ICCJ. Decizia nr. 970/2014. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 970/2014
Dosar nr. 5438/113/2010
Şedinţa publică din 25 martie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată:
Prin Sentinţa civilă nr. 1701 din 22 noiembrie 2011 Tribunalul Brăila a respins, ca tardivă, contestaţia formulată de contestatorul B.O. împotriva Deciziei nr. 767 din 10 septembrie 2007 emisă de intimata SC I. SRL Brăila.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5438/113 din 30 septembrie 2010 contestatorul B.O. a chemat-o în judecată pe intimata SC I. SRL (în calitate de continuatoare a SC S.P. SRL) pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate faptul că încetarea contractului de muncă prin concediere, în baza art. 61 alin. (1) C. muncii constituie o măsură nelegală.
Analizând cu prioritate excepţia de tardivitate a cererii, instanţa a apreciat că prezenta cerere a fost formulată la data de 28 septembrie 2010, cu mult peste expirarea termenului de 30 zile, prevăzut de lege pentru contestarea Deciziei nr. 767 din 10 septembrie 2007.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1701 din 22 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila a declarat recurs, contestatorul B.O., criticând-o pentru nelegalitate.
Prin Decizia nr. 540 din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestator.
Instanţa de control judiciar a apreciat că, motivul de recurs referitor la faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra precizărilor depuse la data de 21 octombrie 2011, precum şi asupra concluziilor scrise, formulate la data de 16 noiembrie 2011, nu este fondat.
Concluziile scrise reprezintă o dezvoltare a susţinerilor din dezbateri, iar instanţa trebuie să se pronunţe doar asupra capetelor de cerere cu care a fost învestită, adică asupra obiectului litigiului.
Cu privire la înscrisurile aflate la dosar, s-a reţinut că acestea au fost depuse de reclamant în susţinerea fondului cauzei, or, instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii contestaţiei, conform art. 137 C. proc. civ., acest aspect analizându-se cu prioritate.
Referitor la obiectul acţiunii, s-a arătat că instanţa de fond a dat o interpretare corectă a obiectului pricinii, ca fiind contestaţie împotriva deciziei de desfacere a Contractului individual de muncă nr. 767 din 10 septembrie 2007, prin care reclamantul a fost concediat în baza art. 61 lit. a) C. muncii pentru săvârşirea unei abateri disciplinare.
Prin cererea intitulată „acţiune în constatare”, contestatorul a solicitat să se constate nelegalitatea deciziei de concediere. Or, potrivit art. 268 alin. (5) C. muncii, decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţa competentă în termen de 30 de zile de la data comunicării. Dispoziţiile C. muncii au caracter special faţă de dispoziţiile generale C. proc. civ. astfel că acestea, se aplică cu prioritate.
S-a reţinut că singura modalitate procedurală legală prin care se poate contesta nelegalitatea unei decizii de sancţionare este contestaţia prevăzută de dispoziţiile art. 268 alin. (5) C. muncii şi, nu acţiunea în constatare, prevăzută de art. 111 C. proc. civ., astfel cum, greşit a susţinut recurentul-contestator.
Teza a II-a a art. 111 C. proc. civ. de la 1865 prevede că cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, deci instanţa de fond, a dat o corectă calificare obiectului acţiunii şi, în baza rolului său activ, consfinţit de dispoziţiile art. 129 din acelaşi cod, a aplicat corect legea specială în materie.
Nici susţinerea recurentului, în sensul că, nu este semnat dispozitivul nu este reală, fiind contrazisă de minuta aflată la dosar fond şi dispozitivul sentinţei unde se regăsesc toate semnăturile.
La data de 3 iulie 2012, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, recursul declarat de B.O. împotriva Deciziei nr. 540 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Ulterior declarării recursului, la data de 10 septembrie 2012 B.O. a depus o precizare, în cuprinsul căreia a arătat că, din eroare, şi-a intitulat calea de atac ca fiind recurs, învestind instanţa cu o contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi decizii, pe care nu a motivat-o în drept, susţinând, în esenţă, că aceasta a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
La termenul din 19 februarie 2013, acordat în cauză pentru soluţionarea căii de atac, constatând că niciuna dintre părţi nu s-a înfăţişat la strigarea pricinii şi că nu s-a solicitat judecarea în lipsă, Înalta Curte a dispus suspendarea judecăţii contestaţiei în anulare, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Înalta Curte constată perimată contestaţia în anulare, pentru considerentele ce succed:
De la data de 19 februarie 2013, niciuna dintre părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că, instanţa supremă, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluţia de la 11 martie 2014, în vederea discutării perimării, acordând termen la data de 25 martie 2014, pentru când a citat legal părţile.
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”.
În accepţiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancţiune aplicată părţilor, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancţiune, cât şi de desistare de la judecată.
În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii şi culpa părţii sunt două elemente esenţiale, sancţiunea procedurală extinzându-şi domeniul de aplicare şi asupra căilor de atac.
Aşa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părţii, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puţin un an, în materie civilă.
În raport de aceste considerente şi având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părţile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 252 C. proc. civ., va constata din oficiu, perimată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimată contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.O. împotriva Deciziei nr. 540 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2014.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 969/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 971/2014. Civil. Hotarâre care sa tina loc de... → |
|---|
