ICCJ. Decizia nr. 909/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 909/2014
Dosar nr. 29986/211/2011
Şedinţa publică din 19 martie 2014
Asupra cauzei de faţa constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 244 din 10 mai 2013 a Tribunalului Cluj a fost admisă excepţia nelegalei timbrări şi excepţia inadmisibilităţii invocate din oficiu şi, în consecinţă:
A fost anulată ca netimbrată acţiunea precizată formulată de către reclamanta F.I.E. în contra pârâtului Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar, privind masa succesorală.
A fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea iniţială formulată de aceeaşi reclamantă împotriva pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect revendicare.
A fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea precizată în final formulată împotriva pârâtului Municipiul Cluj-Napoca privind compararea de titluri.
În considerente, tribunalul a reţinut că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanta F.I.E. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că imobilul situat în Cluj, str. G., compus din 1245 mp şi construcţii, proprietatea tabulară a bunicii sale, a fost preluat fără titlu de Statul Român, să se dispună restituirea în natură a imobilului, să se anuleze toate contractele de închiriere încheiate asupra imobilului şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
La data de 19 septembrie 2012, după înregistrarea dosarului pe rolul Tribunalului Cluj, ca urmare a declinării competenţei de către Judecătoria Cluj-Napoca prin Sentinţa civilă nr. 9975 din 8 mai 2012, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, să se constate că masa succesorală rămasă în urma defunctei sale bunici Z.K. se compune şi din imobilele construcţii neevidenţiate în CF X Cluj cu nr. topo Y, respectiv încă două corpuri de clădire, imobile care au făcut obiectul contractului autentic de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1943 în baza căruia a fost intabulat titlul de proprietate al bunicii sale; să se constate că această masă succesorală îi revine reclamantei în calitate de unică moştenitoare, conform Certificatului de moştenitor nr. 56 din 03 septembrie 2012 eliberat de BNP M.M.; să dispună înscrierea în CF a tuturor construcţiilor existente pe terenul respectiv pe numele său, să constate nulitatea absolută a contractelor de închiriere încheiate între Statul Român prin Municipiul Cluj-Napoca şi persoanele fizice sau juridice chiriaşe cu privire la imobilele arătate şi să dispună evacuarea chiriaşilor din aceste imobile, cu cheltuieli de judecată.
Totodată, a precizat că nu îşi mai susţine acţiunea în forma iniţială înţelegând să renunţe la judecată faţă de Ministerul Finanţelor Publice.
La data de 14 martie 2013, reclamanta a depus la dosar a doua precizare de acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, să se compare titlul de preluare al imobilului aparţinând Statului Român cu titlul său, în calitate de unică moştenitoare a fostei proprietare tabulare.
Tribunalul a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. XXXIII/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în sensul că situaţia concursului dintre legea speciala şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Cât priveşte prima precizare de acţiune, tribunalul a admis excepţia netimbrării, considerând că reclamanta nu beneficiază de dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 în condiţiile în care este o acţiune de drept comun, de constatare a masei succesorale, iar nu o cerere pentru restituirea unui imobil preluat de către stat.
Referitor la cea din urmă precizare de acţiune, tribunalul a apreciat că în virtutea aceleiaşi decizii de recurs în interesul legii, acţiunea în compararea de titluri privind un imobil care cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, reclamanta neputându-se prevala de dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 480 C. civ.
S-a arătat că este lipsit de relevanţă faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul Statului Român, nefiind înstrăinat, atâta timp cât s-a statuat de către instanţa supremă că de principiu, persoanelor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicărilor; numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare dacă însă imobilul nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apei reclamanta arătând că prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat faptul că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Aceeaşi prioritate poate fi dată unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Raportat la caracterul nelegal al preluării imobilului, respectiv la lipsa totală a oricărui titlu de preluare, apelanta a arătat că nu a pierdut niciodată calitatea de proprietară, fiind întrunite cerinţele art. 1 din Primul Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A mai arătat că Statul Român este doar un detentor precar cu privire la imobilele construcţii din litigiu şi în condiţiile dispoziţiilor art. 918 alin. (1) lit. d) din noul C. civ. este obligat să le predea reclamantei, el nefiind un posesor de bună-credinţă.
Prin precizarea motivelor de apel, reclamanta a solicitat în principal anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanţă a judecat procesul fără a intra în judecarea fondului, respingând acţiunea precizată ca inadmisibilă.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat în conţinutul întâmpinării excepţia tardivităţii apelului formulat în contradictoriu cu acest pârât, arătând că abia prin precizarea motivelor de apel din 29 august 2013, apelul a fost promovat în contradictoriu şi cu acest pârât, excepţia nulităţii apelului formulat în contradictoriu cu acest pârât, întrucât precizarea motivelor de apel a fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj cu încălcarea prevederilor art. 288 alin. (2) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice raportat la pârâtul chemat în judecată pe de o parte, şi la cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei de a formula acţiune în revendicare, întrucât reclamanta nu a făcut dovada calităţii de moştenitoare după proprietara tabulară şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin Decizia nr. 87 A din 20 septembrie 2013 Curtea de Apel Cluj a respins apelul reţinând următoarele:
Excepţia tardivităţii apelului formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, grefată pe considerentul că apelul a fost declarat în contradictoriu cu acest pârât la data de 29 august 2013, peste termenul prevăzut de lege, nu este întemeiată, întrucât apelul se exercită împotriva unei hotărâri şi nu împotriva unei părţi. Acest aspect reiese din dispoziţiile art. 282 alin. (1), art. 287 alin. (1) pct. 2, art. 290 C. proc. civ.
Excepţia nulităţii apelului formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice grefată pe dispoziţiile art. 288 alin. (2) C. proc. civ., a fost înlăturată, reţinându-se că prin Decizia nr. 303/2009 Curtea Constituţională a admis critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. (2) C. proc. civ., şi a constatat că teza finală a acestei prevederi, respectiv sintagma "sub sancţiunea nulităţii", este neconstituţională. Această dispoziţie şi-a încetat efectele juridice în baza art. 147 alin. (1) din Constituţie, astfel încât nedepunerea apelului la instanţa a cărei hotărâre se atacă nu mai este sancţionată cu nulitatea.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. prin D.G.F.P. pe considerentul că în cererea de chemare în judecată calitatea de pârât o are Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost respinsă, întrucât calitatea de parte şi-a păstrat-o entitatea chemată în judecată în faţa primei instanţe, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind menţionat atât în citativul din apel, cât şi în procedura de citare.
Ca nefondată a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu motivarea că aceasta a depus în faţa primei instanţe certificatul de moştenitor nr. 56 din 3 septembrie 2012, eliberat de Biroul Notarului Public M.M., care atestă calitatea sa de moştenitoare defunctei Z.K., născută S.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice grefată pe cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii a fost respinsă ca nefondată, apreciindu-se că, raportat la obiectul litigiului - revendicare pe drept comun şi pe compararea titlurilor - cele statuate prin menţionata decizie nu sunt incidente în cauză. Această decizie este incidenţă, în opinia instanţei de apel, în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv.
În fine, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât a fost înlăturată ca lipsită de interes, reţinându-se că hotărârea primei instanţe, ce face obiectul prezentului apel se întemeiază tocmai pe această excepţie, acţiunea fiind respinsă ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, adică în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, admisibilitatea acţiunii a fost analizată prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
S-a reţinut în considerentele acestei decizii că Înalta Curte a statuat că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generaţia specialibus derogant.
Reclamanta se află în prima din cele trei situaţii enumerate, respectiv nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, dar a formulat acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, considerând astfel că are un drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a justifica de ce nu a urmat procedura legii speciale, reclamanta a invocat starea de sănătate precară a antecesoarei sale, însă aceasta a decedat la data de 5 septembrie 2003, potrivit certificatului de deces, după expirarea termenului pentru depunerea notificării, prev. de art. 21 alin. (1) în forma iniţială a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta a formulat prezenta acţiune la data de 9 noiembrie 2011, adică după trecerea unui interval foarte lung de timp atât de la expirarea termenului legal pentru depunerea notificărilor, cât şi de la decesul antecesoarei sale.
Cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, s-a arătat că acesta nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. Invocarea unui "bun" în sensul art. 1, presupune recunoaşterea dreptului de proprietate în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Instanţa de apel a conchis că reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel ca nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Critica referitoare la încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitor la dreptul oricărei persoane ca o instanţă să se pronunţe asupra oricărei contestaţii referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, a fost înlăturată ca nefondată.
Faptul că instanţele au verificat cu prioritate posibilitatea reclamantei de a acţiona în baza dreptului comun, în condiţiile în care nu a urmat procedura legii speciale, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiţie al reclamantei, garantat prin art. 6 din Convenţie; acest text nu garantează dreptul unei persoane care se adresează justiţiei de a obţine analiza pe fond a tuturor pretenţiilor sale.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
- în mod eronat, s-a apreciat excepţia de inadmisibilitate ca fiind o excepţie care împiedică judecarea pe fond a cauzei, motiv pentru care nu s-a mai procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate;
- în mod eronat, instanţa a reţinut, argumentat şi dezvoltat doar prima teză enunţată în Decizia nr. 33/2008;
- s-a analizat greşit noţiunea de bun şi s-a nesocotit susţinerea sa că deţine un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;
- a fost nesocotită statuarea din Decizia nr. 33/2008 care impune ca dispoziţiile Convenţiei să se aplice prioritar atunci când legislaţia internă şi cea europeană nu sunt concordante;
- în mod greşit a fost respinsă acţiunea în revendicare în condiţiile în care statul nu a făcut dovada că deţine un titlu valabil de preluare;
- nu a fost analizat certificatul de moştenitor prezentat care dovedeşte calitatea recurentei de moştenitor şi de actual proprietar al imobilului;
- nu a fost analizată susţinerea potrivit căreia autoarea sa, a fost în imposibilitate de a urma procedura legii speciale, din cauza stării de sănătate şi
- nu s-a analizat în ce măsură admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Recursul nu este fondat.
Împrejurarea că, în circumstanţele cauzei pendinte, pe deplin stabilite şi necontestate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea invocată de reclamantă, nu înseamnă că hotărârea pronunţată ar fi nelegală.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţiei, dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - nu poate fi primită, cât timp reclamanta nu deţine un bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, în condiţiile în care instanţa naţională nu i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nu a dispus restituirea lui.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei, conform cărora aceasta deţinea un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil la momentul promovării acţiunii.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, ale cărei dispoziţii sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogării - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, "dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1.975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept."
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950 ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
Or, în speţă, reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în discuţie, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înţeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.
În ceea ce priveşte Decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă şi judiciară.
Pe de altă parte, hotărârea pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României nu conţine prevederi care, prin interpretare şi aplicare la datele concrete ale speţei, i-ar putea fi favorabile.
Astfel, nici din perspectiva Convenţiei reclamantul nu avea vocaţia restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778/22.11.2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că reclamanta ar deţine un "bun actual", câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanta nu avea un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Recurenta a susţinut că, în speţă, este aplicabilă teza a doua din Decizia nr. 33/2008 întrucât, în prezent, imobilul se află în proprietatea statului, astfel că nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, motiv pentru care acţiunea în revendicare este admisibilă.
Speţei îi sunt aplicabile, însă, prevederile primei teze a deciziei motivat de faptul că în considerentele acesteia s-a reţinut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act nonnativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării. De asemenea, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut utiliza această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare. Or, în cauză, recurenta nu a dovedit existenţa unui motiv independent de voinţa autoarei sale care să o împiedice să formuleze notificarea în termenul legal care a fost prelungit până la 14 februarie 2002. Starea precară a sănătăţii sale nu poate constitui o astfel de împrejurare, având în vedere că putea să mandateze o altă persoană pentru depunerea notificării.
Ca atare, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă şi în situaţia în care imobilul se află încă la stat sau la unitatea deţinătoare.
Întrucât noţiunea de inadmisibilitate vizează nu atât excepţia, cât efectul spre care tinde aceasta, în mod corect instanţa de apel nu a mai analizat fondul cauzei, respectiv nu a mai procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.I.E. împotriva Deciziei nr. 87A din 20 septembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 908/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 912/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
