ICCJ. Decizia nr. 931/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 931/2014
Dosar nr. 477/116/2009*
Şedinţa publică de la 20 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea depusă la Tribunalul Călăraşi la data de 26 iunie 2009 şi înregistrată sub nr. 477/116/2009 (nr. în format vechi 720/C/2009), reclamanţii D.G., U.O., U.G., G.R. şi G.A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, şi Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se constate, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului asupra terenului extravilan în suprafaţă de 178,757 ha situat în com. Belciugatele, moştenit de la autorii lor S.N. (I.), decedat în 31 iulie 1968, P.N.E., decedată în 8 noiembrie 1979, P.V.S., decedată în 12 iunie 1987, fiica lui P.E. şi nepoată de soră a lui S.N.I., şi P.V.E., decedat la 7 iunie 2007, fiul lui P.E. şi nepot de frate al autorului S.N., şi să fie obligaţi pârâţii să restituie reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, prin compararea titlurilor deţinute de părţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 1.656 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Călăraşi a admis excepţia inadmisibilităţii invocate de pârâte şi a respins acţiunea reclamanţilor ca atare, iar prin Decizia nr. 701 din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile şi cererile de aderare formulate de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la această instanţă, reţinând, în esenţă, următoarele:
Teza juridică susţinută de către reclamanţi constă în preluarea de către stat, fără titlu, a imobilului în litigiu, teren în suprafaţă de 178,757 ha, situat în com. Belciugatele, moştenit de la autorii lor, motiv pentru care aceştia au solicitat să se constate, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului asupra acestui teren.
Ulterior rezolvării acestei problematici judiciare, reclamanţii au solicitat să se dispună obligarea pârâţilor să le restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, prin compararea titlurilor deţinute de părţi, aceştia întemeindu-şi solicitarea pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În analizarea acestui demers judiciar al reclamanţilor, instanţa de fond a reţinut că pentru imobilul în litigiu aceştia au obţinut deja un titlu în temeiul legii fondului funciar, astfel încât pretenţiile acestora nu mai pot fi primite.
Or, instanţa de fond a pierdut din vedere faptul că reclamanţii sunt beneficiarii unor hotărâri ale Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 18/2001 Călăraşi, precum şi a unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 1/2000 care însumează 100 ha, iar pentru diferenţa de teren până la 178,757 ha, instanţa de fond nu a făcut nici o referire.
Mai mult, restituirea în deplină proprietate şi posesie a imobilului presupune, prin ipoteză, că imobilul revendicat este identificat prin suprafaţă şi vecinătăţi.
Potrivit adresei din 27 septembrie 2010 emisă de Primăria Belciugatele, pentru 10 ha reclamanţii deţin un titlu de proprietate, respectiv, Titlul nr. 126.791 emis de Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/2001 Călăraşi, în care sunt explicitate reperele care permit o localizare în spaţiu şi pentru care reclamanţii au fost puşi în posesie. Reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor, care ocupă terenul fără titlu valabil, să le lase acestora în deplină proprietate şi posesie terenul de "178,757 mp", în care se include şi această suprafaţă de teren, astfel cum este individualizată scriptic în respectivul titlu de proprietate. Or, instanţa de fond nu a analizat cauza în această privinţă, astfel încât Curtea a constatat ca fiind fondate susţinerile apelanţilor sub acest aspect.
Potrivit aceleiaşi adrese indicate mai sus, pentru diferenţa de teren de 90 de ha, reclamanţii nu au fost puşi în posesie, existând pe rolul instanţelor de judecată un litigiu vizând obligarea pârâtei Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti să lase la dispoziţia Comisiei locale Belciugatele terenul repartizat pentru punerea în posesie a persoanelor îndreptăţite, care au deţinut vechiul amplasament pe acest teritoriu.
Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, Curtea a constatat că reclamanţilor li s-a recunoscut de către autorităţile statului un drept de proprietate asupra unui teren de 90 ha încă din anul 2005, drept de care nu s-au putut bucura nici până în prezent, dată fiind deţinerea terenului solicitat de către reclamanţi de către pârâta Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti pentru care aceasta a invocat drept titlu de proprietate Ordinului Ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 4.329 din 13 iunie 2003.
Reclamanţii au arătat, în cererea lor, că reconstituirea dreptului de proprietate a fost pur formală (scriptică) şi că nici până la data introducerii acţiunii la fond nu s-a realizat punerea în posesie pe acest teren, situaţie care s-a menţinut până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, şi chiar în apel.
Fiind sesizată cu o cerere prin care s-a invocat această situaţie, instanţei de fond îi revenea obligaţia de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanţilor de către autorităţile statului român nu îşi găsea rezolvarea efectivă din cauza opunerii pârâţilor şi dacă aceştia îşi justificau în drept poziţia lor prin actele invocate în apărare.
Inadmisibilitatea reprezentă o sancţiune procesuală care intervine în situaţia în care partea formulează o acţiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
S-a reţinut, că, în cauză, din analiza considerentelor sentinţei civile apelate, rezultă că prima instanţă a dedus soluţia inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva aplicării Legii nr. 18/2001, omiţând că demersul judiciar al părţii a urmărit tocmai obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a unui imobil pentru care autorităţile statului au recunoscut acestora un drept de proprietate, pe care nu l-au putut valorifica din cauza acestor pârâţi.
Cum dreptul şi pretenţiile reclamanţilor pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către aceştia, în mod greşit a apreciat prima instanţă, în ceea ce priveşte aceste drepturi deja recunoscute de către autorităţile statului, că acţiunea adresată instanţei ar fi inadmisibilă. Pe de altă parte, valabilitatea titlului pe care pârâta Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti îl invocă în apărare nu poate avea ca efect admiterea excepţiei de inadmisibilitate, ci vizează însăşi temeinicia acţiunii având acest obiect.
Instanţa de fond, soluţionând cauza în sensul respingerii cererii reclamanţilor ca inadmisibilă, a lipsit pe aceştia de posibilitatea de a-şi valorifica în mod efectiv pretenţia lor în această privinţă, aspect condamnat de atâtea ori de către instanţa de contencios european.
Prin Decizia nr. 7.065 din 12 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţi, reţinând că în mod legal instanţa de apel a apreciat că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, valorificând restrictiv raportul dintre legea specială şi legea generală, făcând abstracţie de starea de fapt specifică pricinii şi particularităţii ei concrete, deoarece reclamanţii au formulat o acţiune complexă în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la art. 20 şi art. 44 din Constituţia României, invocând titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, cât şi faptul că deţin un "bun" reprezentat de recunoaşterea dreptului de proprietate prin înscrierea în anexele nr. 37 şi 38 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, cât şi o "speranţa legitimă" de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren, astfel că respingerea pe cale de excepţie a acţiunii în revendicare este nelegală.
De asemenea, instanţa supremă a avut în vedere şi faptul că, în dreptul material, inadmisibilitatea este sancţiunea de ordin material care intervine în cazul introducerii unei acţiuni greşit alese sau exercitării unui drept la acţiune inexistent, stins ori epuizat într-o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii de chemare în judecată prin care aceasta se valorifică.
Când vorbim de noţiunea de inadmisibilitate în domeniul imobilelor preluate abuziv, se regăseşte atât accepţiunea procesuală, cât şi cea substanţială a termenului, şi ambele accepţiuni trebuie analizate de către instanţe în raport de temeiul juridic al acţiunii - acţiune în revendicare sau acţiune în restituire - art. 480 - 481 C. civil sau Legea nr. 10/2011, ţinând seama de particularităţile cauzei.
Reluând judecata, tribunalul, în şedinţa din 25 aprilie 2012, a pus în vedere reclamanţilor să precizeze în scris capetele de cerere, respectiv, să precizeze ce revendică: imobile, terenuri cu sau fără construcţii şi care sunt acestea, iar în cazul în care revendică terenuri să fie identificate prin tarla, solă, parcelă şi localitatea unde se află; care sunt titlurile autorilor în baza cărora s-a formulat acţiune în revendicare şi să le depună la dosar, şi care sunt titlurile prin care li s-au reconstituit dreptul de proprietate de pe urma autorilor iniţiali pentru suprafaţa de 100 ha în baza Legii nr. 18/1991, şi să le depună l-a dosar.
Prin cererea precizatoare depusă la dosar şi completată cu precizări, reclamanta D.G. a arătat că obiectul cererii lor îl constituie terenul în suprafaţă de 178,757 ha situat în extravilanul localităţii Belciugatele, localizat în Tarlaua 18, parcelele Cc 72/1, A74, De 75 parţial 76/1, Ps 76/2, Hc 76/3, Tarlaua 20, parcelele (parţial) A 80/1, De 80/4 şi Ps 80/5, şi că nu revendică construcţii.
Autorul iniţial este N.S. decedat în 1936, moştenit de I.S. şi E.P., pe care la rândul lor i-au moştenit reclamanţii.
Dovada dreptului rezultă din fişele celor două moşii întocmite în baza Legii nr. 187/1945, certificatul din 30 septembrie 1943 eliberat de Primăria Belciugatele şi certificatul nr. x/1944 eliberat de Camera Agricolă a judeţului Ilfov.
Reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul pentru 100 ha, din care pentru 10 ha au titlu.
Nelămurindu-se cele solicitate de tribunal, li s-a pus în vedere reclamanţilor să facă precizările necesare în şedinţa din 9 mai 2012.
Aceştia au revenit şi au arătat că obiectul acţiunii lor este o acţiune în revendicare şi priveşte întreaga suprafaţă de 178,757 ha. Ca temei de drept, s-au invocat art. 6 la Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 şi art. 480 C. civ.
În şedinţa din 23 mai 2012, tribunalul a revenit, solicitând reclamanţilor să facă precizările cerute.
În şedinţa din 6 iunie 2012, s-au prezentat reclamanţii U. şi G., menţionând că sunt de acord cu precizările făcute de reclamanta D. Au mai arătat, că, în fapt, autorii lor au deţinut 188,757 ha, din care li s-a reconstituit dreptul pentru "1.000 ha", din care pentru 10 ha s-a emis titlu. Acţiunea lor vizează suprafaţa de 90 ha pentru care nu li s-a emis titlul, precum şi diferenţa nereconstituită de 88,757 ha. Cele 10 ha pentru care au titlul nu fac obiectul cauzei. Au depus Hotărârea nr. 825 din 27 mai 2005 şi titlul din 30 iulie 2007 emise de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călăraşi.
Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.192 din 27 iunie 2012, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, asupra terenului extravilan în suprafaţă de 178,757 ha situat în com. Belciugatele, jud. Călăraşi, excepţie invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamanţilor D.G., U.O., U.G., G.R. şi G.A. privind acest capăt de cerere; a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea suprafeţei de teren extravilan de 88,757 ha situat în aceeaşi localitate şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea aceloraşi reclamanţi împotriva aceloraşi pârâţi privind capătul de cerere precizat în alineatul precedent; a respins, ca nedovedită, acţiunea în revendicare formulată de către reclamanţi privind revendicarea suprafeţei de teren extravilan de 90 ha, reconstituită conform legilor de reparaţie, situat în aceeaşi localitate, şi a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii nu s-au conformat în totalitate celor precizate în şedinţa din 25 aprilie 2012, cu privire la obiectul acţiunii astfel că tribunalul a reţinut că acesta îl constituie solicitarea reclamanţilor să se constate, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în suprafaţă de 178,757 ha, situat în extravilanul localităţii Belciugatele şi să fie obligate pârâtele să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren precizată la punctul 1.
Tribunalul a reţinut că aceste capete de cerere constituie obiectul acţiunii, deoarece reclamanţii, deşi au precizat că obiectul acţiunii lor este acţiunea în revendicare, nu au arătat dacă renunţă la primul capăt de cerere.
Primul capăt de cerere este întemeiat pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar al doilea pe dispoziţiile art. 480 C. civil, vechi.
Cu privire la excepţiile invocate, s-a reţinut că ambele pârâte, pe considerente asemănătoare, conform celor reţinute mai sus, au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor.
Obiectul acţiunii în revendicare formulate de reclamanţi îl constituie suprafaţa de 178,757 ha teren, din care pentru 90 ha dreptul s-a reconstituit prin Hotărâre a Comisiei Judeţene, dar nu li s-a emis titlul, iar pentru diferenţa de 88,757 ha teren, se invocă actele ce atestă dreptul de proprietate emis înainte de trecerea terenului la statul socialist.
Cu privire la excepţiile invocate, respectiv, inadmisibilitatea acţiunii, tribunalul a apreciat că este inadmisibilă acţiunea reclamanţilor privind constatarea nevalabilităţii titlului statului pentru întreaga suprafaţă de 178,757 ha, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Conform art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, terenurile preluate de stat, fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Această ultimă condiţie înfrânge acţiunea reclamanţilor, deoarece pentru terenurile arabile extravilane au existat legi speciale de reparaţie, a căror procedură a fost urmată în cauză, obţinându-se reconstituirea dreptului de proprietate pentru pârâţi, din terenul revendicat.
Inadmisibilitatea în principiu reprezintă o sancţiune procesuală care intervine în situaţia în care partea formulează o acţiune sau o cale de atac la care nu are acces.
În materie procesuală, inadmisibilitatea este sancţiunea care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede ori îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut şi care a fost epuizat pe altă cale procesuală. În dreptul material, inadmisibilitatea intervine în cazul introducerii unei acţiuni greşit alese sau exercitarea unui drept la acţiune inexistent, etc.
În domeniul imobilelor preluate abuziv se regăseşte atât acceptarea procesuală, cât şi cea substanţială a termenului.
În speţă, s-a considerat că fructificându-se calea legilor speciale, că reconstituindu-li-se dreptul de proprietate în limita maximă, 50 ha de autor, prevăzută de lege şi că, existând o lege specială de reparaţie, reclamanţii nu pot uzita de dispoziţiile art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, pentru a se constata nevalabilitatea titlului statului sau inexistenţa titlului, întrucât acţiunea ar fi lipsită şi de interes.
Cu referire specială la cele 90 ha de teren, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate prin hotărâre a Comisiei Judeţene, dar fără a avea titlul de proprietate, s-a reţinut că nu acţiunea aceasta (în constatarea nevalabilităţii titlului) este calea, deoarece cele două pârâte deţin terenul în cauză în altă conjunctură decât cadrul fixat de "art. 6 din Legea 18/1991", fiind vorba de cele emise după anul 1990 nu înainte de această dată.
Or, textul invocat ca temei legal se referă numai la situaţii şi acte apărute înainte de 1990.
Ca atare, tribunalul a apreciat excepţia inadmisibilităţii ca întemeiată, în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la întreaga suprafaţă de teren de 178,757 ha, respectiv, pentru 90 ha, întrucât reclamanţii au uzitat de dispoziţiile legii speciale şi au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate, iar pentru diferenţa de 88,757 ha nu li s-a reconstituit dreptul de proprietate, epuizându-se calea de urmat pentru obţinerea drepturilor.
Cu aceeaşi argumentare, tribunalul a admis şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere în revendicarea aceleaşi suprafeţe de teren de 88,757 ha şi a respins acest capăt de cerere ca atare.
În ceea ce priveşte revendicarea suprafeţei de 90 ha teren, pentru care dreptul s-a stabilit prin hotărâre a Comisiei Judeţene, însă nu s-a emis titlul de proprietate, acţiunea în revendicare a fost respinsă ca nedovedită, considerându-se că acţiunea în revendicare conform art. 480 C. civ., vechi, este acţiunea proprietarului neposesor împotriva pârâtului posesor, dar neproprietar.
Restituirea în deplină proprietate şi posesie a imobilului presupune, prin ipoteză, ca imobilul revendicat să fie identificat prin suprafaţă şi vecinătate. Or, chiar dacă se poate concluziona că reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acesta, în cadrul acţiunii în revendicare, este neidentificat, iar judecătorul nu poate considera că lămuririle date de reclamanţi cu privire la acţiune pot conduce la individualizarea bunului, deoarece şi-ar depăşi atribuţiile.
Astfel, art. 64 din Legea nr. 18/1991 şi art. 6 lit. c) din H.G. nr. 131/1991, modificată prin H.G. nr. 180/2000, arată că cele care stabilesc "mărimea şi amplasamentul suprafeţei de teren pentru care se reconstituie dreptul de proprietate ... potrivit legii", sunt comisiile locale.
Aceste date se transmit Comisiei Judeţene care emite titlul de proprietate, ce este comunicat titularului de către comisiile locale, care realizează şi operaţiunea de punere în posesie.
În cazul neîndeplinirii acestor obligaţii de către aceste comisii, legea prevede pentru cei nemulţumiţi mijloace procedurale adecvate.
Ca atare, având pentru cele 90 de ha doar o hotărâre a Comisiei Judeţene şi nedeţinând un titlu care să identifice, în sensul arătat, această suprafaţă, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamanţilor este nefondată, din punctul de vedere al dovedirii dreptului, deoarece, înainte de a dovedi lipsa posesiei/deposedarea, conform art. 1169 C. civil, vechi, reclamanţii trebuie să-şi dovedească dreptul pretins.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 35A din 21 februarie 2013, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii - reclamanţi U.O. şi U.G. împotriva sentinţei primei instanţe; a admis apelul formulate de apelanta reclamantă D.G. împotriva aceleiaşi sentinţei; a desfiinţat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, reţinând, în esenţă, următoarele:
Tribunalul, în şedinţa din 25 aprilie 2012, a pus în vedere reclamanţilor să precizeze, în scris, capetele de cerere, iar prin cererea precizatoare depusă la dosar şi completată cu precizări, reclamanta D.G. a arătat că obiectul cererii reclamanţilor îl constituie terenul în suprafaţă de 178,757 ha situat în extravilanul localităţii Belciugatele, localizat în Tarlaua 18, parcelele Cc 72/1, A74, De 75 parţial 76/1, Ps 76/2, Hc 76/3, Tarlaua 20, parcelele (parţial) A 80/1, De 80/4 şi Ps 80/5.
Apreciind că cele menţionate nu lămuresc aspectele solicitate de către tribunal, li s-a pus în vedere reclamanţilor să facă precizările necesare în şedinţa din 9 mai 2012.
Aceeaşi reclamantă a revenit, arătând că obiectul acţiunii lor este o acţiune în revendicare şi priveşte întreaga suprafaţă de 178,757 ha, iar ca temei de drept au invocat art. 6 la Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 şi art. 480 C. civ.
În şedinţa din 23 mai 2012, tribunalul a revenit, solicitând reclamanţilor să facă precizările cerute.
În şedinţa din 6 iunie 2012, s-au prezentat reclamanţii U. şi G. care au menţionat că sunt de acord cu precizările făcute de reclamanta D. şi că, în fapt, autorii lor au deţinut 188,757 ha, din care li s-a reconstituit dreptul pentru "1.000 ha", din care pentru 10 ha s-a emis titlu, iar acţiunea lor vizează suprafaţa de 90 ha pentru care nu li s-a emis titlul, precum şi diferenţa nereconstituită de 88,757 ha.
Curtea a reţinut că aprecierea primei instanţe referitoare la faptul că reclamanţii nu s-au conformat în totalitate celor precizate în şedinţa din 25 aprilie 2012, cu privire la obiectul acţiunii, este greşită, deoarece, aşa cum rezultă din cronologia stabilirii obligaţiei arătate, reclamanţii şi-au îndeplinit de fiecare dată obligaţia, atât prin folosirea propriilor cunoştinţe, cât şi prin persoana calificată, respectiv prin avocat.
Lipsa unei forme, cu o anumită acurateţe în formularea petitelor şi în indicarea temeiurilor legale ale cererii de chemare în judecată, respectiv, a întregirii şi modificării ei, nu constituie un motiv pentru a fi sancţionaţi reclamanţii cât timp pretenţiile deduse judecăţii sunt cunoscute, iar încadrarea în drept, în final, a acestor pretenţii revine instanţei de judecată (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.).
Indicarea anumitor temeiuri de drept este o componentă a principiului disponibilităţii şi o obligaţie a instanţei de a le respecta.
Pe de altă parte, potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greşită. Coroborând acest text cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., se poate constata că lămurirea obiectului acţiunii este şi în sarcina instanţei, aceasta putând doar să pună în discuţia părţilor lămurirea unor aspecte cât timp cererea reclamanţilor îndeplineşte cerinţele esenţiale prevăzute la art. 112 C. proc. civ. şi art. 133 din acelaşi cod.
Pe de altă parte, s-a reţinut că nu se poate susţine că cererea reclamanţilor nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 112 C. proc. civ., cât timp, într-o primă fază de judecată, s-a pronunţat o hotărâre judecătorească asupra cererii acestora, fiind astfel neîndoielnic că petitele acţiunii sunt formulate în condiţiile art. 112 C. proc. civ.
S-a concluzionat, că instanţa are cadrul procesual stabilit, inclusiv asupra obiectului acţiunii şi că aceasta poate pronunţa o hotărâre, aşa cum a făcut-o şi instanţa iniţial învestită, prin decizia de casare nefiind evidenţiate greşeli asupra acestui aspect.
Pe fondul analizei apelului declarat de reclamanta D.G., Curtea a constatat că susţinerile prin care se impută instanţei de fond că nu s-a conformat deciziei de casare sunt fondate, aşa încât din acest punct de vedere devine incident cazul de desfiinţare prevăzut de art. 297 C. proc. civ.
Astfel, prin decizia de desfiinţare pronunţată în primul ciclu procesual, s-a reţinut, printre altele, că instanţei de fond îi revenea obligaţia de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanţilor de către autorităţile statului român nu îşi găsea rezolvarea efectivă din cauza opunerii pârâţilor şi dacă aceştia îşi justificau în drept poziţia lor prin actele invocate în apărare.
De asemenea, s-a mai reţinut că prima instanţă a omis că demersul judiciar al reclamanţilor a urmărit tocmai obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a unui imobil pentru care autorităţile statului au recunoscut acestora un drept de proprietate, pe care nu l-au putut valorifica din cauza acestor pârâţi.
Curtea de apel, prin decizia de casare, cu care a învestit tribunalul, a apreciat că atâta timp cât dreptul şi pretenţiile reclamanţilor pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către aceştia, în mod greşit, a apreciat prima instanţă, în ceea ce priveşte aceste drepturi deja recunoscute de către autorităţile statului, că acţiunea adresată instanţei ar fi inadmisibilă.
S-a mai reţinut că valabilitatea titlului pe care pârâta Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti îl invocă în apărare nu poate avea ca efect admiterea excepţiei de inadmisibilitate, ci vizează însăşi temeinicia acţiunii având acest obiect, astfel că instanţa de fond, soluţionând cauza în sensul respingerii cererii reclamanţilor, ca inadmisibilă, a lipsit pe aceştia de posibilitatea de a-şi valorifica în mod efectiv pretenţia lor în această privinţă.
Prin urmare, în rejudecarea cauzei, prima instanţă era ţinută, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să examineze toate aceste chestiuni ce nu au fost analizate de instanţa de fond în primul ciclu procesual, însă instanţa de fond nu s-a conformat acestor obligaţii.
Toate aceste considerente conduc la concluzia că prima instanţă, nici în rejudecare, după ce o primă sentinţă pronunţată în cauză pentru respingerea ca inadmisibilă a acţiunii reclamanţilor a mai fost desfiinţată, nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, rezolvând procesul şi de această dată pe excepţia arătată, aşa încât, faţă de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum a fost el modificat prin Legea nr. 219/2005, s-a admis apelul reclamantei D.G., s-a desfiinţat sentinţa atacată, şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Faţă de soluţia pronunţată, instanţa de apel a apreciat că devine inutil a se examina subsidiarul cererii de apel a reclamantei, care vizează fondul cererii dedusă judecăţii.
Referitor la apelul declarat în cauză de apelanţii - reclamanţi U.O. şi U.G., Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, cerinţă care trebuie îndeplinită până la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii, conform alin. (2) din acelaşi text.
Nedepunerea acestora până la prima zi de înfăţişare nu duce însă la respingerea apelului ca nemotivat pentru că, potrivit art. 292 C. proc. civ., apelantul nu se poate folosi în faţa acestei instanţe decât de motivele invocate la instanţa de fond.
În atare condiţii, instanţa de apel trebuie să soluţioneze apelul declarat de reclamanţii U. prin prisma actelor depuse la instanţa de fond.
Având în vedere, însă, faptul că instanţa de apel a dispus desfiinţarea în tot a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea fondului cererii dedusă judecăţii, s-a concluzionat că apelul acestora trebuie respins, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
După ce a expus soluţiile pronunţate în primul ciclu procesual, cât şi în cel de al doilea ciclu procesual, în fond şi apel, pârâta a arătat că instanţa de apel din primul ciclu procesual s-a pronunţat în sensul admiterii apelului şi a cererilor de aderare, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ., în ceea ce priveşte cererile de aderare; că instanţa de apel a concluzionat pe fondul analizei apelului declarat de reclamanta D.G. că susţinerile acesteia prin care se imputa instanţei de fond că nu s-a conformat deciziei de casare sunt fondate, fiind incident cazul de desfiinţare prevăzut de art. 297 C. proc. civ.; că, în acest sens, instanţa a hotărât, în dispozitivul deciziei civile recurate, admiterea apelului declarat de reclamanta D.G. împotriva Sentinţei civile nr. 1192 din 27 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, dispunând, totodată, desfiinţarea în tot a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, însă, în conformitate cu prevederile art. 297 (1) C. proc. civ., "În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare ...)".
Sub acest aspect, a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost data prin aplicarea greşită a prevederilor art. 297 C. proc. civ., această instanţă având posibilitatea anulării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare o singură dată, ceea ce a şi făcut, în trecut, prin pronunţarea Deciziei nr. 701 din 2 decembrie 2010.
Mai mult decât atât, instanţa de apel, în mod greşit, a considerat soluţia instanţei de fond de respingere a cererii reclamanţilor, ca inadmisibilă, ca o lipsire a acestora de posibilitatea de a-şi valorifica în mod efectiv pretenţia lor în această privinţă.
Inadmisibilitatea celor două capete de cerere deduse judecăţii (respectiv cel privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra terenului extravilan în suprafaţa de 178,757 ha şi cel privind revendicarea suprafeţei de teren extravilan de 88,757 ha), în temeiul art. 480 C. civ. (temei de drept precizat ulterior de reclamanţi) şi pentru care s-a pronunţat instanţa de fond, trebuia, în opinia pârâtei, apreciată şi raportată de către instanţa de apel la următoarele aspecte: folosirea deopotrivă a legilor speciale şi a legilor generale în materia revendicărilor imobiliare; încercarea reclamanţilor de a obţine dubla satisfacţie juridică pentru acelaşi drept subiectiv; depăşirea limitei maxime imperative stabilite de legile fondului funciar, prin care nu pot fi restituite mai mult de 50 ha.
Astfel, imobilul teren agricol, în suprafaţă totală de 173,757 ha, a făcut obiectul unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legilor nr. 18/1991 şi nr. 1/2000, pentru care au şi obţinut reconstituirea parţială a dreptului de proprietate (HCJ nr. 825/2005), respectiv, pentru suprafaţa totală, pentru toţi reclamanţii, de 100 ha.
Ulterior, pentru aceeaşi categorie de teren, dar pentru parte ce excede limita imperativă de 50 ha de autor, care nu fusese inclusă în HCJ nr. 825/2005, reclamanţii au solicitat, din nou, reconstituirea dreptului de proprietate, dar, de data aceasta, în temeiul altei legi speciale şi anume Legea nr. 10/2001, iar soluţionarea speţei s-a făcut prin Decizia nr. 313A din 3 mai 2010, prin care instanţa a constatat că imobilul revendicat se circumscrie legilor fondului funciar şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Având în vedere aspectele mai sus semnalate, Tribunalul Călăraşi, prin Sentinţa civilă nr. 1.192 din 27 iunie 2012, a reţinut faptul că acţiunea în revendicare promovată de către reclamanţi nu poate fi admisibilă câtă vreme reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita maximă prevăzută de lege (50 ha de autor), pe căile legilor speciale, şi, ca atare, existând o lege specială de reparaţie, aceştia nu pot uzita de dispoziţiile art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998.
De asemenea, s-a arătat că tribunalul a apreciat, în mod corect, temeinicia excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi, în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la întreaga suprafaţa de teren de 178,757 ha; că, în ceea ce priveşte suprafaţa de 90 ha, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate de către Comisia Judeţeană, dar pentru care nu s-a emis titlu, reclamanţii nu pot folosi calea unei astfel de acţiuni (în constatarea nevalabilităţii titlului), deoarece pârâta deţine terenul în cauză în altă conjunctură decât cadrul fixat de "art. 6 din Legea nr. 18/1991", fiind vorba de acte emise după anul 1990 (respectiv Legile nr. 84/1995 şi nr. 713/2001), şi nu înainte de această dată; că, pentru suprafaţa de teren de 90 ha teren, reclamanţii nu şi-au dovedit acţiunea în revendicare, temeiul de drept ales de aceştia, respectiv art. 480 C. civil vechi, neavând aplicabilitate în aceasta situaţie, întrucât acţiunea în revendicare, conform art. 480 C. civil, este acţiunea proprietarului neposesor împotriva pârâtului posesor dar neproprietar, ori pârâta este proprietarul şi posesorul de drept al terenului revendicat, conform Ordinului Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 4.239/2003, titlu ce se bucură de legalitate şi temeinicie, fiind emis în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, şi certificat ulterior de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3.728 din 4 octombrie 2007.
S-a conchis, că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont de aceste aspecte atunci când a motivat decizia pronunţată, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de admitere a recursului în interesul legii nr. XXXIII/2008, a rezolvat principial problema concursului dintre legea specială şi legea generală, statuând faptul că persoanele care au obţinut restituirea în natură a imobilelor urmând procedura instituită de legea specială (legea fondului funciar în cauză), nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civil, şi că în condiţiile arătate mai sus, având în vedere regulă de drept electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauză nu se mai poate exercita acţiunea în revendicare.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate de recurenta pârâtă ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 (3) C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate, recurenta pârâtă a susţinut că decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 297 (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare ...", întrucât în speţă cauza a fost trimisă spre rejudecare o singură dată, în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 701 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
Aceste critici sunt nefondate, deoarece pârâta a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispoziţiile art. 297 (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.
Din perspectiva obiectului de reglementare, se constată că Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, a operat modificări în privinţa unor norme de competenţă şi a unor norme de procedură propriu-zisă, cu rolul de a demara punerea în aplicare a Noului C. proc. civ.
Din perspectiva aplicării în timp a unora din modificările operate, legiuitorul a înţeles să deroge de la regula generală conţinută de art. 725 (1) din C. proc. civ., potrivit căreia dispoziţiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub această lege, dat fiind caracterul flexibil al acestei reguli şi posibilitatea atenuării sale.
Aceste derogări constituie tot atâtea ipoteze de supravieţuire a legii vechi de procedură.
Astfel, în acest sens, art. XXII (2) din Legea nr. 202/2010, potrivit căruia "... Dispoziţiile art. 20, ... 297 alin. (1), ..., C. proc. civ., republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi", ca normă tranzitorie, a instituit o serie de derogări de la regula de aplicare imediată a normelor de procedură în procesele pendinte la data intrării în vigoare a legii noi.
În conformitate cu principiul previziunii efective, legea trebuie să fie previzibilă şi de aceea, sintagma "cereri formulate" cuprinsă în art. XXII (2) din Legea nr. 202/2010 are în vedere cererile adresate primei instanţe, nu şi pe cele de exercitare a căii de atac a apelului, ca act de procedură ce declanşează un control judecătoresc devolutiv din partea instanţei superioare, de unde rezultă că aceasta este o cerere care se integrează unui proces civil aflat deja în desfăşurare.
Ca atare, dispoziţiile art. 297 (1) din cod, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, sunt aplicabile numai dacă procesul a început în primă instanţă după data de 25 noiembrie 2010, respectiv, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.
În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 2/2013 ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate sunt obligatorii pentru instanţe, potrivit art. 517 (4) din C. proc. civ.
Prin urmare, în speţă, câtă vreme procesul a început în primă instanţă la 26 iunie 2009, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispoziţiile art. 297 (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din acest act normativ, nu sunt aplicabile litigiului pendinte, ci sunt incidente dispoziţiilor art. 297 (1) din C. proc. civ. în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010.
De aceea, în speţă, în situaţia în care prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, hotărârea pronunţată este obligatoriu desfiinţată şi cauza trimisă spre rejudecare, iar numărul desfiinţărilor cu trimitere spre rejudecare nu este limitat.
Pentru considerentele expuse, criticile formulate de pârâtă potrivit cărora instanţa de apel, în aplicarea prevederilor art. 297 (1) C. proc. civ., era obligată să analizeze hotărârea şi să judece procesul, evocând fondul, întrucât cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe o dată, prin Decizia nr. 701 din 2 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, se constată că sunt nefondate.
În ceea ce priveşte critica de nelegalitate potrivit căreia acţiunea reclamanţilor, în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., este inadmisibilă pentru că acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita prevăzută de legile speciale, situaţie în care aceştia nu mai pot "uzita" de dispoziţiile art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că având în vedere regula "electa una via" şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauză nu se mai poate exercita acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este nefondată, pentru cele ce succed;
Litigiul pendinte a parcurs un ciclu procesual integral, fond, apel şi recurs, acţiunea fiind soluţionată în primă instanţă pe excepţia inadmisibilităţii şi respinsă în consecinţă.
Instanţa de apel, prin decizia pronunţată, devenită irevocabilă prin respingerea recursului, a constatat că greşit prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului şi a desfiinţat sentinţa pronunţată, cu trimitere spre rejudecare, reţinând că acţiunea reclamanţilor în revendicare pe dreptul comun a unor imobile asupra cărora autorităţile statului deja le-au recunoscut dreptul de proprietate greşit a fost respinsă pe excepţia inadmisibilităţii, ca sancţiune procesuală ce intervine în situaţia în care partea formulează o acţiune sau o cale de atac la care nu are acces, şi că validitatea titlului pârâtei nu poate avea ca efect admiterea excepţiei inadmisibilităţii, ci vizează însăşi temeinicia acţiunii în revendicare.
În recurs, Înalta Curte, păstrând decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual, a reţinut că, în mod legal, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, valorificând restrictiv raportul dintre legea specială şi legea generală, şi făcând abstracţie de starea de fapt specifică pricinii şi de particularităţile ei concrete, deoarece reclamanţii au formulat o acţiune complexă în revendicare întemeiată atât pe dispoziţiile de drept comun intern, cât şi pe dispoziţiile convenţionale, invocând titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, faptul că deţin un "bun", reprezentat de recunoaşterea dreptului de proprietate prin înscrierea în anexele nr. 37 şi nr. 38 emise de Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991, şi o "speranţă legitimă" de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren, astfel că respingerea pe cale de excepţie a acţiunii în revendicare este nelegală.
Prin urmare, hotărârea instanţei de recurs, prin care s-a păstrat decizia pronunţată în apel prin care s-a constatat greşita soluţionare a cauzei în primă instanţă pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civil, şi că, în speţă, "dreptul şi pretenţiile reclamanţilor pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de aceştia", respectiv a acţiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., rezolvând, astfel, concursul dintre legea specială, Legea nr. 18/1991, şi legea generală, art. 480 C. civ., este obligatorie pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ.
De aceea, se constată că, în cel de-al doilea ciclu procesual, legal a apreciat instanţa de apel, prin decizia recurată, că prima instanţă a pronunţat hotărârea apelată fără să respecte dezlegările date problemelor de drept de către instanţa de recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Dezlegările date prin hotărâre irevocabilă, în speţă, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi pe dreptul comun, precum şi cele privind soluţionarea concursului dintre legea specială şi dreptul comun, au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot face obiectul de analiză în ciclurile procesuale subsecvente, motiv pentru care criticile formulate de pârâtă potrivit cărora acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, potrivit art. 480 C. civil, nu este admisibilă, şi că, existând lege specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 18/1991, instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 (2) din Legea nr. 18/1991, nu vor fi analizate.
Critica formulată de pârâtă potrivit căreia decizia recurată este nelegală şi în raport de dispoziţiile deciziei nr. XXXIII/2008, pronunţată de I.C.C.J, în recurs în interesul legii, care a rezolvat principial problema concursului dintre legea specială şi legea generală, statuând că persoanele care au obţinut restituirea în natură a imobilelor urmând procedura instituită de legea specială, în speţă legea fondului funciar, nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., se constată că este, de asemenea, nefondată, întrucât decizia nr. XXXIII/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, reglementează admisibilitatea acţiunilor în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., a imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, astfel că decizia dată în recurs în interesul legii nu este incidentă în speţă, câtă vreme terenurile revendicate nu fac obiectul de reglementare al acestui act normativ, ci a legilor fondului funciar.
Critica formulată de pârâtă potrivit căreia instanţa de apel, prin Decizia nr. 701/2010, în primul ciclu procesual, s-a pronunţat în sensul admiterii apelurilor şi a cererilor de aderare cu aplicarea greşită, în ceea ce priveşte cererile de aderare, a dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ., nu va fi primită şi analizată, întrucât această decizie a intrat în puterea lucrului judecat, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru respectarea principiului unicităţii căii de atac, se constată că s-a soluţionat calea de atac a recursului împotriva acestei decizii prin decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte, în primul ciclu procesual.
Celelalte critici formulate de pârâta recurentă vizează fondul litigiului, însă, câtă vreme instanţele de fond şi de apel nu au intrat în cercetarea fondului, acestea nu vor fi analizate.
Pentru considerentele expuse, instanţa, constatând că decizia pronunţată în apel este legală, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti împotriva Deciziei nr. 35A din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 93/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 94/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
