ICCJ. Decizia nr. 908/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 908/2014
Dosar nr. 6806/3/2007*
Şedinţa publică din 19 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 februarie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 8606/3/2007, reclamanta V.M.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, S.A., R.T., D.Ş., D.M., P.Ş. şi P.D., să se constate ilegală şi abuzivă trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, str. P., sector 1; să se constate că statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului; să se constate, prin comparare de titluri, că titlul său este preferabil titlului părţilor persoane fizice şi să fie obligaţi aceştia din urmă să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul litigios.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale, excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, în ceea ce priveşte constatarea preluării fără titlu a imobilului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că apartamentele nu se mai află în proprietatea statului.
Pârâţii P.Ş. şi D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, învederând că au fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi că, în această situaţie, reclamanta are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin Sentinţa civilă nr. 1642 din 11 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei de interes pentru capetele de cerere 1 şi 2, pe care le-a respins ca lipsite de interes şi a respins capătul de cerere privind revendicarea ca inadmisibil.
S-a reţinut că art. 2 din Legea nr. 10/2001 descrie şi enumeră ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, iar lit. a) din acest articol se referă şi la Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, act normativ în baza căruia imobilul litigios a trecut în proprietatea statului. Or, atâta timp cât legiuitorul a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (lit. g) din acelaşi articol) au fost preluate în mod abuziv, instanţa nu poate să constate din nou o situaţie de fapt ce a fost prevăzută prin lege, motiv pentru care reclamantul nu justifică un interes în promovarea unei asemenea cereri.
Cu privire la acţiunea în revendicare, s-a reţinut că aceasta este, potrivit definiţiei date în literatura de specialitate, în absenţa unei definiţii legale, acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrina şi în jurisprudenţă, se consideră că, în cadrul unei asemenea acţiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli, printre care şi aceea că, în situaţia în care titlurile emană de la autori diferiţi, să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.
În cazul imobilelor naţionalizate, există însă dispoziţii legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât şi instituţiile competente să dispună restituirea şi să exercite controlul asupra deciziilor luate. Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să dea o rezolvare legală situaţiei create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naţionalizării.
Iniţial, la adoptarea Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că imobilele trecute în proprietatea statului în baza actelor de naţionalizare au fost legal preluate, situaţie în care s-a stabilit dreptul chiriaşilor de a cumpăra imobilele în care locuiau de la statul considerat că a devenit proprietar, fiind, deci, o măsură de politică legislativă cu caracter social care, pentru o mare parte din imobile, nu a pus nicio problemă, foştii proprietari neinteresându-se nici în prezent de situaţia acestora.
În timp însă, această concepţie s-a schimbat, apreciindu-se că titlul statului nu este valabil, chiar dacă a avut la bază un act de naţionalizare, întrucât chiar aceste acte normative nesocoteau prevederile Codului civil şi tratatele internaţionale la care România era parte, ceea ce ar fi de natură să conducă la concluzia că proprietarii deposedaţi abuziv nu şi-au pierdut niciodată dreptul asupra imobilului şi să atragă, pe cale de consecinţă, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar.
Opţiunea legiuitorului de a se da câştig de cauză uneia sau alteia dintre părţi a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaş, care şi-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa şi instanţei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş devenit proprietar, însă o asemenea acţiune nu poate fi admisă, deoarece situaţiei de fapt reţinute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferinţă, şi anume verificarea titlurilor autorilor părţilor, ceea ce, în speţă, ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opţiunii legiuitorului. În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc, nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acţiunilor în revendicare în condiţiile dreptului comun, paralel şi în contradicţie cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acţiune permisă.
Prin urmare, analizând acţiunea în revendicare formulată de către reclamantă, instanţa a constatat că, în cazul acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta V.M.L.
Prin Decizia civilă nr. 99A din 06 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
A reţinut instanţa de apel că, în ce priveşte primele capete de cerere, prima instanţă trebuia să interpreteze voinţa reală a reclamantei, nu pe baza exprimării parţial defectuoase folosite de aceasta, ci pe baza scopului urmărit de reclamantă prin demersul judiciar întreprins, scop rezultând din formularea celor două capete de cerere şi din considerentele acţiunii.
În acest sens se constată că, la primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat să se constate, "drept ilegală şi abuzivă, trecerea în proprietatea statului a imobilului", la capătul al doilea, s-a solicitat să se constate că "statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului", iar, prin următoarele capete de cerere, s-a solicitat obligarea pârâţilor persoane fizice să lase în deplină proprietate reclamantei apartamentele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, ce fac parte din compunerea imobilului.
S-a observat că reclamanta face confuzie între noţiunile de "trecere ilegală" şi "trecere abuzivă" a imobilului în proprietatea statului, însă, din modul de formulare a primelor două capete de cerere, rezultă în mod neechivoc că voinţa reclamantei este aceea de a se constata că dreptul de proprietate asupra imobilului aparţinând autorului său nu a trecut niciodată în patrimoniul statului. Din această perspectivă, Curtea a considerat că singura chestiune posibil a fi supusă clarificării era aceea de a stabili dacă cele două capete de cerere, astfel cum au fost redactate, reprezintă, în realitate, o singură pretenţie: constatarea preluării fără titlu a imobilului de către stat de la autorul reclamantei (consecinţa admiterii unei astfel de pretenţii fiind aceea că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în proprietatea statului).
Fără să cerceteze cadrul legal pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, precum şi finalitatea urmărită de reclamant prin modul de formulare a primelor două capete de cerere, prima instanţă s-a aflat, la rândul său, în confuzie, punând sub semnul identităţii sfera de întindere a înţelesului conceptelor de "preluare abuzivă" - prevăzută de art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi a conceptului de "preluare ilegală, fără titlu" a imobilului.
Dacă, din punctul de vedere al limbajului comun, cele două sintagme ar putea fi considerate ca având acelaşi înţeles, sub aspect juridic, al efectelor, cele două concepte nu sunt identice, astfel cum rezultă din art. 2 lit. h) şi i) şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a mai reţinut de instanţa de apel că preluarea cu titlu (sau cu titlu valabil) ori "trecerea" cu titlu a unui imobil în proprietatea statului presupune o transmisiune reală şi legală a dreptului de proprietate asupra unui imobil dintr-un patrimoniu aparţinând unei persoane în patrimoniul statului.
Preluarea ("trecerea" - sintagmă folosită de reclamantă în acţiune) ilegală, fără titlu, a unui imobil în proprietatea statului presupune că nu au fost respectate cerinţele prevăzute de lege pentru ca transmisiunea dreptului de proprietate să aibă loc, consecinţa fiind aceea că, din punct de vedere juridic, nu s-au produs efectele juridice specifice actului translativ, iar statul nu a devenit titularul dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv.
Sintagma "imobil preluat abuziv" este specifică doar domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul înţelegând, în limitele competenţei sale de legiferare, să acorde măsuri reparatorii persoanelor îndreptăţite, atât cu privire la imobilele ce au trecut cu titlu valabil în proprietatea sa, cât şi cu privire la imobilele preluate fără titlu în patrimoniul său.
Solicitarea ca instanţa să constate caracterul abuziv al preluării unui imobil ar fi putut fi considerată ca lipsită de interes doar dacă acţiunea ar fi fost fundamentată pe aplicarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Însă reclamanta nu a înţeles să sesizeze instanţa cu o acţiune specifică acestei legi, ci cu o acţiune formulată pe baza dreptului comun - Codul civil.
Cum finalitatea urmărită de reclamantă este obţinerea posesiei asupra imobilului (aceasta considerându-se ca fiind adevărata titulară a dreptului de proprietate) este evident interesul de a solicita să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor săi, o astfel de chestiune fiind absolut necesară pentru cercetarea pe fond a acţiunii în revendicare.
Astfel, în cadrul acţiunii în revendicare, când ambele părţi prezintă câte un titlu, instanţa trebuie să procedeze la compararea acestora, urmând a verifica transmisiunile anterioare acestor titluri, pentru a stabili care dintre acestea este mai preferabil. Or, din această perspectivă, reclamanta are tot interesul să demonstreze că autorul pârâţilor nu a dobândit, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, dreptul de proprietate asupra imobilului şi, deci, nu ar fi putut să transmită valabil un drept pe care nu îl avea.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea a apreciat că, din perspectiva temeiului juridic pe care reclamanta şi-a justificat acţiunea, nu pot fi considerate ca lipsite de interes primele două capete de cerere.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita respingere a capetelor de cerere privind revendicarea ca inadmisibile, Curtea a constatat că, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu împotriva persoanei care a dobândit prin cumpărare imobilul de la stat este admisibilă.
S-a reţinut că, doar în ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai află în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
Chiar şi în astfel de situaţii, dacă se constată că procedura specială este una ineficientă sau mult mai dificilă pentru solicitant, acesta are dreptul de a uza de calea prevăzută de dreptul comun pentru a-şi realiza dreptul său fundamental de proprietate (de exemplu, a trecut o perioadă foarte lungă de timp fără a i se răspunde solicitantului la notificare).
În ceea ce priveşte imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, Curtea a apreciat că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamantă şi, mai mult, nu este exclusivă.
În soluţionarea chestiunii admisibilităţii acţiunii în revendicare, Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acest text legal a fost interpretat şi aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase litigii formulate de cetăţeni români împotriva statului român, litigii finalizate cu condamnarea României pentru încălcarea dreptului de proprietate.
S-a reţinut că, dacă în urma analizării primelor două capete de cerere, se va stabili că dreptul de proprietate asupra imobilului a trecut în mod legal în patrimoniul statului, atunci este evident că acţiunea în revendicare urmează a fi respinsă.
Dacă, însă, în urma analizării primelor două capete de cerere, se va stabili că dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei, atunci aceasta nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, la momentul intrării în vigoare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului fiind, şi în prezent, titulara unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mergând pe această ipoteză, se poate constata, a mai reţinut instanţa de apel, că, în anul 1997, respectiv, 2000, statul, care nu a avut şi nici nu avea dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv, l-a vândut unor chiriaşi, reclamanta fiind astfel privată de posibilitatea de a intra în posesia acestuia.
Astfel de vânzări realizate de stat către chiriaşii de bună-credinţă, chiar dacă s-au făcut anterior confirmării în justiţie, în mod irevocabil, a dreptului de proprietate al reclamantei, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei. Urmare a acestor vânzări, reclamanta nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moştenire, de a consimţi o donaţie sau de a dispune de acesta într-un alt fel. În aceste condiţii, Curtea, ca instanţă de apel, a constatat că această situaţie a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa, în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
O astfel de interpretare a fost dată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunţate împotriva României (Păduraru, Porteanu, Radu, Străin, etc.). Compatibilitatea acestor vânzări a apartamentelor din imobil cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Prin Decizia civilă nr. 7917 din 5 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul formulat de intimaţii-pârâţi R.T., D.Ş. şi D.M., P.Ş. şi P.D.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 6806/3/2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 septembrie 2010, în vederea rejudecării.
Prin Decizia civilă nr. 1886 din 1 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat abuzivă preluarea de către stat a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi a respins acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată. Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, ca rămasă fără obiect.
A reţinut instanţa de fond că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 29143/1932 şi autorizaţia de construcţie nr. 00530/1936, bunicii reclamantei, E. şi P.V., au devenit proprietarii imobilului teren, în suprafaţă de 287,14 mp, şi construcţie S+P+2E+M, situat în Bucureşti, str. P., sector 1. Acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Tatăl reclamantei, în calitate de moştenitor - în baza certificatelor de moştenitor nr. 734/1974, 835/1980 - a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii imobilului, fiind emisă dispoziţia nr. 277, emisă de Primarul General, la data de 3 aprilie 2002, modificată prin Dispoziţia nr. 8935 din 23 octombrie 2007, prin care s-a restituit în natură construcţia S+P+2E+M, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.
În privinţa primului capăt de cerere, având în vedere şi Decizia civilă nr. 99A/2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, precum şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat. Astfel, situaţia juridică a imobilului relevă preluarea acestuia în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 8105, act normativ prevăzut expres în Legea nr. 10/2001 ca reprezentând o preluare abuzivă. Dată fiind această situaţie premisă, imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor reglementate de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta a şi uzat de dreptul de a declanşa procedura administrativă prevăzută de acest act normativ prin depunerea notificării.
În privinţa celui de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare nu mai poate fi examinată exclusiv prin prisma dispoziţiilor dreptului comun, ci în temeiul acestei legi speciale.
Astfel, restituirea în natură este condiţionată de anularea actului de înstrăinare încheiat între stat şi terţul dobânditor, legea prevăzând o sancţiune drastică pentru foştii proprietari care au stat în pasivitate, şi anume chiar pierderea dreptului de proprietate, ca efect al decăderii.
Legea nr. 10/2001 reglementează excepţii de la dreptul comun în privinţa regimului nulităţii absolute, instituind termenul de prescripţie, prin art. 45 alin. (5), precum şi sancţiunea decăderii din dreptul de a cere măsuri reparatorii, ca urmare a nedepunerii notificării, conform art. 22 alin. (5).
Câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, respectiv când se acordă măsuri reparatorii în echivalent, nu se poate susţine ca legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu Codul civil.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele, în anumite condiţii expres prevăzute (art. 8 lit. c), art. 29).
Tribunalul a examinat cererea prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu încadrându-se în categoria imobilelor preluate abuziv, şi chiar dacă se reţine nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, câtă vreme reclamanţii nu au acţionat şi nu au cerut anularea titlului pârâţilor, titlul lor s-a consolidat.
Tribunalul a reţinut că noţiunea de valabilitate prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001 a fost interpretată în literatura de specialitate şi practica judiciară ca o cauză de preferabilitate a contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor cumpărători de bună-credinţă în faţa titlurilor de proprietate ale foştilor proprietari.
S-a observat de tribunal că reclamanţii au formulat acţiunea în revendicare, abia în anul 2007, nu au solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în termenul de 18 luni, astfel că titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat prin trecerea timpului. Chiar dacă s-ar proceda la compararea titlurilor părţilor, din perspectiva dreptului comun invocat de reclamanţi, pârâţii au câştig de cauză, întrucât, în privinţa acestora, acesta operează principiul proprietarului aparent.
Condiţiile acestui principiu de drept sunt întrunite, întrucât imobilul ca bun determinat s-a dobândit printr-un act juridic cu titlu oneros, pârâţii fiind de bună-credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a Statului român, în condiţiile în care titlul statului nu fusese contestat până în momentul întocmirii contractului de vânzare-cumpărare.
Aşadar, buna-credinţă a părţilor la momentul cumpărării reprezintă un fapt juridic creator al unui drept de proprietate valabil - acesta fiind sensul dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
A mai reţinut tribunalul că pârâţii sunt cei care deţin un "bun", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de proprietate nu a fost atacat.
În ceea ce priveşte aplicarea în speţă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că, în cauza Lupaş împotriva României din 14 decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în ipoteza în care nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanţilor, în mod definitiv, dreptul de a li se restitui imobilul în litigiu, aceştia nu au un "bun actual", în sensul jurisprudenţei Curţii (cauza Kopecky împotriva Slovaciei).
De asemenea, în cauza Atanasiu, Curtea a arătat că îi este suficient să constate că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Prin urmare, în sensul acestei jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care reclamanţii nu au introdus, până la data prezentei cereri, nicio acţiune în justiţie, în temeiul dreptului comun sau a unei legi speciale de reparaţie, tribunalul a reţinut că aceştia nu se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Rămâne de analizat dacă reclamanţii aveau cel puţin o "speranţă legitimă" de a li se recunoaşte un drept de proprietate asupra imobilului.
În această problemă, Curtea Europeană a statuat că o creanţă nu poate fi considerată ca o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Lupaş împotriva României). În cauză, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 33/2008, aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie, aparţinând altor persoane.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că nu se poate reţine că reclamanţii ar avea o "speranţă legitimă" privind restituirea în natură a imobilului vândut pârâţilor.
Mai mult decât atât, Curtea Europeană a statuat că legislaţia cu privire la restituirea imobilelor preluate de stat trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea care aparţine Statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, cazul Raicu împotriva României). De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât reclamanta V.M.L., cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
În motivarea cererii sale, apelanta reclamantă a arătat că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică. Astfel, a arătat apelanta, observaţia instanţei referitoare la omisiunea sa de a acţiona pentru a cere constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlurile intimaţilor pârâţi este lipsită de temei logic şi juridic. Dacă exista deja o astfel de hotărâre judecătorească, prin care titlul pârâţilor ar fi fost anulat, prezenta acţiune revendicare, prin comparare de titluri, nu ar fi mai avut nicio logică pentru că nu mai existau două titluri de comparat, al pârâţilor fiind deja anulat.
De asemenea, simplul fapt al neformulării unei acţiuni în anulare a titlului uneia dintre părţi nu poate da câştig de cauză în cadrul unei acţiuni în comparare de titluri, esenţa formulării acestui tip de acţiune judecătorească fiind tocmai faptul că ambele titluri există, sunt valide, dar unul e preferabil celuilalt. Mai mult, chiar dacă titlul pârâţilor s-ar fi consolidat, acesta nu a devenit şi preferabil, acestea fiind două noţiuni juridice diferite.
În baza criteriilor de baza pentru stabilirea preferabilităţii unui titlu în faţa altuia (vechimea încheierii, opozabilitate prin intabulare, achiziţionare de la proprietar/neproprietar, buna-credinţă/rea-credinţă), titlul apelantei este, în opinia acesteia, preferabil titlului intimaţilor pârâţi.
Nici măcar decizia Înaltei Curţi nr. 33 din 09 iunie 2008 nu a stabilit o altă regulă, ci doar a statuat premisele de la care se pot compara titlurile.
De asemenea, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 145/2004, a arătat că: "Recunoscând validitatea actelor de vânzare a imobilelor preluate fără titlu valabil, nici art. 46 alin. (2) teza a doua din lege şi nici legea în ansamblu nu conţin dispoziţii în raport de care să se poată susţine prevalenţa dreptului de proprietate, mai nou constituit, al dobânditorului de bună-credinţă, în concurs cu dreptul de proprietate al proprietarului iniţial, în egală măsură recunoscut." Şi "recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credinţă, nu a înţeles însă să consacre şi prevalenţa acestuia faţă de titlul proprietarului iniţial, care, potrivit aceleiaşi legi, nu a încetat niciun moment să existe".
Textul de lege criticat nu tranşează, aşadar, conflictul de interese legitime între proprietarul iniţial şi dobânditorul de bună-credinţă al imobilului, în favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre proprietarul iniţial şi dobânditorul de bună-credinţă al bunului său, prin efectul înstrăinării consimţite de o altă persoană, litigiu care constă în coexistenţa a două titluri de proprietate având acelaşi obiect, deci contradictorii şi excluzându-se reciproc.
În consecinţă, neexistând noi reguli de comparare de titluri, care să le abroge pe cele statuate, apelanta a considerat că titlul său de proprietate este preferabil contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ale foştilor chiriaşi ai statului. Astfel, pârâţii au cumpărat apartamentele de la un neproprietar, în timp ce autorii apelantei deţin acte de proprietate autentificate, transcrise şi întabulate încă din 1940.
În ceea ce priveşte aşa-zisa buna-credinţă a cumpărătorilor, se impune înlăturarea acestei prezumţii simple şi constatarea că, la momentul cumpărării, aceştia erau de rea-credinţă, deoarece au cumpărat apartamentele, ştiind că există un fost proprietar, mai mult, chiar locuiau cu acest proprietar, de zeci de ani, în acelaşi imobil. În ceea ce priveşte Statul Român, şi acesta a fost de rea-credinţă, la data încheierii acestor contracte, deoarece, încă din 1991, fostul proprietar făcuse cereri de restituire în natură a întregului imobil.
În cuprinsul cererii de apel, Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de către Primarul General, consideră că, în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului statului, în mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia lipsei de interes în promovarea acestui capăt de cerere.
Astfel, prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 (legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), care reprezintă legea specială, ce derogă de la legea generală, au fost definite în mod concret atât imobile preluate în mod abuziv, cât şi modalităţile de reparaţie (restituire în natură, în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acţiuni).
Astfel art. 2 din Legea nr. 10/2001 descrie şi enumeră ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, iar, la lit. g) din acest articol, se referă chiar şi la orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum a fost definit la art. 6 (1) din Legea nr. 213/1998.
Or, atâta timp cât, printr-o lege, s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât cea ce prevede legea, ca atare, reclamanta nu mai justifică interes în vederea promovării unei astfel de capăt de cerere.
Prin Decizia civilă nr. 78A din 9 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi de apelanta-reclamantă V.M.L.
Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la criticile formulate, Curtea a constatat că apelurile nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, este de observat că, prin acesta, se critică hotărârea primei instanţe exclusiv din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei lipsei de interes în promovarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, susţinându-se că, în condiţiile în care, prin Legea nr. 10/2001, s-a statuat că toate imobilele ce au trecut în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Curtea a constatat că aceste aspecte au făcut obiectul analizei, în cadrul apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, într-un prim ciclu procesual, constatându-se că soluţia respingerii, ca lipsit de interes a capătului de cerere vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului, nu este întemeiată.
Or, câtă vreme, prin hotărârea la care s-a făcut referire, irevocabilă prin respingerea recursului, a fost tranşată această chestiune, repunerea sa în discuţie ar echivala cu încălcarea puterii de lucru judecat de care se bucură această hotărâre, soluţia primei instanţe sub acest aspect fiind corectă.
Cât priveşte criticile formulate de apelanta reclamantă V.M.L. împotriva hotărârii pronunţate de tribunal, este de observat că acestea se referă, în esenţă, la raţionamentul greşit, în opinia apelantei, în baza căruia prima instanţă a constatat că titlul de proprietate al apelantei reclamante asupra imobilului revendicat nu poate fi apreciat drept preferabil celor deţinute de intimaţii pârâţi, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005.
Deşi este corectă susţinerea apelantei, potrivit căreia omisiunea de a promova o acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimaţi cu statul, deci inexistenţa unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a acestora, nu poate fundamenta, singură, concluzia privind preferabilitatea titlurilor intimaţilor pârâţi, Curtea a constatat că, în ansamblul lor, criticile apelantei nu sunt apte să conducă la o altă soluţie decât cea adoptată de prima instanţă.
Astfel, Curtea observă că, în analiza pe care a realizat-o privitor la titlurile invocate de părţi asupra imobilului, prima instanţă a considerat că, din perspectiva prevederilor Legii nr. 10/2011, aplicabilă în cauză şi care instituie reguli speciale în materia revendicării imobilelor care intră în sfera de reglementare a acesteia, preferabile sunt titlurile intimaţilor pârâţi. A ajuns la această concluzie instanţa, în condiţiile în care a constatat că, din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, rezultă opţiunea legiuitorului de a condiţiona restituirea imobilelor vândute cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de declararea prealabilă a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foştii chiriaşi. Astfel, potrivit aceluiaşi raţionament, în situaţia în care o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de fostul chiriaş nu a fost promovată, în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, şi admisă, restituirea imobilului nu mai este posibilă, prin acest efect, legiuitorul sancţionând pasivitatea foştilor proprietari.
Curtea a apreciat că, pornind chiar de la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, la care instanţa a făcut trimitere, un astfel de raţionament (privind preferabilitatea titlului intimaţilor, determinată de omisiunea apelantei reclamante de a cere constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare) nu concordă cu principiile cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene.
Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanţă în aprecierea preferabilităţii titlurilor pe care le invocă părţile, implicit, a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ca atare, împrejurarea că apelanta reclamantă nu a promovat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, o acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciată ca determinând o consolidare a titlurilor de proprietate ale intimaţilor, astfel cum a concluzionat prima instanţă, cel puţin sub acest aspect, susţinerile apelantei fiind corecte.
Este de observat însă că, prin considerentele Deciziei nr. 33/2008, s-a stabilit că, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu are la rândul său un "bun", în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Desigur este de notat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, practică ce s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte, începând cu cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin, Porţeanu, Faimblat ori Kafy.
Cât priveşte noţiunea de bun, în mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speţă în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, în primul rând, existenţa unui "bun", în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1. Curtea Europeană a apreciat ca fiind întrunită prima cerinţă atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: Cauza Străin, parag. 38; Cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire, parag. 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33), cum este cazul şi în speţă.
În cauză, însă, trebuie observat că nu s-a pronunţat, până la acest moment, de către o instanţă de judecată, o hotărâre irevocabilă prin care să se recunoască dreptul de proprietate al apelantei reclamante asupra imobilului revendicat. De asemenea, nu există nicio decizie a vreunei autorităţi administrative prin care să se dispună ca imobilul să fie restituit în natură acesteia.
Dispoziţia nr. 277 din 03 aprilie 2002 a Primarului General al Municipiului Bucureşti a avut în vedere restituirea în natură către apelanta reclamantă numai a acelor spaţii ce nu au fost înstrăinate, deci nu a privit părţile din imobil ce fac obiectul pretenţiilor acesteia, în prezenta cauză, pentru aceste din urmă spaţii, fiind emisă Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 8936 din 23 octombrie 2007, prin care s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în ce priveşte solicitarea de restituire în natură a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 şi s-a propus pentru aceste spaţii acordarea de măsuri reparatorii.
Contestaţia formulată, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, de apelanta reclamantă împotriva acestei dispoziţii a fost respinsă, ca nefondată, prin Sentinţa civilă nr. 1701 din 13 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă ca urmare a respingerii apelului, prin Decizia civilă nr. 267 din 29 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin nerecurare.
Aşa fiind, luând în considerare toate aspectele de fapt şi de drept expuse, Curtea a apreciat că nu dispune, la acest moment, de suficiente temeiuri pentru a reţine că apelanta are un bun, în accepţiunea pe care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului îl conferă acestei noţiuni. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, prin jurisprudenţa ulterioară etapei în care a pronunţat hotărârile în cauzele menţionate mai sus, în domeniul încălcării art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, instanţa europeană a mai adăugat o condiţie celor deja consacrate, pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, şi anume: existenţa unei hotărâri definitive şi executorii, date de o instanţă, prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamantului şi prin care, în dispozitivul hotărârii, să se dispună în mod expres restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu).
Apelanta reclamantă nu se poate bucura nici de o speranţă legitimă, decurgând din constatarea că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil, câtă vreme aceasta nu poate fi unită, la acest moment, cu o jurisprudenţă constantă a instanţelor, în sensul restituirii în natură, ca urmare a admiterii acţiunilor în revendicare a imobilelor deţinute de stat fără un titlu valabil, ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Şi aspectul privitor la îndeplinirea cerinţei de respectare a securităţii juridice la evaluarea circumstanţelor cauzei şi stabilirea dreptului ce se impune a fi apreciat drept preferabil, aspect la care se face referire în Decizia nr. 33/2008 menţionată, a fost avut în vedere de prima instanţă la pronunţarea soluţiei, în condiţiile în care intimaţii pârâţi invocă drept titlu, în ce priveşte imobilul revendicat, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1997, a căror validitate nu a făcut obiectul analizei vreunei instanţe de judecată.
Curtea a constatat, de asemenea, că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost urmată de apelanta reclamantă, în paralel cu demersul judiciar privind acţiunea în revendicare, fiind recunoscut (în mod irevocabil, ca urmare a contestării dispoziţiei autorităţii administrative) apelantei dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru spaţiile ce fac obiectul prezentei acţiuni în revendicare. Câtă vreme procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii şi de plată a acestora este reglementată de Legea nr. 247/2005, iar amânarea anumitor etape din cadrul acestei proceduri s-a dispus doar pentru o durată determinată (prin O.U.G. nr. 4/2012, respectiv prin Legea nr. 107/2012), dreptul apelantei reclamante la măsurile reparatorii, ca urmare a preluării imobilului de către stat, nu poate fi valorificat decât în cadrul acestei proceduri.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta V.M.L., pentru motive de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând să se constate că are atât un "interes patrimonial", cât şi o "speranţa legitimă", dar şi un "bun", în accepţiunea art. 1 din Protocolul 1 şi, în virtutea respectării principiului justului echilibru, admiterea recursului, modificarea hotărârii, admiterea acţiunii sale, restituirea apartamentelor în natură şi admiterea cererii de chemare în garanţie a intimaţilor-pârâţi, cu consecinţa restituirii către aceştia a preţului actualizat, stabilit prin expertiza administrată în prezenta cauza.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat următoarele:
Decizia de apel conţine motive contradictorii, deoarece, deşi se reţine că reclamanta are un interes patrimonial, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul 1, ulterior, se consideră că nu are un "bun", în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
De asemenea, deşi instanţa de apel a considerat corect acest motiv de apel, potrivit căruia omisiunea promovării acţiunii în anularea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/95 "nu poate fundamenta, singură, concluzia privind preferabilitatea titlului intimaţilor-pârâţi", ulterior, şi-a întemeiat respingerea apelului pe acest motiv, deoarece contractele încheiate în anul 1997 nu au făcut obiectul analizei vreunei instanţe de judecată. Mai mult, instanţa consideră că titlul său de proprietate nu este preferabil titlului intimaţilor-pârâţi, deoarece nu deţine o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască calitatea de proprietar şi să se dispună restituirea în natură a imobilului. Or, dacă ar fi avut o asemenea hotărâre, nu ar fi mai promovat prezenta acţiune, având ca obiect restituirea în natură a imobilului de către chiriaşii cumpărători.
În acelaşi sens, nici chiriaşii nu au o astfel de hotărâre, care să le recunoască calitatea de proprietar şi dreptul de a păstra bunul, aşa cum însăşi instanţa de apel consideră că ar fi necesar.
Astfel, părţile sunt în situaţii identice, fiecare având un contract de vânzare-cumpărare, dar nicio hotărâre judecătorească de restituire sau păstrare a imobilului.
Instanţa de apel, deşi face largi aprecieri asupra existenţei unui bun actual, al unui interes patrimonial sau al unei "speranţe legitime", nu arată în mod concret de ce reclamanta nu are un bun/interes/speranţă, iar intimaţii-pârâţi ar avea.
Recurenta a apreciat că instanţa de apel trebuia să realizeze compararea celor două titluri valide şi neanulate, în baza criteriilor de bază pentru stabilirea preferabilităţii unui titlu în faţa altuia (vechimea încheierii, opozabilitate prin intabulare, achiziţionare de la proprietar/neproprietar, bună-credinţă/rea-credinţă).
Astfel, instanţa avea de comparat titlul reclamantei (mai vechi, intabulat, provenit de la proprietar, încheiat cu bună-credinţă) cu titlurile pârâţilor (mai noi, neîntabulate, provenite de la neproprietari, încheiate cu rea-credinţă) şi, în mod firesc, trebuia să acorde prioritate titlului său.
Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit legea, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece, în compararea titlurilor, trebuia să se raporteze şi la principiul "justului echilibru" şi la legislaţia externă, respectiv art. 1 din Protocolului 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce prevalează legislaţiei interne.
Recurenta s-a raportat la o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 3871/2010, susţinând că, în prezentul dosar, situaţia este mult mai simplă, deoarece este deja formulată cerere de chemare în garanţie şi obligare la restituirea preţului de piaţă al apartamentelor.
Astfel, pentru respectarea justului echilibru dintre interesul public şi cel privat, în speţa de faţă, restituirea în natură a apartamentelor către fostul proprietar şi admiterea cererii de chemare în garanţie şi restituirea preţului de piaţă al apartamentelor către cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995 este o soluţie echilibrată, echitabilă şi de imediată aplicare, faţă de soluţia instanţei de apel - de păstrare a apartamentelor de către pârâţii-cumpărători.
Mai mult, recurenta a considerat că nu pot fi primite argumentele intimaţilor-pârâţi, conform cărora trebuie aplicată strict Legea nr. 10/2001, cât timp prezenta acţiune nu este o acţiune în baza Legii nr. 10/2001, ci o acţiune în comparare de titluri, trebuind să prevaleze, în faţa legii interne, speciale sau generale, legislaţia externă, respectiv art. 1 din Protocolul 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, chiar Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (2), arată că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, fapt ce determină existenţa unei "speranţe legitime", atâta timp cât Legea nr. 10/2001 îi confirmă, la data introducerii prezentei acţiuni, calitatea de proprietar.
Recurenta a invocat şi faptul că s-a realizat o ingerinţă nepermisă în dreptul său de proprietate, deoarece, conform Legii nr. 112/1995, se puteau vinde doar imobilele dobândite cu titlu, nu şi cele fără titlu şi cumpărate cu rea-credinţă, cum este în prezenta speţă.
Analizând criticile deduse judecăţii, prin prisma dispoziţiilor legale şi a jurisprudenţei Curţii Europene relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Sub un prim aspect, instanţa de recurs consideră că este necesar să sublinieze că şi în ipoteza în care reclamanta se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecăţii există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.
Astfel, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind faptul că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept.
Tot astfel, nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.
Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.
Fiind învestite cu o acţiune în revendicare, promovată la data de 26 februarie 2007, potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat de stat, ca efect al Decretului nr. 92/1950, instanţele au avut de analizat, în esenţă, dacă reclamanta V.M.L. justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, deşi recurenta pretinde că are un bun susceptibil de protecţie, conform art. 1 din Protocolul nr. 1, în realitate, titlul reclamantei nu a fost confirmat jurisdicţional anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acţiunii în revendicare.
Astfel, promovând cererea de chemare în judecată - de revendicare a imobilului situat în Bucureşti, str. P., sector 1 în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., reclamanta urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii administrative, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil.
Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care recurenta s-a întemeiat, şi actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamantei este exclusă, pe temeiul priorităţii legii speciale.
În consecinţă, acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru recurenta reclamantă de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi cu o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
În acest sens, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a dispus în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun, numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 - 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate. Astfel, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, cu excepţia situaţiei în care acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un "bun", în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie i-a fost asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială împotriva dispoziţiei emise de autorităţile administrative, exercitată în demersul judiciar anterior.
Mai mult, în jurisprudenţa sa (e.g. cauza Răţeanu contra României, parag. 23), Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1".
Astfel, în acest caz, s-ar putea considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 doar dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri.
Or, recurenta a obţinut deja măsuri reparatorii, în natură şi prin echivalent, pentru imobilul în litigiu, astfel încât procedura administrativă declanşată în temeiul legii speciale nu a rămas fără efect util.
În acest context, critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanţa de apel a aplicat, în cauză, principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, sub incidenţa căreia intră inclusiv imobilul în litigiu.
În fine, contrar celor susţinute de recurentă, prin respingerea, acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurentă, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Raportat însă la aceste noţiuni autonome (bun actual, speranţă legitimă, valoare sau interes patrimonial), definite de instanţa de contencios european a drepturilor omului în jurisprudenţa dezvoltată în această materie, sunt necesare câteva precizări, care se vor adăuga argumentelor instanţei de apel.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în mod constant că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).
În acest sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanta V.M.L. avea doar calitatea de "solicitantă" în privinţa restituirii bunului imobil în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul său asupra acestuia nu fusese recunoscut, în mod irevocabil, de către instanţele interne, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenta, în calitate de succesoare a autorilor săi, nu poate invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Tot astfel, contrar susţinerilor reclamantei recurente, simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în parag. 143 şi 144, că: "(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."
Astfel, dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, invocată de recurentă, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin ; Porţeanu ; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu contra României, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii, măsuri reparatorii pe care reclamanta le-a obţinut deja în temeiul legii speciale.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă, sub aspectul efectelor juridice pe care le poate determina, împrejurarea constatării legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire în natură a acestuia, nu poate să îi confere reclamantei un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.
Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate, imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantei şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei "simple speranţe de restituire", nici măcar unei "speranţe legitime" care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că, în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).
În acelaşi sens, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei, parag. 35; cauza Atanasiu împotriva României, parag. 135, 136). Or, reclamantei i s-a recunoscut irevocabil doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent asupra apartamentelor în litigiu, care au fost vândute chiriaşilor, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, ce reprezintă acte juridice translative de proprietate cu titlu oneros ce nu au fost desfiinţate.
În consecinţă, ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluţiei de respingere a cererii în revendicare este împrejurarea că reclamanta, cea care a iniţiat demersul judiciar, nu a reuşit să demonstreze că este titulara unui drept actual, a cărui protecţie a pretins-o.
Examinând motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în baza căruia s-a pretins că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, instanţa îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, câtă vreme hotărârea instanţei de apel respectă prescripţiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 6 parag. 1 al Convenţiei, privind garanţia procesului echitabil, constând în motivarea corespunzătoare a hotărârii pronunţate, sub aspectul problemelor de drept supuse dezbaterii în cauză, instanţa de apel răspunzând tuturor argumentelor esenţiale ale părţilor şi expunând motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi au determinat concluzia raţionamentului aplicat speţei deduse judecăţii.
Astfel, în cauză, problema de drept în jurul căreia gravitează criticile inserate în motivele de recurs este în esenţă aceea dacă proprietarul unui bun preluat de stat poate redobândi acel bun printr-o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor întemeiată pe dreptul comun, în condiţiile în care a uzat de procedura de restituire instituită prin legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001.
Or, din această perspectivă, considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigenţelor legale privind obligativitatea motivării hotărârii, fără ca, prin aceasta, instanţa să fie obligată să răspundă, punctual, fiecărui argument invocat de reclamantă, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns, în mod implicit şi prin raţionamente logice şi coerente, la toate aspectele deduse judecăţii, împrejurare în raport de care o asemenea critică nu poate fi primită.
Tot astfel, prin argumentele expuse în cadrul analizei recursului, care se adaugă argumentelor instanţei de apel, s-au explicat motivele pentru care reclamanta nu deţine un bun actual sau o speranţă legitimă ce ar putea intra sub protecţia art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia şi motivele pentru care, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, nu mai este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare prin compararea titlurilor întemeiată pe dreptul comun. Astfel, constatând că, în speţă, reclamanta a uzat de dispoziţiile legii speciale, exerciţiului dreptului său prin formularea cererii deduse judecăţii, i se opune regula concursului dintre legea specială şi cea de drept comun, astfel cum a fost reliefat, consacrată în această materie prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie şi opozabilă erga omnes.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.M.L. împotriva Deciziei nr. 78A din 9 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.M.L. împotriva Deciziei nr. 78A din 9 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 907/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 909/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
