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996; de asemenea, s-a făcut referire şi la prevederile art. 3.1 din contractul tip al Confederaţiei Internaţionale a Societăţilor de Autor şi Compozitori (CISAC) care, în opinia recurentei, nu are nicio relevanţă în speţă, cauza de faţă privind în mod exclusiv drepturile conexe ale producătorilor de fonograme, iar nu la drepturile de autor ale autorilor de opere muzicale.

Dispoziţiile art. 130 din Legea nr. 8/1996 instituie o serie de obligaţii în sarcina organismului de gestiune colectivă care sunt circumstanţiate anumitor situaţii de fapt cum ar fi, spre exemplu, situaţia în care este imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi, în care organismul de gestiune are obligaţia de a elabora metodologii, iar acolo unde metodologiile sunt stabilite, obligaţia organismului de gestiune de a autoriza utilizatorii prin licenţa neexclusivă, în schimbul unei remuneraţii.

Art. 130 alin. (1) lit. c) se referă la obligaţia organismului de gestiune colectivă de a încheia contracte generale cu diferite categorii de utilizatori, al căror obiect îl reprezintă autorizarea utilizării repertoriului protejat. Norma legală prevede obligaţia generală a organismului de gestiune de a încheia astfel de contracte cu utilizatorii, în situaţia în care deţine mandat în acest sens din partea titularilor de drepturi sau a încheiat convenţii de reciprocitate cu organismele similare din străinătate, iar legea nu prevede alte norme speciale cu privire la autorizarea utilizării operelor. Această obligaţie este în corespondenţă directă cu obligaţia respectării mandatului pe care organismul de gestiune l-a primit fie direct, din partea titularilor de drepturi, fie indirect, din partea organismului similar din străinătate care, la rândul său, trebuie să deţină mandat din partea titularilor de drepturi (a se vedea în acest sens, art. 129 alin. (3) şi art. 130 alin 1 lit. f) şi j) din Legea nr. 8/1996).

Recurenta consideră că dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. c) nu sunt incidente cauzei întrucât, în speţă, legea reglementează prin norme speciale condiţiile în care urmează să fie gestionat dreptul la remuneraţie echitabilă pentru comunicarea publică a fonogramelor, respectiv condiţiile de licenţiere a utilizatorilor, fiind o situaţie derogatorie de la aceea în care legea permite încheierea de contracte generale între organismele de gestiune şi utilizatori. Or, în cauză, autorizarea utilizatorilor se realizează în baza metodologiilor stabilite (Decizia ORDA nr. 399/2006) şi nu în baza "contractelor generale", dispoziţiile art. 106⁵ din Legea nr. 8/1996, fiind imperative. Pe de altă parte, interpretarea dată art. 130 alin. (1) lit. c) este eronată, deoarece dispoziţia legală nu obligă organismul de gestiune să încheie contracte de reciprocitate cu organisme similare din străinătate, ci obligă să încheie contracte generale cu utilizatorii, în limitele mandatului convenţional primit, în condiţiile menţionate.

Recurenta mai arată că dispoziţiile legale reţinute de instanţa nu fac nicio distincţie între repertoriul românesc şi cel internaţional, în sensul că pentru gestionarea repertoriului internaţional, în cazul comunicării publice, s-ar impune organismului de gestiune că pe lângă mandatul legal, prezumat de lege, să facă dovada şi mandatului convenţional din partea organismului similar din străinătate, iar dacă legea nu distinge, nici instanţa nu o poate face.

Pe de altă parte, argumentele invocate în susţinerea acestei interpretări sunt contradictorii întrucât instanţa consideră, pe de o parte, că existenţa mandatului legal nu trebuie dovedită prin contractul de reprezentare/mandat dintre UPFR şi producătorii de fonograme, adică un mandat convenţional, iar pe de altă parte, că mandatul legal trebuie dovedit cu contractul de reprezentare reciprocă încheiat cu GEMA (doar în situaţia particulară în care titularii sunt originari din Germania). Mai mult, deşi se reţine că fonogramele indicate de pârâtă nu se regăsesc în repertoriul organismului GEMA (ceea ce duce la concluzia ca titularii fonogramelor nu au acordat mandat organismului din Germania, GEMA), totuşi s-a apreciat că UPFR trebuia să facă dovada mandatului din partea GEMA (a contractului de reciprocitate), pentru a-şi justifica pretenţiile în cauză, ceea ce, în opinia recurentei, este un nonsens, pentru că se ajunge a se pretinde dovada mandatului din partea unui organism care nu are în repertoriul său piesele utilizate de pârâta.

Tot din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta învederează că instanţa de apel a înlăturat fără nicio justificare argumentele sale referitoare la reprezentarea atât a repertoriului românesc, cât şi a repertoriului internaţional, în temeiul art. 123¹ alin. (2) care prevede ca "pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat."

Deşi, în principal, s-a bazat pe existenţa mandatului legal, recurenta arată că, totuşi, a înţeles să facă dovada mandatului convenţional din partea producătorilor identificaţi în lista operelor muzicale depusă de pârâtă. Cu această ocazie, s-a arătat că producătorii de fonograme, dată fiind forma lor de organizare şi relaţiile comerciale la nivelul pieţei comunitare şi internaţionale, îşi exercită drepturile la nivel local, naţional, fie direct în relaţia cu organismul de gestiune naţional, fie prin intermediul licenţiaţilor săi, care sunt membri ai organismului de gestiune naţional.

Or, UPFR are ca membri producători de fonograme ce sunt licenţiaţi ai marilor case internaţionale de muzică (producători majori, printre care, U.M. România, G.T.R. - licenţiat W.M., M.S.I. - licenţiat S.M. şi E.), dar şi licenţiaţi ai producătorilor internaţionali independenţi, cum este O. În atare situaţie, făcându-se şi dovada mandatului convenţional pentru fonogramele pe care pârâta pretinde că le-a difuzat, în mod nelegal instanţa de apel a considerat necesară depunerea contractului de reciprocitate cu GEMA ca singur înscris care, în opinia instanţei, ar fi fost în măsură să justifice calitatea recurentei UPFR de reprezentant, în condiţiile în care GEMA reprezintă în mod exclusiv doar pe autorii operelor muzicale, iar nu producătorii de fonograme.

În consecinţă, recurenta susţine că întrucât nu există niciun înscris la dosarul cauzei care să ateste că producătorii de fonograme (ale căror fonograme se pretinde că au fost difuzate de pârâtă) au cesionat sau au renunţat în favoarea companiei Radio POS la drepturile lor patrimoniale, instanţa de apel a reţinut concis că "prin invocarea contractului încheiat cu Radio POS, pârâta a răsturnat prezumţia mandatului legal instituit de lege şi a reprezentării de către organismul de gestiune colectivă, astfel că revenea apelantei sarcina probării unor elemente care să înlăture împrejurările reţinute în clauzele contractuale cu atât mai mult cu cât, în calitate de mandatar al GEMA, avea obligaţia probării mandatului acestui din urmă organism şi a limitelor lui."

Or, curtea de apel nu indică elementele din contractul semnat de pârâtă cu Radio POS care certifică actele de dispoziţie asupra drepturilor patrimoniale pe care producătorii le au faţă de fonogramele difuzate şi nici prin ce înscrisuri s-a probat că titularii de drepturi - producători de fonograme şi-ar fi exercitat prerogativele dreptului de proprietate asupra propriilor fonograme difuzate, după cum nu s-a arătat nici cum interpretează instanţa calitatea în proces a RADIO POS.

Niciuna dintre instanţele de fond nu au dat o dezlegare apărării pârâtei cu privire la calitatea Radio POS de producător de fonograme, deşi recurenta UPFR a depus, în combaterea acestei apărări, o serie de înscrisuri, printre care şi "Condiţiile Comerciale Generale ale Radio Point of Sale GmbH" (Radio POS), listinguri preluate de pe site-ul acestei companii care dovedesc faptul că Radio POS este un prestator de servicii de radio care transmite programe de muzică prin satelit, direct către punctele comerciale ale propriilor clienţi şi nicidecum un producător de fonograme, în sensul legii; de asemenea, programul muzical realizat conţine fonograme aparţinând unor diferiţi producători de fonograme, printre care, şi membri ai UPFR.

În atare situaţie, deşi din considerentele deciziei atacate se înţelege că raţionamentul se referă la mai mulţi titulari de drepturi şi nu doar la unul singur (în persoana Radio POS, care ar fi de origine germană), instanţele de fond nu au argumentat în sensul respingerii apărării pârâtei ci, din contră, se menţine o stare de confuzie în privinţa calităţii titularilor de drepturi (autori de opere muzicale şi/sau producători de fonograme), precum şi în privinţa calităţii companiei Radio POS (sens în care se face referire la cele menţionate în sensul că titularii îşi pot exercita drepturile patrimoniale individual, dar şi cu privire la contractul dintre pârâtă şi Radio POS, care, în opinia instanţei, înlătură prezumţia de legalitate ce justifică mandatul legal).

În ce priveşte fondul pretenţiilor sale - remuneraţia echitabilă datorată în sumă de 268.770 RON (cu TVA inclus) şi penalităţi de întârziere aferente acesteia, recurenta UPFR învederează că acestea reprezintă remuneraţii corespunzătoare perioadei 01 martie 2008 - 31 martie 2011 care au fost determinate pe baza dispoziţiilor deciziei ORDA nr. 399/2006, în funcţie de numărul de unităţi comerciale deţinute de pârâtă în incinta cărora a difuzat fonograme în scop ambiental, astfel cum s-a indicat în cererea precizatoare depusă la prima instanţă, iar pârâta nu a contestat cuantumul acestor pretenţii, astfel cum au fost precizate.

În termen legal, intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a combătut susţinerile recurentei din cuprinsul memoriului de recurs, solicitând menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Nu au fost administrate în această etapă procesuală alte înscrisuri, date fiind dispoziţiile art. 305 C. proc. civ.

Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează.

Cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile şi a penalităţilor de întârziere datorate producătorilor de fonograme şi colectate de reclamantă, pentru comunicarea publică de fonograme de către pârâtă, aferente perioadei 01 august 2008 - 31 martie 2011.

Temeiul juridic al cererii priveşte răspunderea civilă delictuală, întrucât intimata pârâtă, pentru perioada în litigiu, a refuzat obţinerea autorizaţiei - licenţă neexclusivă de la reclamantă, ulterior expirării licenţelor anterioare nr. 2607 din 13 decembrie 2005 şi, respectiv nr. 3511 din 3 octombrie 2006, în temeiul celei din urmă aceasta efectuând plata remuneraţiei echitabile până la data de 31 iulie 2008.

Astfel cum corect susţine recurenta, drepturile patrimoniale ale producătorilor de fonograme, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, sunt prevăzute de art. 105 lit. a) - h) din Legea nr. 8/1996, iar dintre acestea, radiodifuzarea şi comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial face obiectul reglementării de la art. 106⁵ alin. (1) din Legea nr. 8/1996 care prevede astfel: "Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă. (2) Cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 131¹ şi 131² (3) Colectarea remuneraţiei unice se efectuează în condiţiile prevăzute de art. 133"; Înalta Curte va avea în vedere forma legii dreptului de autor de la data derulării faptelor imputate pârâtei.

Metodologia adoptată în aplicarea acestei dispoziţii legale şi incidentă perioadei în litigiu (01 august 2008 - 31 martie 2011) este reprezentată de Decizia ORDA nr. 399/2006, publicată în M. Of. nr. 982/8.12.2006, dată de la care a intrat în vigoare, conform art. 4 din Decizie.

Potrivit art. 3 al Deciziei, recurenta UPFR a fost desemnată drept colector al remuneraţiilor reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme, stabilite prin metodologie.

Metodologia însăşi defineşte noţiunile de comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, de utilizator de fonograme, după cum determină şi debitorul obligaţiei de plată a remuneraţiei echitabile, următorii termeni:

Astfel, la pct. 1 al Metodologiei s-a prevăzut că "prin comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora se înţelege comunicarea acestora în spaţii publice (închise sau deschise), indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuinţarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale (instalaţii de amplificare, aparatură de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic etc.), iar la pct. 3 se defineşte noţiunea de utilizator de fonograme, în sensul Metodologiei ca fiind orice persoană fizică sau juridică autorizată, care comunică public fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora, în spaţii deţinute cu orice titlu (de proprietate, de administrare, de închiriere, de subînchiriere, comodat etc.).

De asemenea, la pct. 5 din Metodologie se inserează obligaţia utilizatorului (al cărei izvor este dispoziţia corelativă a dreptului producătorilor de fonograme la remuneraţie echitabilă) de a obţine autorizaţii sub formă de licenţe neexclusive, eliberate de organismul de gestiune colectivă a drepturilor lor, indiferent de durata efectivă a comunicării publice, în schimbul unei remuneraţii, potrivit tabelelor adoptate prin Metodologie.

Debitorul obligaţiei de plată pentru licenţa neexclusivă este deţinătorului cu orice titlu al spaţiului unde se comunică public fonogramele publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora.

Astfel cum se poate constata, atât în art. 106⁵ din Legea nr. 8/1996 cât şi Decizia ORDA nr. 399/2006 se foloseşte noţiunea de fonograme publicate în scop comercial într-un moment ulterior celui la care în care legiuitorul a introdus distincţia dintre noţiunea de fonograme publicate în scop comercial (singura categorie de fonograme reglementată în forma iniţială a legii) şi cea de fonograme de comerţ, modificare legislativă intervenită prin Legea nr. 285/2004, ocazie cu care s-a stabilit pentru cea din urmă categorie gestiunea colectivă obligatorie prin dispoziţiile art. 123¹ alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, fără însă a se mai corela şi celelalte dispoziţii ale legii.

Ulterior însă, prin modificările legii dreptului de autor adoptate prin O.U.G. nr. 123/2005 s-a introdus în cuprinsul Legii nr. 8/1996 şi art. 123² alin. (1) lit. f) gestiunea colectivă facultativă pentru categoria fonogramelor publicate în scop comercial, stabilindu-se că pentru fonogramele care nu sunt supuse regimului gestiunii colective obligatorii, gestiunea poate fi nu doar individuală, ci şi colectivă; cum O.U.G. nr. 123/2005 a fost publicată în M. Of. nr. 843/19.09.2005, rezultă că distincţia dintre cele două categorii de fonograme era operantă în perioada ce interesează litigiul de faţă (1 august 2008 - 31 martie 2011).

Ca atare, se pune problema determinării tipului de fonograme la care dispoziţiile art. 106⁵din Legea nr. 8/1996 se referă, concluzia nu poate fi decât aceea că ea priveşte atât fonogramele publicate în scop comercial (ceea ce corespunde interpretării literale a normei), dar şi fonogramele de comerţ, potrivit distincţiei operate de legiuitor în anul 2004 prin inserarea art. 123¹alin. (1) lit. f) în corpul actului normativ (ceea ce corespunde unei interpretări sistematice şi istorico-teleologice a legii), ambele categorii de fonograme generând dreptul patrimonial la remuneraţie echitabilă pentru producătorii de fonograme, ca urmare a utilizării lor prin radiodifuzare sau comunicare publică.

Regimul juridic al gestiunii colective însă urmează a fi considerat ca obligatoriu în cazul fonogramelor de comerţ (art. 123¹ alin. (1) lit. f) şi facultativ pentru fonogramele publicate în scop comercial (art. 123² alin. (1) lit. f), distincţie neechivocă a legii.

Cum în cauza de faţă recurenta reclamantă s-a prevalat de atribuţiile sale derivând din gestiunea colectivă obligatorie (parte substanţială dintre criticile sale din recurs privind demonstrarea imposibilităţii autorizării individuale a utilizării prin radiodifuzare sau comunicare publică a fonogramelor supuse gestiunii colective obligatorii în virtutea legii, aspect asupra căruia se va reveni), rezultă că pretenţia dedusă judecăţii trebuia a fi analizată cel puţin în raport cu prevederile art. 123¹ alin. (1) lit. f) din lege, iar instanţa de apel era ţinută să califice conduita intimatei pârâte (analiză permisă de limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel), verificând dacă aceasta, în perioada de referinţă a litigiului, a radiodifuzat şi/sau comunicat public fonograme de comerţ cu încălcarea dispoziţiilor legale (în lipsa autorizării); cu toate acestea, având în vedere că doar prin prezenta decizie au fost aduse aceste clarificări în privinţa categoriilor de fonograme, dar şi cu privire la regimul gestiunii colective, în rejudecare, curtea de apel va chestiona apelanta cu privire dacă, prevalându-se prin cererea de chemare în judecată de dispoziţiile art. 106⁵ alin. (1) din Legea nr. 8/1996, aceasta a înţeles să solicite remuneraţia echitabilă datorată şi producătorilor de fonograme publicate în scop comercial pe care îi reprezintă în baza unui mandat acordat în acest scop (deci, în temeiul gestiunii colective facultative); acest mandat va trebui însă demonstrat în cauză cu referire la fiecare producător de fonograme în numele căruia solicită remuneraţia echitabilă, dacă fonogramele acelui producător au fost comunicate public de către pârâtă în intervalul respectiv.

Pe de o parte, cerinţa demonstrării mandatului acordat recurentei de producătorii de fonograme publicate în scop comercial rezultă din prevederile explicite ale art. 123²alin. (2) din lege, iar pe de altă parte, art. 106⁵ alin. (1) din acelaşi act normativ privind dreptul de autor şi drepturile conexe, poate fi înţeles ca referindu-se la ambele categorii de fonograme (deci şi la cele pentru care gestiunea colectivă este facultativă) doar dacă pentru categoria fonogramelor publicate în scop comercial gestiunea se realizează în concret în mod colectiv, deci este vorba despre repertoriul gestionat de recurentă şi aceasta deţine mandat de la producătorii respectivelor fonograme, pentru că doar în privinţa fonogramelor de comerţ funcţionează prezumţia legală de mandat instituită prin art. 123¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Raţiunea adoptării unui regim juridic diferit în ce priveşte gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme derivă din imposibilitatea sau gradul ridicat de dificultate pentru gestionarea individuală a unora dintre drepturile acestora, dată fiind modalitatea concretă de utilizare, ceea ce a generat gestiunea colectivă obligatorie, în timp ce acelea ce pot fi autorizate individual de către titularii de drepturi intră în categoria gestiunii colective facultative, astfel că ele pot fi gestionate colectiv numai în baza manifestării de voinţă a titularului dreptului în sensul de a acorda organismului de gestiune colectivă mandat în acest sens.

De aici, decurge şi înţelesul conceptual diferit al celor două categorii legale şi autonome de fonograme: astfel, fonogramele de comerţ cuprind interpretări, execuţii sau alte sunete ori reprezentări digitale ale acestora, a căror fixare a fost realizată în principal în scopul punerii acestora la dispoziţia publicului, inclusiv prin vânzarea suporturilor pe care sunt fixate respectivele interpretări (acestea fiind destinate de plano punerii lor la dispoziţia publicului, gestionarea individuală este quasi imposibilă), de ex., CD-uri, mp3, stick-uri etc. comunicate public prin staţii de amplificare ale pârâtei (comunicare publică) ori simpla redare, accesibilă publicului în spaţiile sale comerciale, a unui post de radio ce utilizează fonograme (utilizare indirectă prin radiodifuzare); fonogramele publicate în scop comercial cuprind interpretări, execuţii şi alte sunete realizate în scopul identificării şi autopromovării unui post de radiodifuziune ori a unui program al acestuia (având ca producător fie postul de radiodifuziune, fie un alt producător de fonograme), ori în scopul promovării unui produs sau serviciu; pentru cele din urmă categorii, generic - spoturi publicitare, se poate constata că acestea nu prezintă interes în folosire decât pentru postul de radiodifuziune respectiv ori pentru beneficiarul publicităţii sau reclamei la produsul ori serviciul promovat, neexistând un interes al publicului în achiziţionarea unor astfel de spoturi, motiv pentru care acestea pot fi gestionate individual.

În raport de aceste distincţii, instanţa de rejudecare va verifica pentru cazul în care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei doar la plata remuneraţiilor echitabile datorate producătorilor de fonograme de comerţ sau şi a celor datorate producătorilor de fonograme publicate în scop comercial, dacă intimata pârâtă a radiodifuzat sau comunicat public astfel de fonograme din repertoriul gestionat de recurentă, reanalizând, din această perspectivă, dacă în cadrul spaţiilor comerciale deţinute de pârâtă au fost utilizate şi alte fonograme decât cele furnizate acesteia de către Radio POS, aspect neanalizat de instanţa de apel.

A. În cazul în care în supermarket-urile K. au fost difuzate doar programele Radio POS acestea vor fi calificate prin analizarea şi interpretarea clauzelor contractuale (dar şi a oricăror alte probe ce se vor administra în rejudecare, dacă vor fi găsite utile pentru lămurirea acestor împrejurări) dacă sunt fonograme de comerţ ori fonograme publicate în scop comercial, materialul probator al cauzei urmând a fi reanalizat sau completat în funcţie de precizările pe care apelanta le va aduce cu privire la obiectul pretenţiilor sale (remuneraţiile echitabile datorate doar pentru fonograme de comerţ ori şi pentru fonograme publicate în scop comercial).

A.1. Dacă în cadrul magazinelor K. au fost comunicate public sau radiodifuzate doar programele instore radio furnizate de Radio POS şi acestea vor fi calificate ca fiind fonograme de comerţ, având în vedere că Radio POS este persoană juridică germană şi date fiind şi dispoziţiile art. 146 şi 147 din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel va verifica îndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. c) din lege, anume existenţa unei convenţii încheiate cu organismul de gestiune colectivă (similar) din Germania corespunzător drepturilor conexe dreptului de autor valorificate în cauza de faţă - ale producătorilor de fonograme, iar nu ale autorilor operelor muzicale fixate pe fonogramele utilizate, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Ca atare, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată a fi fondată şi această critică a recurentei din perspectiva verificărilor întreprinse de instanţa de apel cu referire la GEMA, organism de gestiune colectivă din Germania pentru drepturile autorilor de opere muzicale, iar nu cele ale producătorilor de fonograme, aceste considerente fiind străine de natura pricinii.

A.2. În cazul în care Radio POS a radiodifuzat fonograme publicate în scop comercial, dată fiind caracterul facultativ al gestiunii colective a acestor drepturi patrimoniale ale producătorilor de fonograme, instanţa de apel va verifica dacă reclamantei i s-a acordat mandat în acest scop de către producătorii înşişi ai fonogramelor (germani sau de alte naţionalităţi); fiind o gestiune colectivă facultativă, în acest caz, nu este suficientă eventuala dovedire a existenţei convenţiei cu organismul de gestiune colectivă similar din Germania decât este însoţită de dovada mandatării organismului de gestiune colectivă german de către producătorul de fonograme publicate în scop comercial şi utilizate în programele Radio POS, comunicate public în Magazinele K. din România, evaluare în cadrul căreia vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 8/1996.

B. Pentru situaţia în care se va constata că în cadrul spaţiilor comerciale ale pârâtei au fost comunicate public sau radiodifuzate şi alte fonograme de comerţ ori fonograme publicate în scop comercial decât cele ale Radio POS (dacă acestea din urmă vor fi indicate de reclamantă ca fiind avute în vedere prin cererea de chemare în judecată prin invocarea art. 106⁵ din lege, potrivit celor anterior detaliate), instanţa de apel va efectua verificările legale menţionate cu privire la Radio POS (pct. A), dar referitor fie la alţi eventuali radiodifuzori, fie la alţi eventuali producători de fonograme.

De asemenea, se va avea în vedere că dacă intimata pârâtă a preluat şi amplificat în spaţiile sale comerciale accesibile publicului programele unor radiodifuzori (fie doar ale Radio POS, fie şi ale altora), în scop ambiental, aceasta a realizat o comunicare publică de fonograme, ceea ce, în termenii normei de la art. 106⁵alin. (1) reprezintă o utilizare indirectă de fonograme prin radiodifuzare, generatoare de remuneraţie echitabilă în favoarea titularilor de drepturi conexe, anume producătorii de fonograme.

Totodată, recurenta reclamantă a învederat prin motivele de recurs şi împrejurarea că instanţa de apel nu a dat o dezlegare apărării pârâtei cu privire la calitatea Radio POS de producător de fonograme, deşi recurenta a depus, în combaterea acestei apărări, o serie de înscrisuri, printre care şi "Condiţiile Comerciale Generale ale Radio Point of Sale GmbH" (Radio POS), listinguri preluate de pe site-ul acestei companii care dovedesc faptul că Radio POS este un prestator de servicii de radio care transmite programe de muzică prin satelit, direct către punctele comerciale ale propriilor clienţi şi nicidecum un producător de fonograme, în sensul legii; de asemenea, s-a mai arătat că programul muzical realizat conţine fonograme aparţinând unor diferiţi producători de fonograme, printre care, şi membri ai UPFR.

Înalta Curte constată că, faţă de cele stabilite în sarcina instanţei de rejudecare, indirect a fost antamată această apărare a recurentei, aşa încât această chestiune urmează a-şi găsi rezolvarea prin dezlegarea ce se va da cu privire la calificarea fonogramelor radiodifuzate de Radio POS, preluate de intimata pârâtă în supermarket-urile sale, conform distincţiilor arătate la pct. A.

Fără a avea la dispoziţie toate elementele necesare ce nu pot fi furnizate decât prin stabilirea corectă şi completă a situaţiei de fapt şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, în limitele celor arătate, instanţa de recurs, la acest moment, nu este în măsură să tranşeze asupra acestui aspect; cu toate acestea, este util a se preciza că instanţa de rejudecare va califica şi analiza conţinutul programelor Radio POS prin prisma raporturilor contractuale cu intimata pârâtă concretizate prin înscrisul de la dosar primă instanţă, interpretând clauzele acestui contract, dar şi ordonând alte probe dacă va găsi necesar, contract ce acoperă întreaga perioadă în litigiu (1 august 2008 - 31 martie 2011), întrucât este încheiat la 11 iulie 2008 cu valabilitate până la 30 aprilie 2012 (art. 5 din contract).

Curtea de apel, în rejudecare, în această analiză, va avea în vedere că nu este exclus ca Radio POS să difuzeze atât fonograme publicate în scop comercial (dacă unele clauze se referă la reclame), cât şi fonograme de comerţ (întrucât contractul este însoţit şi de o anexă în care sunt enumerate piese muzicale, cu indicarea interpreţilor acestora, dar şi observându-se înscrisul de la dosar primă instanţă etc).

Dacă însă se va concluziona că Radio POS radiodifuzează şi/doar opere muzicale "care nu necesită licenţă", atare apărare a intimatei pârâte va fi verificată prin raportare la producătorii de fonograme, iar nu cu privire la autorii operelor muzicale, astfel cum greşit a procedat instanţa de apel, critică fondată a recurentei şi reţinută ca fondată pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Într-o altă critică, dezvoltată pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că în mod nelegal instanţa de apel a stabilit că este exclusă gestiunea individuală a drepturilor supuse gestiunii colective obligatorii, dezlegare care, deşi în decizia recurată se referă la autorii operelor muzicale, este valabilă mutatis mutandis şi în ce priveşte drepturilor producătorilor de fonograme pentru care legea prevede gestiunea colectivă obligatorie.

Această critică este însă nefondată, corect stabilind instanţa de apel că aceste drepturi pot fi gestionate şi individual, chiar în condiţiile gestiunii colective obligatorii.

Astfel, Înalta Curte apreciază că art. 123¹ din Legea nr. 8/1996 (implicit, lit. f)), ce interesează în speţă) are semnificaţia prioritară a instituirii unei prezumţii legale de mandat, prezumţie ce funcţionează atunci când titularii de drepturi de autor nu au mandatat expres organismul de gestiune colectivă în acest sens.

Prezumţia legală de mandat poate fi însă răsturnată atunci când titularul însuşi şi-a exercitat dreptul patrimonial în discuţie în mod direct, iar nu prin reprezentantul său, situaţie ce se verifică fie atunci când titularul este cel care comunică public ori radiodifuzează fonogramele al căror producător este (nefiind nevoie de autorizare întrucât se exercită un drept propriu), fie în situaţia în care el însuşi a acordat în mod direct unui terţ autorizarea sub forma unei licenţe neexclusive de a-i comunica public fonogramele, în ambele cazuri, operând o revocare implicită a contractului de mandat legal (ori, chiar convenţional, după cum se va arăta) stabilit în favoarea organismului de gestiune colectivă pentru administrarea dreptului de radiodifuzare şi comunicare publică.

Legea specială în materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe nu conţine dispoziţii exprese, derogatorii de la dreptul comun (care prevede soluţia în sensul celor anterior descrise), iar prevederile ei se completează cu dreptul comun, sens în care dispune explicit art. 153 din Legea nr. 8/1996; prin urmare, regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile în acest caz, deci şi cele cu privire la posibilitatea revocării lui (art. 1552 pct. 1 C. civ. 1865).

Este neîndoielnic că în îndeplinirea atribuţiilor sale de colector unic al drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme, recurenta reclamantă nu exercită drepturi proprii (exclusive sau neexclusive), ci acţionează în calitate de reprezentant (mandatar) al producătorilor înşişi, concluzie ce rezultă şi din formularea normei de la art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care abilitează organismul de gestiune colectivă să îi reprezinte şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Către aceeaşi concluzie conduc şi prevederile art. 123 alin. (3) din lege, potrivit cărora: "Titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona drepturile patrimoniale recunoscute prin prezenta lege către organisme de gestiune colectivă"; ca atare, organismul de gestiune colectivă nu are calitatea de cesionar neexclusiv al drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme, cu atât mai puţin de cesionar exclusiv al aceloraşi drepturi.

Pe de altă parte, dacă s-ar primi susţinerea recurentei reclamante în sensul că şi în situaţia exercitării dreptului patrimonial de către producătorul fonogramelor în mod direct, individual (ori, în plus, în cazul acordării licenţei neexclusive de către acesta utilizatorului) ar însemna a se accepta ideea că acesta nu mai este titular al dreptului patrimonial în discuţie, în absenţa unei cesiuni exclusive către organismul de gestiune colectivă, cesiune care este interzisă în mod expres de lege.

În consecinţă, acordând licenţele neexclusive în condiţiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, organismul de gestiune colectivă, chiar în situaţia gestiunii obligatorii, nu exercită un drept propriu, ci un drept al titularilor de drepturi conexe, în numele şi pe seama acestora.

În plus, şi prevederile art. 134 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 sunt în acelaşi sens: "Exercitarea gestiunii colective încredinţate prin contractul de mandat nu poate restrânge în niciun fel drepturile patrimoniale ale autorilor."

Chiar dacă această normă foloseşte sintagma de "mandat încredinţat", ceea ce ar putea susţine concluzia gestiunii facultative (care funcţionează doar pe baza mandatului convenţional, deci, prin acord de voinţă), nu trebuie omis că şi în cazul gestiunii obligatorii nimic nu se opune ca titularul să acorde mandat organismului de gestiune chiar pentru drepturile supuse gestiunii colective obligatorii (în caz contrar, fiind inutilă reglementarea de la art. 123 alin. (2) din lege), după cum nu există nicio raţiune ca în cazul gestiunii colective facultative legiuitorul să interzică restrângerea drepturilor patrimoniale ale autorilor, iar în cazul celei obligatorii să o permită, cu toate că organismul de gestiune colectivă nu este decât un reprezentant (mandatar) al titularilor de drepturi conexe.

Totodată, art. 134 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, modificată şi republicată, dispune: "În exercitarea mandatului, în condiţiile prezentei legi, organismelor de gestiune colectivă nu li se transferă sau nu li se transmit drepturi de autor şi drepturi conexe ori utilizarea acestora."

Pe de altă parte, această interpretare a dispoziţiilor art. 123¹ din lege nu neagă caracterul obligatoriu al gestiunii colective pentru categoria drepturilor patrimoniale incluse de legiuitor în enumerarea din acest text şi, ca atare, nici nu o transformă în gestiune colectivă facultativă, întrucât ea operează în raport cu orice alt terţ care utilizează unul dintre aceste drepturi patrimoniale care nu este titularul însuşi sau care nu a fost autorizat în mod direct de către acesta; exigenţele dreptului comun impun însă titularului drepturilor conexe, cel puţin pentru situaţia în care acordă el însuşi licenţă neexclusivă unui terţ utilizator, să notifice organismului de gestiune colectivă această împrejurare (conform art. 1553, 1554 C. civ.) pentru a preîntâmpina sau paraliza demersuri paralele ale acestuia, întreprinse în acelaşi scop (notificări, cereri de chemare în judecată etc.).

În plus, dacă s-ar admite că titularul însuşi este lipsit de dreptul său patrimonial (supus gestiunii obligatorii) pentru a cărui utilizare i se cuvine o remuneraţie echitabilă, iar în cauza de faţă nu s-ar confirma inutilitatea autorizării pentru cel care comunică public sau radiodifuzează propriile sale fonograme, ar însemna a se dispune obligarea producătorului de fonograme la achitarea remuneraţiei către organismul de gestiune colectivă care apoi să i-o repartizeze (adică, celui pe care îl reprezintă şi în numele căruia se presupune că acţionează), ceea ce nu poate fi primit.

De asemenea, nu se poate reţine că prin interpretarea acestor norme în sensul explicitat, se anihilează distincţia legală dintre gestiunea colectivă obligatorie (art. 123¹), gestiunea colectivă facultativă (art. 123²) şi gestiunea pe bază de mandat special (art. 123³ din Legea nr. 8/1996).

Înalta Curte apreciază că prin soluţia adoptată cu privire la acest aspect aceste distincţii legale rămân pe deplin valabile, întrucât gestiunea colectivă obligatorie funcţionează în continuare chiar pentru producătorul de fonograme care şi-a exercitat în mod individual dreptul patrimonial într-o situaţie determinată, prezumţia relativă de mandat funcţionând în legătură cu fiecare comunicare publică şi radiodifuzare ex lege, pe toată durata de activitate a legii, respectiv a normei care o reglementează (art. 123¹).

Utilizatorii nu sunt în situaţia de a opta între gestiunea colectivă obligatorie (caz în care ar cere autorizarea de la organismul de gestiune colectivă) şi gestiunea individuală de către producătorul fonogramelor însuşi (caz în care ar solicita licenţa neexclusivă de la autor), prioritară pentru aceştia fiind dispoziţia legală care îi obligă la o utilizare conformă legii, deci pe baza unei autorizaţii - licenţă neexclusivă pe care o va solicita organismului de gestiune colectivă, colector unic la remuneraţiilor echitabile; cu toate acestea, sunt posibile situaţii, în care producătorul de fonograme să fie implicat în comunicarea publică a acestora sau radiodifuzarea lor, astfel că, nimic nu se opune ca, în acest caz, utilizatorul să primească autorizarea chiar de la producător.

Or, aşa cum deja s-a arătat (în interpretarea art. 134 alin. (1) şi (4) din lege) nu poate fi primită ideea limitării drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme, în condiţiile în care dreptul patrimonial în discuţie nu le-a ieşit din patrimoniu şi, deci nu a fost cesionat exclusiv către organismul de gestiune colectivă.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., însă observând şi prevederile art. 314 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei şi va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel pentru lămurirea şi dezlegarea celor statuate prin prezentele considerente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) împotriva Deciziei nr. 32A din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2014.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 872/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 881/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 869/2014. Civil. Contestaţie la executare. Contestaţie în anulare - Fond ICCJ. Decizia nr. 870/2014. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 871/2014. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 872/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 881/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 894/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 906/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 907/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs