ICCJ. Decizia nr. 971/2014. Civil. Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 971/2014
Dosar nr. 760/3/2011
Şedinţa publică din 25 martie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr. 18248/4/2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, la data de 13 noiembrie 2009, reclamantul B.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul C.P., în calitate de moştenitor al autoarei C.E., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de titlu de proprietate pentru imobilul situat în Bucureşti, str. V. nr. X, sector 4, având o suprafaţă de 430 mp.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 19 martie 1958 autorul său - B.I. - a cumpărat de la C.E. o suprafaţă de teren de 430 mp, în baza unui înscris sub semnătură privată, dreptul de proprietate al autorului reclamantului referitor la imobil fiind recunoscut de autorităţile locale, astfel că au fost plătite toate taxele şi impozite către stat.
Reclamantul a mai arătat că autorul său şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului stabilit de părţi, însă autoarea pârâtului nu şi-a executat obligaţia care îi revenea, respectiv aceea de a încheia actul de vânzare-cumpărare privitor la teren, în formă autentică.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1073 - 1077 C. civ., art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.
Ulterior, reclamantul a modificat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză, în calitate de reclamantă a lui I.A., întrucât aceasta este moştenitoarea defunctului B.I., după cum rezultă din Certificatul de moştenitor nr. 2149/1992, pentru respectarea principiului unanimităţii, precum şi introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a celorlalţi moştenitori ai defunctei C.E., respectiv: C.E., F.F., O.A. şi M.M.
În cauză a fost efectuat un raport de expertiză prin care s-a stabilit valoarea obiectului pricinii la suma de 1.633.900 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 7331 din 28 octombrie 2010 Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 760/3/2011.
Prin Sentinţa nr. 719 din 20 aprilie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând în considerente că autorul reclamanţilor - B.I. - a achiziţionat de la autoarea pârâţilor - C.E. - la data de 19 martie 1958, cu preţul de 8.600 RON, un teren în suprafaţă de 430 mp, situat în Bucureşti, str. V. nr. X, sector 4, în temeiul unui act sub semnătură privată, teren referitor la care s-au achitat taxele şi impozitele aferente, la organele financiare la care figurează înscrisă această suprafaţă de teren.
Potrivit Certificatului de moştenitor nr. 2149/1992 emis de notariatul de Stat sector 3, reclamanţii au probat faptul că sunt succesorii legali ai defunctului B.I., în calitate de descendenţi.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, au fost anexate la dosar, Certificatele de moştenitor nr. 1003/1978 emis de Notariatul de Stat sector 5 şi respectiv nr. 1013/1983 eliberat de Notariatul de Stat sector 4 şi din care rezultă că pârâţii sunt succesorii defunctei C.E., care a înstrăinat pe bază de chitanţă sub semnătură privată, terenul ce formează obiectul prezentului litigiu.
Deşi reclamanţilor li s-a pus în vedere la mai multe termene de judecată să prezinte instanţei titlul de proprietate al autoarei pârâţilor referitor la terenul în litigiu, aceştia nu s-au conformat cerinţei instanţei, situaţie în care, întrucât nu s-a făcut dovada calităţii de proprietară a numitei C.E. în privinţa terenului în suprafaţă de 430 mp specificat în chitanţă sub semnătură privată încheiată cu B.I., autorul reclamanţilor, instanţa de fond a respins acţiunea.
Împotriva Sentinţei civile nr. 719 din 20 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă au declarat apel reclamanţii B.A. şi I.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 186/A din 4 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă că, în apel, graţie caracterului devolutiv al acestei căi de atac, reclamanţi au depus la dosar actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24452 din 9 noiembrie 1921 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, din conţinutul căruia rezultă că E.Gh.C. a dobândit în proprietate anumite suprafeţe de teren, menţionate în act, individualizate în sensul indicării suprafeţelor şi vecinătăţilor.
Instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize topografice pentru a se identifica suprafaţa de teren ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, la dosar fiind depus raportul de expertiză întocmit de expertul B.E.
Cu privire la situaţia juridică a terenului în litigiu, instanţa a constatat că, prin Adresa nr. 929245/7988 din 22 iulie 2010 Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală, a comunicat faptul că imobilul din str. V. nr. X a făcut obiectul Decretului nr. 143 din 30 mai 1988 privind aprobarea unor măsuri pentru începerea execuţiei lucrărilor la obiectivul de investiţii „LV”, în anexa 6 la decret fiind înscris imobilul, proprietate particulară, cu posesori de parcelă B.I. şi P.F.
De asemenea, s-a mai comunicat împrejurarea că imobilul în litigiu figurează în Hotărâre Guvernului nr. 556 din 17 mai 1990 privind pata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile situate în municipiul Bucureşti, în anexa 26 a hotărârii, la poz. 404 fiind înscris B.I., cu teren în suprafaţă de 430 mp şi 59,70 mp construcţii.
În raport de situaţia juridică astfel stabilită, Curtea a constatat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor H.G. nr. 556/1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile, situate în municipiul Bucureşti şi în sectorul agricol Ilfov, publicată în M. Of. nr. 134 din 18 iunie 1992.
Astfel, pentru a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanţa trebuie să verifice dacă antecontractul îndeplineşte condiţiile generale de valabilitate a actelor juridice, dacă părţile convenţiei au executat clauzele anticipatorii ale convenţiei, dacă terenul în litigiu se găseşte încă în patrimoniul promitentului-vânzător şi, dacă nu există alte impedimente legale, pentru pronunţarea unei hotărâri care să suplinească consimţământul vânzătorului la încheierea convenţiei de vânzare-cumpărare.
Or, din expunerea situaţiei juridice a terenului în litigiu, instanţa a apreciat că acesta nu se află în patrimoniul promitentei-vânzătoare C.E., pentru a se pune problema suplinirii consimţământului la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare, ci a trecut în proprietatea statului.
Aşa fiind, imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 143/1988 pentru aprobarea unor măsuri pentru începerea execuţiei lucrărilor la obiectivul de investiţii „LV”, imobilul-construcţie fiind demolat, iar prin H.G. nr. 556/1990 legiuitorul a prevăzut că acele imobile, compuse din terenuri, construcţii şi împrejurimile aferente din municipiul Bucureşti, ce au fost demolate, pentru realizarea unor obiective de investiţii, se consideră trecute în proprietatea statului, cu dreptul foştilor proprietari de a primi despăgubiri.
Prin urmare, Curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul a respins acţiunea, deoarece situaţia juridică a acestui teren a fost reglementată printr-un act juridic cu caracter special, în raport de dreptul comun consacrat prin dispoziţiile art. 1073 - 1077 C. civ., act juridic prin care a fost considerat proprietate publică a statului, iar autorul reclamanţilor figurează înscris în anexa 26 a acestuia act normativ, ca titular al dreptului de a primi despăgubiri.
Plata efectivă a acestor despăgubiri nu face obiectul acţiunii de faţă, ci al unui act juridic special, cu caracter de reparaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 998 C. civ. care reglementează principiul reparării integrale a pagubei.
Constatând că regimul juridic al terenului, care a fost trecut în proprietatea publică a statului prin H.G. nr. 556/1990, devenind astfel inalienabil, nu permite pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a păstrat soluţia primei instanţe.
Împotriva Deciziei nr. 186/A din 4 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii, calea de atac fiind înregistrată la 20 iulie 2012, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă (cu plic din 18 iulie 2012) şi primind termen de judecată la data de 19 februarie 2013.
Prin motivele de recurs au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că hotărârea atacată a dat o interpretare greşită actului juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, fiind lipsită de temei legal.
Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei curţii de apel, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, analizând pe fond pricina, instanţa supremă să pronunţe o hotărâre judecătorească, care să ţină loc de titlu de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 430 mp cumpărat de autorul reclamanţilor, de la C.E.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut în esenţă, că, prin interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, instanţa de control judiciar a apreciat cererea reclamanţilor, ca fiind una cu caracter de revendicare privind terenul, în condiţiile în care, aceştia au solicitat suplinirea consimţământului vânzătoarei, pornind de la o premisă falsă, potrivit căreia, autorul lor ar fi fost proprietarul construcţiei, precum şi al terenului expropriat din Decretul Consiliului de Stat nr. 143/1988.
S-a menţionat faptul că, autorul reclamanţilor a fost indicat în tabelul cu foştii proprietari, în anexa nr. 26 referitor la suprafaţa de teren de 430 mp, dar acesta nu a fost despăgubit, neavând titlu de proprietate pentru teren, ci doar chitanţa sub semnătură privată, pe baza căreia, însă, s-a arătat de către reclamanţi, că au fost plătite toate impozitele şi taxele datorate statului.
Deşi autoarea pârâţilor a recunoscut confirmarea transferului dreptului de proprietate asupra imobilului, declaraţia acesteia fiind înregistrată sub nr. 75475 din 22 octombrie 1963 la organele Administraţiei fiscale a sectorului 4 şi aflată la dosarul de fond, instanţa nu a dat eficienţă prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora ,,în situaţia în care, după încheierea unui antecontract cu privire la un teren cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţia poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract”.
Reclamanţi au invocat (în recurs) şi chestiuni legate de aprecierea probatoriilor, respectiv a declaraţiilor martorilor la instanţa de fond, susţinând că acestea nu au fost evaluate de instanţe.
La termenul din 19 februarie 2013, acordat în cauză pentru soluţionarea recursului, constatând că niciuna dintre părţi nu s-a înfăţişat la strigarea pricinii şi că nu s-a solicitat judecarea în lipsă, Înalta Curte a dispus suspendarea judecăţii recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865.
Înalta Curte constată perimat recursul declarat de reclamanţii B.A. şi I.A. pentru considerentele ce succed:
De la data de 19 februarie 2013, niciuna dintre părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că, instanţa supremă, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluţia de la 11 martie 2014, în vederea discutării perimării, acordând termen la data de 25 martie 2014, pentru când a citat legal părţile.
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”.
În accepţiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancţiune aplicată părţilor, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancţiune, cât şi de desistare de la judecată.
În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii şi culpa părţii sunt două elemente esenţiale, sancţiunea procedurală extinzându-şi domeniul de aplicare şi asupra căilor de atac.
Aşa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părţii, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puţin un an, în materie civilă.
În raport de aceste considerente şi, având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părţile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 252 C. proc. civ., va constata, din oficiu, perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de reclamanţii B.A. şi I.A. împotriva Deciziei nr. 186/A din 4 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2014.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 970/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 980/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
