ICCJ. Decizia nr. 907/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 907/2014
Dosar nr. 292/3/2000
Şedinţa publică din 19 martie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 iunie 2000 pe rolul Tribunalului Bucureşti, repartizată spre soluţionare secţiei a V-a civile, reclamanţii Ş.M. şi S.J. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce va pronunţa, să oblige pârâtul să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, str. Ş. - fostă şos. O., liber de construcţii, ai cărui proprietari sunt reclamanţii, precum şi construcţia de pe teren, care a fost demolată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentic nr. 711/1953, părinţii lor, Ş.M. şi Ş.M.E., au cumpărat de la S.G., o parcelă de teren, loc de casă în suprafaţă de 433,87 mp. situat în şos. O., cu vecinătăţile existente în contract, stradă denumită ulterior Ş.
S-a arătat că prin certificatul de moştenitor din 15 martie 1988, reclamanţii au devenit moştenitori legali ai autorilor lor.
Au arătat că pe terenul în discuţie, părinţii reclamanţilor au ridicat o locuinţă care a fost demolată, iar înainte de demolare exista autorizaţie de construire, aşa cum rezultă din procesul verbal din 04 februarie 1953, proces-verbal transcris în Registrul de Transcripţiuni al Tribunalului Popular al Raionului "Nicolae Bălcescu".
Au mai arătat că acest imobil figura înscris la Administraţia Financiară - şos. O., cu o valoare de impunere de 13.248 RON, plus teren în suprafaţă de 433 mp, aşa cum stipulează clar certificatul din 1958 al Secţiunii Financiare a Raionului "Nicolae Bălcescu".
Reclamanţii au arătat şi că, după demolarea imobilului, aceştia nu au primit nicio despăgubire pentru acest teren, aşa cum rezultă de altfel din cererea înregistrată cu nr. 6365 din 07 mai 1991.
Au arătat că, deşi au făcut demersuri pentru restituirea terenului şi a despăgubirilor pentru locuinţă, răspunsul a fost negativ, afirmându-se, contrar realităţii, că terenul este afectat de construcţii, aşa cum rezultă din adresa din 01 iunie 1999, petiţia reclamanţilor datată 14 martie 2000 rămânând, de asemenea, fără răspuns.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 483 şi următoarele C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 2399 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii M.Ş. şi M.J. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins atât excepţia inadmisibilităţii cererii formulată în contradictoriu cu intervenientul în interes propriu, SC S.I.C. SRL, cât şi cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii M.Ş. şi M.J. în contradictoriu cu intervenientul în interes propriu SC S.I.C. SRL ca neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă, a dispus restituirea către reclamant a taxei de timbru în cuantum de 186 RON, achitată cu titlu de taxă de timbru în cauză, taxă ce nu a fost folosită şi a luat act că intervenientul în interes propriu şi-a rezervat dreptul de a cere cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de fond şi de procedură care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea pe fond a pricinii.
Deliberând cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual-pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primar General, tribunalul a reţinut următoarele:
1. Calitatea procesuală pasivă, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, aceasta aparţinând celui faţă de care se poate realiza interesul reclamantului, cel care trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.
Acţiunea în revendicare, de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este acţiunea prin care proprietarul neposesor pretinde, de la posesorul neproprietar, respectarea dreptului său de proprietate şi asigurarea exerciţiului deplin al acestui drept.
În cazul acestei acţiuni, calitatea procesuală este determinată, cea activă nu poate să aparţină decât persoanei care se pretinde proprietar al imobilului, dar fără să exercite posesia acesteia, pe când calitatea procesuală pasivă poate să aparţină doar celui care stăpâneşte efectiv bunul, fie în fapt, fie în baza unui titlu de proprietate.
În situaţia în care ambele părţi în litigiu invocă un drept de proprietate asupra imobilului, în doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat, de-a lungul timpului, că urmează a se proceda la compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părţi pentru a se determina, în funcţie de vechimea titlului, de provenienţa sa sau de realizarea operaţiunilor de publicitate imobiliară, în ce măsură unul dintre ele este preferabil şi, prin raportare la acest aspect, cine este îndreptăţit să exercite toate prerogativele dreptului de proprietate.
În cauza de faţă, din relaţiile furnizate de către Primăria Municipiului Bucureşti, dar şi din înscrisurile depuse de către intervenientă în susţinerea apărării sale, precum şi din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de către expertul B.D., tribunalul a reţinut că imobilul revendicat nu se mai află în proprietatea pârâtului, fiind astăzi întabulat ca fiind în proprietatea intervenientei SC S.I.C. SRL.
Astfel, în adresa emisă de către Direcţia Patrimoniu - Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, s-a arătat că imobilul revendicat, în suprafaţă de 433,87 m.p., situat în Şoseaua O. este ocupat de o construcţie de tip A (P + 2) reprezentând Complex C.M., trotuar de protecţie şi trotuar pietonal.
În aceeaşi adresă se arată că terenul revendicat de către reclamanţi face parte dintr-o suprafaţă mai mare, ce a fost dobândită de către SC L. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria B, nr. 0042 din 18 mai 1999, emis în baza prevederilor H.G. nr. 834/1991.
Complexul Comercial C.M., împreună cu terenul pe care acesta este situat, aparţine intervenientei SC S.I.C. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1869 din 09 septembrie 2011 de către Societatea Civilă Notarială A., acesta făcând de-a lungul timpului obiectul mai multor contracte de vânzare-cumpărare.
Având în vedere că imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni nu se mai află în patrimoniul pârâtei Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primar General, acesta neexercitând niciun drept asupra acestuia şi nici posesia, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesual-pasive a acestui pârât şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
2. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate în contradictoriu cu intervenienta SC S.I.C. SRL, tribunalul a constatat caracterul nefondat al acesteia.
Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Prin reglementarea acestei forme de intervenţie forţată a terţilor într-un litigiu s-a încercat acoperirea situaţiei în care hotărârea ce urma a se pronunţa va fi opozabilă şi altei persoane decât celei ce era deja atrasă într-un litigiu, şi care ar fi putut să pretindă pentru sine obiectul cererii de chemare în judecată.
În legătură cu această formă de lărgire a cadrului procesual, în doctrină s-a arătat că este inadmisibil ca pe această cale să se ajungă la lărgirea cadrului procesual pasiv, în sensul de a se introduce în cauză alţi pârâţi, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
În cauza de faţă, reclamantul, care a aflat pe parcursul derulării litigiului cine este proprietarul actual al imobilului revendicat, a solicitat introducerea acestuia în cauză, urmând ca operaţiunea de comparare a titlurilor, specifică acţiunii în revendicare, să se realizeze şi faţă de acesta.
Cum prin acest demers judiciar a urmărit recunoaşterea dreptului său de proprietate, cu efect de opozabilitate, faţă de toate persoanele care ar putea, la rândul lor, pretinde drepturi asupra imobilului, tribunalul a constatat că cererea este admisibilă din punct de vedere al normelor de drept procesual civil.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu intervenienta SC S.I.C. SRL.
3. În ceea ce priveşte fondul acţiunii în revendicare ce face obiectul cauzei de faţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., tribunalul, din analiza înscrisurilor administrate în cauză, a reţinut că reclamanţii invocă drept izvor al pretinsului lor drept de proprietate asupra imobilului-teren situat în Bucureşti, Şoseaua O., sector 4, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1952 între autorii lor, M.Ş. şi M.Ş.E., în calitate de cumpărători, şi S.G., în calitate de vânzătoare, iar intervenienta invocă drept izvor al dreptului său de proprietate contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1869 din 09 septembrie 2011 de către Societatea Civilă Notarială A.
Acţiunea în revendicare, de drept comun, este acţiunea prin care proprietarul neposesor pretinde, de la posesorul neproprietar, respectarea dreptului său de proprietate şi asigurarea exerciţiului deplin al acestui drept.
În situaţia în care ambele părţi în litigiu invocă un drept de proprietate asupra imobilului, în doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat, de-a lungul timpului, că urmează a se proceda la compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părţi pentru a se determina, în funcţie de vechimea titlului, de provenienţa sa sau de realizarea operaţiunilor de publicitate imobiliară, în ce măsură unul dintre ele este preferabil.
În cauza de faţă, pentru a se proceda la compararea titlurilor de proprietate, trebuie verificat în ce măsură reclamanţii, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar, deposedat de către stat, mai pot pretinde că au un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de "bun" poate cuprinde atât "bunurile existente", cât şi valorile patrimoniale, respectiv creanţele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria "bunurilor actuale" speranţa de a obţine recunoaşterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanţele condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiilor ( Hotărârea cauza Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein contra Germania).
În ceea ce priveşte noţiunea de "bun actual", jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilită în hotărârile pronunţate împotriva României, a cunoscut nuanţări, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.
În Cauza Străin şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile şi a constatat că reclamanţii erau proprietarii legitimi ai acestuia.
S-a reţinut că respingerea prin aceeaşi decizie a cererii de restituire a unui apartament înstrăinat terţilor a constituit o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect retroactiv, nu era revocabil.
O soluţie identică a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Sebastian Taub împotriva României şi în Cauza Athanasiu Marshall împotriva României, în care s-a constatat că reclamantul avea un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, deoarece, prin hotărâri anterioare definitive, s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naţionalizării imobilului.
S-a statuat în sensul că prin constatarea nelegalităţii preluării imobilului s-a recunoscut indirect şi cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului, drept care nu este revocabil şi nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.
În ceea ce priveşte noţiunea de "bun actual" în Cauza Czaran şi Grofcsik împotriva României, în care cererea reclamanţilor, prin care au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2001 şi restituirea terenurilor, a fost respinsă irevocabil de instanţele interne, reţinându-se că, deşi terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, restituirea în natură nu este posibilă, pentru că au fost vândute unui terţ de bună-credinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că instanţa supremă a recunoscut indirect şi retroactiv dreptul de proprietate al reclamanţilor, chiar dacă în dispozitivul hotărârilor acest lucru nu este menţionat în mod expres.
În ceea ce priveşte noţiunea de "speranţă legitimă" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu va fi considerată "bun", în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei.
Astfel, în Cauza Penţia şi Penţia împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi acţiunea în revendicare subsecventă nu priveau "bunuri existente" în patrimoniul reclamanţilor, iar instanţele interne sesizate trebuiau să se pronunţe în legătură cu problema legalităţii naţionalizării imobilului. A mai constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului că reclamanţii nu beneficiau, în momentul introducerii acţiunii în revendicare, de o dispoziţie legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o "speranţă legitimă".
De asemenea, în cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamantele puteau, eventual, să se prevaleze de o creanţă condiţionată, deoarece problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, în momentul sesizării instanţelor interne şi autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o "valoare patrimonială" care să necesite protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În anul 2010, prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noţiunile de "bun actual" şi "valoare patrimonială" şi a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual", a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie, în sensul restituirii bunului către reclamant, emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.
Cât priveşte "valoarea patrimonială", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când "interesul patrimonial", ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Sub acest aspect, s-a menţionat că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente, potrivit dreptului intern, să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Tribunalul a constatat că, drept urmare a schimbării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (prin hotărârea din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un "bun", un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).
Dacă în jurisprudenţa anterioară anului 2010 Curtea a subliniat, în toate cauzele împotriva României, că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi şi că hotărârile judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea naţionalizării reprezenta o recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept, în cursul anului 2010, şi-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaşte în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenţa unui nou drept ce se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, situaţie în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv de Legea nr. 10/2001.
Sintetizând considerentele anterioare, tribunalul a reţinut că, în urma deciziei din Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, existenţa unui "bun actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate al reclamantului, iar "speranţa legitimă" presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Raportând aceste consideraţii desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la situaţia din cauza de faţă, tribunalul a constatat că reclamanţii nu au în patrimoniul lor un "bun actual", nicio autoritate judiciară sau administrativă nepronunţându-se în sensul recunoaşterii dreptului lor de proprietate, drept ce a ieşit din patrimoniul lor ca urmare a demolării de către stat, în anul 1988, a construcţiei existente pe teren şi a aplicării dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 556 din 17 mai 1990, potrivit cărora se consideră trecute în proprietatea statului imobilele compuse din terenuri, construcţii şi împrejmuirile acestora situate în Bucureşti şi Sectorul Agricol Ilfov, care au fost demolate înainte de Revoluţie pentru realizarea unor obiective de investiţii, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia şi reintrarea în patrimoniul foştilor proprietari, aceştia putând beneficia doar de un drept la despăgubire, drept ce le este recunoscut chiar de către actul normativ mai sus menţionat.
S-a constatat de către tribunal că imobilul în litigiu a fost trecut ulterior de către stat în proprietatea unei societăţi comerciale, dreptul acesteia fiind recunoscut printr-un certificat de atestare a dreptului de proprietate, fiind ulterior transferat prin mai multe acte de vânzare-cumpărare, ajungând în prezent în proprietatea intervenientei SC S.I.C. SRL.
În condiţiile în care dreptul de proprietate al deţinătorilor actuali şi al autorilor lor a fost recunoscut prin acte ce sunt valabile din punct de vedere juridic, nefiind atacate sau desfiinţate de-a lungul timpului, acesta s-a consolidat, intervenienta deţinând un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie ce se bucură de protecţie juridică.
Având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului anterior citată, astfel cum ea a evoluat pe parcursul anilor, potrivit căreia constatarea naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului, ci dă dreptul doar la despăgubire, precum şi situaţia de fapt din cauza de faţă, tribunalul a reţinut inexistenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat, precum şi existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul intervenientei.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a constatat că nu mai este posibilă compararea titlurilor exhibate de către părţi, ca în cazul clasicei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în care ambele părţi erau în posesia unor titluri, dar care proveneau de la autori diferiţi, nefiind posibilă analiza titlului mai bine caracterizat, atâta vreme cât reclamanţii nu au un drept de proprietate care să poată fi exercitat în mod efectiv şi care să fi fost recunoscut de vreo autoritate juridică sau administrativă cu privire la bunul în litigiu, susţinerile reclamanţilor privind preferabilitatea dreptului lor de proprietate, care provine de la un veritabil proprietar, faţă de cel al intervenientei, care provine de la un neproprietar, fiind astfel nefondate.
În plus, tribunalul a constatat că, în mod constant, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în sensul că repararea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate nu se poate realiza prin alte încălcări ale dreptului de proprietate, al deţinătorilor actuali de această dată (regulă consacrată în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe), persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă neputând fi puse în situaţia de a suporta responsabilitatea confiscării în trecut a acestor bunuri de către stat (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Raicu contra România).
O soluţie contrară ar fi de natură a afecta securitatea circuitului civil, ce trebuie să guverneze orice stat de drept.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 184A din 5 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.Ş. împotriva menţionatei hotărâri, reţinându-se următoarele:
Având în vedere că obiectul prezentei cauze îl constituie acţiunea în revendicare a unui imobil preluat din patrimoniul autorilor reclamanţilor în perioada regimului comunist, în temeiul unui decret prezidenţial ce urmărea demolarea unor imobile în vederea sistematizării unei zone din capitală, curtea s-a raportat în analiza sa la următoarele aspecte, de principiu:
Apreciind că nu trebuie exclusă de plano verificarea valabilităţii titlurilor de proprietate de care se prevalează părţile, în cadrul acţiunii în revendicare promovate, curtea a reţinut că soluţionarea acţiunii în revendicare presupune cu necesitate compararea titlurilor de proprietate înfăţişate de părţi, ceea ce înseamnă analiza cu preponderenţă a modalităţii de constituire, respectiv de dobândire a dreptului de proprietate, titlurile părţilor fiind prezumate valide, în condiţiile în care admiterea unei astfel de acţiuni conduce la ineficacitatea titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul şi nu la anularea acestuia. Trebuie menţionat faptul că, având în vedere că acţiunea în revendicare nu este o acţiune în desfiinţarea titlului de proprietate al pârâtului, instanţa a pornit în operaţiunea de comparare de la această prezumţie, acest lucru neînsemnând că, examinând comparativ titlurile prezentate de părţi, nu poate verifica valabilitatea acestora şi nu poate ajunge la concluzia că unul dintre ele nu îndeplineşte aceste cerinţe. În ipoteza în care instanţa ajunge la concluzia că unul dintre titluri nu este valabil, va da câştig de cauză celeilalte părţi, iar în situaţia în care ambele sunt valabile, va da câştig de cauză părţii care a înfăţişat titlul preferabil, potrivit criteriilor consacrate de doctrină şi jurisprudenţă, pornind de la principiile de drept.
Însă, maniera în care se dă eficienţă mecanismului de comparare a titlurilor exhibate de părţi, trebuie să ia în considerare particularităţile cauzei, care decurg din situaţia juridică a imobilului revendicat. Astfel, din acţiunea introductivă, coroborat cu înscrisurile depuse la dosar în probaţiune, curtea a constatat, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că autorii reclamanţilor au stăpânit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în anul 1952, prin care au cumpărat terenul în suprafaţă de 433,87 mp şi pe care au edificat o construcţie. Aşa cum rezultă din coroborarea relaţiilor furnizate de Primăria Municipiului Bucureşti la nivelul anului 1997, cu cele comunicate organului judiciar în anul 2012, curtea a constatat că terenul revendicat constituie de fapt o secţiune din suprafaţa fostului imobil, situat administrativ, pe Şoseaua O. şi care actualmente este ocupat integral de Complexul C.M., de trotuarul de protecţie şi de cel pietonal. Din relaţiile anterior menţionate, rezultă că la nivelul anului 1986, în evidenţele cadastrale figura un imobil situat pe Şoseaua O., sector 4, compus din teren în suprafaţă de 465 mp, din care 40 mp construiţi, ca proprietate particulară, categoria de folosinţă curţi-construcţii, cu posesor de parcelă autorii reclamanţilor M.Ş. şi M.Ş.E. În ceea ce priveşte modalitatea de preluare în proprietatea statului, se evidenţiază că imobilul-construcţie a fost demolat, operaţiune ce a avut loc în baza Decretului nr. 251/1988, urmând ca în temeiul Hotărârii nr. 556/1990, autorii reclamanţilor să fie înscrişi la poziţia 9 în tabelul foştilor proprietari deposedaţi care aveau să primească despăgubiri, cu titlu de compensaţie pentru imobilul preluat. În anexa hotărârii, autorii reclamanţilor figurează cu imobil preluat format din teren în suprafaţă de 433 mp şi 112,09 mp construcţii. De asemenea, se specifică faptul că imobilul revendicat este afectat de Complexul C.M., reprezentând o secţiune dintr-o suprafaţă de teren mai mare, dobândită de SC L. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1999. Din actele dosarului rezultă că imobilul-teren, ce a format obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a avut nr. 2 pe Şoseaua O. Această situaţie a ocupării terenului revendicat de Complexul C.M. este confirmată de concluziile raportului de expertiză efectuat după repunerea cauzei pe rol, la cererea reclamanţilor, în condiţiile în care judecata fusese suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, care permitea foştilor proprietari, care aveau introduse acţiuni în revendicare de drept comun, să opteze între această cale procedurală şi calea specială, creată de sistemul reparatoriu reglementat de Legea nr. 10/2001. Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, reclamanţii au formulat notificare în temeiul legii speciale, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului, învederând, totodată, că a fost demolată construcţia existentă pe teren, pentru care nu au primit nicio despăgubire.
Examinând conţinutul Hotărârii nr. 556/1990, în art. 1, se prevede că imobilele formate din terenuri cu construcţii, demolate în perioada regimului comunist, sunt considerate trecute în proprietatea statului, urmând ca foştii proprietari să primească despăgubiri. Cu privire la acest aspect, curtea a reţinut că reclamanţii au susţinut şi în faţa instanţei că nu au primit despăgubirile respective, fără să producă niciun fel de dovezi în acest sens, deşi autorii lor figurează înscrişi pe lista anexă a Hotărârii nr. 556/1990. Indiferent de plata efectivă a acestor compensaţii băneşti, este cert că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari, sunt îndreptăţiţi la primirea unei compensaţii echitabile, iar în ceea ce priveşte condiţiile şi modalităţile de acordare a acestor compensaţii, curtea a constatat că problematica imobilelor preluate abuziv sub imperiul vechiului regim comunist a făcut obiect de reglementare în Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată ulterior, astfel că maniera de acordare a compensaţiei echitabile este cea stabilită de legea specială.
Din această perspectivă, curtea a considerat necesar să examineze succint posibilităţile de despăgubire pe care reclamanţii le au în cadrul sistemului reparatoriu instituit de Legea nr. 10/2001.
În egală măsură, curtea a considerat necesar să sublinieze şi faptul că nesoluţionarea notificării reclamanţilor până la acest moment de către unitatea deţinătoare nu mai constituie în prezent un motiv dirimant pentru persoanele îndreptăţite să obţină măsurile reparatorii care li se cuvin, având în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunţate în interesul legii de către instanţa supremă. Este vorba de Decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze, pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, care va obţine astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum şi de Decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deţinătoare şi nu se stabilesc de către Comisia Centrală. Evident, aplicarea celor statuate de instanţa supremă trebuie să se realizeze prin raportare la noile dispoziţii ale Legii nr. 165/2013, ele găsindu-şi pe deplin eficienţa până la intrarea în vigoare a acestui act normativ, curtea apreciind necesar să facă această precizare în considerarea perioadei îndelungate de timp care a trecut de la depunerea notificării şi în care reclamanţii au stat în pasivitate, nefăcând uz de mijloacele legale pe care le aveau la dispoziţie.
Pentru a stabili în concret conţinutul juridic al valorii patrimoniale de care ar fi fost în măsură să se prevaleze reclamanţii, în ipoteza în care ar fi urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, curtea a avut în vedere, pe de o parte, faptul că trebuie stabilită în mod corect corelaţia dintre acţiunea în revendicare dedusă judecăţii în prezenta cauză şi prevederile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care acţiunea în revendicare este văzută drept un remediu procesual faţă de dificultăţile de funcţionare a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, trebuie luat în considerare şi faptul că intimata-intervenientă este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept recunoscut prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în anul 1999, alături de actele de transmitere succesivă a proprietăţii.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta nu a cerut constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi nici a certificatului de atestare a dreptului de proprietate în condiţiile dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că, curtea a concluzionat în sensul că intervenienta se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.
Raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, curtea a reţinut că dispoziţiile art. 21 din acest act normativ nu sunt incidente în cauză, în condiţiile în care societatea deţinătoare a imobilului a fost privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 sau chiar şi parţial, dar valoarea imobilului este inferioară valorii acţiunilor deţinute de către stat, astfel că singura alternativă prevăzută de legea specială este cea reglementată de dispoziţiile art. 29 din legea specială. Raportând aceste dispoziţii legale la situaţia din speţă, curtea a reţinut, din examinarea conţinutului protocolului de predare-primire încheiat în anul 2000, în baza proiectului de divizare, între SC L. SA şi SC P. SA, că la nivelul anului 2000, SC L. SA era integral privatizată, întreg capitalul social fiind deţinut în diferite procente de I.C.R., R.E.H. SRL, B.A., M.C. SA şi P.A.A.
Pe cale de consecinţă, pentru rezolvarea cererii de retrocedare formulate în temeiul legii speciale, entitatea competentă (ulterior verificării şi constatării îndeplinirii prealabile a cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001), are a stabili aplicabilitatea dispoziţiilor art. 21, respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu luarea în considerare, în ultimul caz, a celor stabilite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 830/2008, care fac distincţie, sub aspectul măsurilor reparatorii, între imobilele preluate cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu valabil (consacrând reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005). În situaţia în care se ajunge la concluzia că imobilul se impune a fi restituit în natură, curtea, în acord cu cele explicitate în cele ce preced, a reţinut că decizia respectivă de restituire este de natură să confere reclamanţilor calitatea de titulari ai dreptului de proprietate confirmat pe cale administrativă şi implicit calitatea de deţinători ai unui bun (sub forma dreptului de proprietate) în sensul Convenţiei, îndreptăţiţi, de-abia din acest moment, să obţină retrocedarea imobilului. Ca o precizare suplimentară, curtea a atras atenţia asupra faptului că, având în vedere situaţia juridică concretă a imobilului, în sensul că acesta a fost înstrăinat succesiv ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea SC L. SA, contractele de vânzare-cumpărare nefiind contestate de reclamanţi sub aspectul valabilităţii şi pornind de la caracterul valid al acestora, prin raportare la dispoziţiile art. 45 din legea specială, soluţia retrocedării în natură nu mai e posibilă, în condiţiile în care actualmente imobilul se află în deţinerea unui terţ, care îşi justifică această calitate printr-un titlu de proprietate valabil (aflat în deplină concordanţă cu starea de fapt), astfel că, pentru aceste raţiuni, s-ar fi impus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, reprezentate de măsuri compensatorii, în terminologia Legii nr. 165/2013, care trebuie stabilite în condiţiile acestui act normativ. Curtea a constatat că imposibilitatea retrocedării în natură a terenului notificat nu derivă doar din situaţia juridică a imobilului, ci şi din cea faptică, indiferent de deţinătorul actual al acestuia, având în vedere că, potrivit concluziilor raportului de expertiză specialitatea topografie, terenul este ocupat integral de Complexul C.M., de trotuarul de protecţie, precum şi de cel pietonal, astfel că, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, soluţia legală pentru terenurile ocupate de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi a altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale este cea a măsurilor compensatorii, ca o alternativă la retrocedarea în natură, imposibil de realizat.
În ipoteza în care se va ajunge la concluzia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr. 165/2013, curtea a constatat că, cel mai probabil, măsurile reparatorii vor îmbrăca forma despăgubirilor băneşti, care se acordau în condiţiile Legii nr. 247/2005, titlul VII, la valoarea de piaţă a apartamentului, aceasta fiind nivelul la care dispoziţiile legale acordau o reparaţie echitabilă.
Pe cale de consecinţă, curtea a reţinut că, din perspectiva procedurii Legii nr. 10/2001, reclamanţii ar fi titularii unei creanţe condiţionale, care, deşi nu le conferă dreptul la restituirea în natură a imobilului, potrivit celor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Athanasiu contra României, le dă posibilitatea obţinerii unor măsuri reparatorii, pe calea legii speciale.
Concluzionând, curtea a reţinut că eficientizarea sistemului de acordare a unei reparaţii reglementat de Legea nr. 10/2001, s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curtea Europeană (astfel cum a fost prelungită până la data de 12 aprilie 2013), în acest scop, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar, de a obţine o reparaţie echitabilă, care să răspundă principiului proporţionalităţii, atât sub aspectul cuantumului despăgubirii, cât şi din punct de vedere al timpului de acordarea acesteia.
De remarcat este faptul că instanţa de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut, la acel moment, acest drept de creanţă, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta, până la acel moment, un argument de bază în recunoaşterea dreptului la restituire.
Stabilirea obligaţiei statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual şi instituirea unor proceduri simplificate şi eficace, reprezintă, în acelaşi timp, o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, pentru care s-a formulat notificare în temeiul legii speciale.
Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanţială în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speţă, a despăgubirilor, fiind de o importanţă deosebită, curtea a apreciat că nu poate fi ignorată şi că se impune a fi aplicată şi în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecinţă, în speţa de faţă, reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, dar au o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, nesoluţionată. În ipoteza în care, în sistemul reparatoriu reglementat de acest act normativ, reclamanţii ar fi îndreptăţiţi (sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerinţelor legale) la măsuri reparatorii prin echivalent, care, până la adoptarea Legii nr. 165/2013, se stabileau în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, dând eficienţă tuturor principiilor care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, curtea a constatat că reclamanţii ar fi avut un interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezentat de un drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea imobilului revendicat, acesta fiind nivelul la care legea specială înţelegea să acorde o reparaţie echitabilă.
Examinând această chestiune, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, care, potrivit prevederilor art. 4, se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a legii, curtea a constatat că, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, apelantul va fi beneficiarul dispoziţiilor acestui act normativ, în sensul că va fi beneficiarul măsurii de compensare prin puncte, pe care le va putea valorifica prin achiziţionarea de imobile în cadrul licitaţiilor publice naţionale care se vor organiza în aplicarea noilor dispoziţii.
Pentru finalizarea mecanismului de comparare a titlurilor înfăţişate de părţi, astfel cum au fost identificate în cele ce preced, curtea a considerat necesar să analizeze în ce măsură acestea conferă părţilor posibilitatea să se prevaleze de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, prin raportare la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamanţilor, curtea a avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noţiunea de bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).
Tot sub incidenţa acestei noţiuni regăsim şi situaţia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Aşa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin şi Katz, o astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluţia pronunţată în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reţine existenţa unui interes patrimonial, care, de asemenea, intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.
O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se poate identifica şi în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie, edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Şi pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă, în opinia instanţei, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noţiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalităţii aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, raţiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a şti în ce măsură poate avea relevanţă juridică, din perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicarea acestui principiu în continuare, în condiţiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de "speranţă legitimă" în favoarea fostului proprietar, în condiţiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală, suficient de bine stabilită în dreptul intern, susţinută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatării nevalabilităţii titlului statului, curtea a reţinut că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o "speranţă legitimă".
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă şi având în vedere că reclamanţii au urmat procedura legilor speciale de reparaţie care s-au edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată de unitatea deţinătoare, curtea a reţinut că reclamanţii s-ar putea prevala de un interes patrimonial, din perspectiva Legii nr. 10/2001, care să intre în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Fără a relua cele anterior expuse, curtea a reamintit că, în sistemul reparatoriu reglementat de legea specială, reclamanţii ar fi titularii unei drept de creanţă, care intră în conţinutul noţiunii de bun consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, pentru a avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare, este esenţial ca reclamanţii să beneficieze de recunoaşterea actuală a dreptului de proprietate pretins, de natură să le confere un drept de restituire. Din această perspectivă, este evident că valoarea patrimonială, pe care procedura legii speciale ar recunoaşte-o în favoarea reclamanţilor, îmbracă forma unui drept de creanţă, care nu este suficient pentru a obţine retrocedarea imobilului. Reclamanţii s-au prevalat de existenţa vechiului lor drept de proprietate, dobândit de autorii lor în maniera arătată în cele ce preced, însă trebuie luat în considerare faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului, astfel că, din punct de vedere formal, vechiul drept real al autorilor reclamanţilor şi-a încetat existenţa în patrimoniul lor. Adoptarea unei legislaţii reparatorii, (lucru s-a realizat prin edictarea Legii nr. 10/2001) având drept scop retrocedarea proprietăţilor imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, a fost interpretată de Curtea Europeană ca fiind de natură să confere foştilor proprietari, şi implicit moştenitorilor lor, un nou drept de proprietate, cu aceeaşi fizionomie şi natură juridică, dar care poate fi exercitat în plenitudinea atributelor sale de către cei care au urmat procedura specială şi mai ales recunoscut ca aparţinând foştilor titulari, numai după obţinerea unei confirmări pe cale administrativă sau judiciară în acest sens. O astfel de confirmare poate constitui decizia sau dispoziţia de retrocedare emisă de entitatea deţinătoare sau cea competentă să soluţioneze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, hotărârea judecătorească pronunţată în etapa judiciară a procedurii legii speciale, prin care instanţa stabileşte posibilitatea restituirii în natură şi dispune în consecinţă sau hotărârea judecătorească prin care s-a admis, anterior adoptării Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a foştilor proprietari deposedaţi abuziv.
Făcând aplicarea în cauză a tuturor acestor aspecte teoretice, curtea a constatat că reclamanţii nu se pot prevala de o astfel de recunoaştere, astfel că nu pot invoca un bun actual sub forma dreptului de proprietate, în sensul Convenţiei şi, implicit, niciun drept la restituire, spre deosebire de intervenientă, care îşi legitimează calitatea de proprietar actual al imobilului prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate coroborat cu actele succesive de transmitere a proprietăţii şi care este în măsură să se prevaleze de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecinţă, curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamanţilor de către prima instanţă.
Apelantul a mai susţinut, în motivarea căii de atac promovate, faptul că preluarea imobilului constituie o faptă ilicită ce aduce atingere caracterului exclusiv al dreptului său de proprietate. Fără a susţine că preluarea terenului s-a realizat în condiţii de normalitate, curtea a reamintit faptul că reglementarea situaţiei proprietăţilor imobiliare preluate abuziv s-a realizat după 1990 prin adoptarea mai multor acte normative în această materie, care prevedeau procedura şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca foştii proprietari să fie repuşi în drepturi, fie prin retrocedarea în natură, dacă e posibil, fie prin echivalent, în modalităţile stabilite de Legea nr. 165/2013, actualmente.
Apelantul a susţinut că nu se poate vorbi de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, justificat de faptul că preluarea imobilului s-a realizat fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Curtea a subliniat că aplicarea acestor acte normative s-a realizat fără nicio corelare cu maniera în care s-a produs preluarea imobilului, precum şi faptul că nici certificatul de atestare a dreptului de proprietate, emis în temeiul acestor acte normative, şi nici actele ulterioare, translative succesiv de proprietate, nu au fost contestate în instanţă sub aspectul valabilităţii, în condiţiile permise de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că beneficiază de prezumţia de validitate, instanţa recunoscându-le pe deplin efectele juridice. Din această perspectivă, orice discuţie legată de buna-credinţă a intervenientului principal, în calitate de proprietar şi posesor actual, nu mai poate avea relevanţă.
În susţinerea apelului, reclamantul a mai invocat protecţia conferită de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect care a fost dezbătut pe larg de curte, care a arătat care sunt posibilităţile pe care reclamantul le are la dispoziţie pentru redobândirea dreptului său şi ce semnificaţie au, din perspectiva Convenţiei, măsurile reparatorii la care ar putea fi îndreptăţit.
În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, curtea a constatat că au fost respectate toate garanţiile unei proceduri judiciare echitabile, fiind respectate principiile de bază, cum ar fi principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare al părţilor, principiul imparţialităţii şi echidistanţei judecătorului faţă de ambele părţi.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, curtea a reţinut că a fost în mod corect admisă, având în vedere că imobilul nu se mai află în deţinerea unităţii administrativ-teritoriale, ci a intervenientului principal.
În finalul cererii de apel, reclamantul a formulat critici de fond, legate de soluţia de respingere a acţiunii, invocând în esenţă faptul că tribunalul a interpretat greşit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Făcând trimitere la analiza amplă, expusă anterior, cu privire la modalitatea în care s-a realizat operaţiunea de comparare a titlurilor prezentate de părţi, la semnificaţia pe care o au drepturile de care se prevalează părţile din perspectiva Convenţiei, cu evidenţierea situaţiei în care se află reclamanţii, în calitate de foşti proprietari deposedaţi anterior revoluţiei şi a posibilităţilor concrete pe care le au la dispoziţie pentru a obţine o reparaţie echitabilă, curtea a considerat că a răspuns tuturor criticilor formulate, motiv pentru care, în raport de toate considerentele expuse, a constatat caracterul nefondat al căii de atac deduse judecăţii.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul M.Ş., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, indicând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susţinut că soluţia atacată se întemeiază pe considerente contradictorii, atât în ce priveşte situaţia juridică a bunului litigios, care în evidenţele primăriei figurează încă în proprietatea sa, dar şi în ce priveşte modul de interpretare şi aplicare a jurisprudenţei convenţionale în materie.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a formulat notificare atât în baza Legii nr. 112/1995, cât şi a Legii nr. 10/2001, nesoluţionată, intrând astfel în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, fiind cel puţin titularul unui drept de creanţă şi proprietarul de drept al bunului litigios, drept înscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni încă din anul 1952.
Deşi se reţine că în anul 1988 construcţia, proprietatea părinţilor săi, a fost demolată, nu arată dacă s-a plătit sau nu vreo despăgubire, cu toate că toate constituţiile României, pentru ca actul de transfer al bunului din proprietatea privată în cea a statului să fie legal, vorbeau despre o dreaptă şi justă despăgubire, cu privire la care nu s-a făcut dovada achitării, instanţa pretinzându-le reclamanţilor să facă această dovadă.
În pofida realităţii, instanţa de apel reţine o altă situaţie de fapt în cauză, decât cea rezultată din probatoriul administrat, cu trimitere la expertiza L.G., care a relevat că "terenul revendicat corespunde ca formă şi dimensiuni cu terenul indicat în actul de vânzare-cumpărare", şi că "terenul revendicat este afectat pe o suprafaţă de 58,45 mp de complexul comercial P., clădire neterminată şi abandonată".
În acest fel, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, care sunt de natură a atrage nelegalitatea prevăzută de motivul de recurs invocat, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi, ca o consecinţă a admiterii apelului, schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii introductive de instanţă.
Prioritar, în conformitate cu cerinţele art. 137 alin. (2) C. proc. civ., va fi analizată excepţia invocată în cauză, a nulităţii căii de atac deduse judecăţii, şi care va fi respinsă, întrucât calea de atac cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi care, din dezvoltare, pot fi subsumate acestor critici ori fac posibilă încadrarea, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată că aceasta nu este fondată, pentru considerentele:
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. "modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare, în sensul dispoziţiilor legale citate, sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contradicţii între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietate flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv ori motivarea sa insuficientă, sau prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Motivele contradictorii la care se referă norma legală enunţată vizează, deci, situaţia în care, aşa cum s-a arătat mai sus, considerentele ce vin să susţină soluţia adoptată prin dispozitiv sunt, unele în sensul admiterii acţiunii iar altele în sensul reţinerii netemeiniciei sale, iar nu, prin ipoteză, împrejurarea că situaţia de fapt reţinută de instanţa de judecată nu ar fi convergentă, în opinia recurentului, cu probatoriul administrat, care se constituie, în realitate, într-un alt motiv de recurs, în prezent abrogat, art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
De asemenea, în cauză nu se regăseşte nici ipoteza nemotivării ori a motivării insuficiente, întrucât, astfel cum rezultă din conţinutul actului de procedură supus controlului judiciar, acesta expune, într-o manieră clară, printr-o amplă argumentaţie, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei de apel.
Nu sunt fondate nici criticile constând în greşita soluţionare a fondului cauzei ce se vădesc ca aparţinând cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă vor fi analizate, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pentru considerentele:
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele au apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., invocate în cauză.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanţi de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
În acest sens, prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a dispus în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 - 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi era asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, în condiţiile în care ar fi formulat notificare.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că, referitor la exerciţiul aceluiaşi drept, nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unul să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, critică care însă nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă, situaţie în care se constată că nici această critică nu subzistă.
Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condiţiile legii, este unul funcţional, constituind pentru reclamant o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor sale (de care a şi uzat), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. Nr. 778/22.11.2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncţionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare şi distincte de cea a soluţionării notificărilor.
Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, respectiv Gladkvist şi Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu a adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25).
În fine, contrar celor susţinute de recurent, prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, privind imobilele ce intră sub incidenţa actului normativ de reparaţie, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurent, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).
În acelaşi sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanţii erau simpli solicitanţi în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne, situaţie în care Înalta Curte constată că recurentul nu poate invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Chiar simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în parag. 143 şi 144, că: "(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala".
Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu ar putea să le confere reclamanţilor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.
Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35, Atanasiu împotriva României, parag. 135, 136).
Constatând că, în speţă, reclamantul a uzat de dispoziţiile legii speciale, exerciţiului dreptului său prin cererea dedusă judecăţii i se opune regula concursului dintre legea specială şi cea de drept comun, sus reliefată, şi consacrată în această materie prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împrejurarea că procedura legii speciale nu a fost încă finalizată, nu este de natură să transfere pe umerii pârâţilor (al căror titlu este fiinţă, nu a fost anulat) răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de stat prin actele normative de reparaţie adoptate în materie.
În soluţionarea raportului juridic litigios are relevanţă exclusiv împrejurarea că bunul în litigiu a fost preluat de către stat, în mod abuziv, în raport de susţinerile reclamantului (fără plata unei despăgubiri), ceea ce face însă să fie atrasă incidenţa legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, cu toate consecinţele sus reliefate.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312(1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia de nulitate a recursului invocată de intimata intervenientă SC G.A.M. SRL.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.Ş. împotriva Deciziei nr. 184A din 5 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 906/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 908/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
