ICCJ. Decizia nr. 981/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 981/2014
Dosar nr. 5270/4/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 25 martie 2014
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 21 februarie 2013, reclamantul R.M. a chemat în judecată pe pârâta R.F. solicitând instanţei desfacerea căsătoriei încheiată între părţi la data de 20 octombrie 1991 la Primăria comunei Văleni din vina exclusivă a pârâtei, revenirea acesteia la numele purtat anterior căsătoriei, acela de C. şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Prin Sentinţa civilă nr. 8974 din 12 septembrie 2013, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă teritorială absolută şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina.
Pentru a se dezînvesti, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă „cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul".
Reţinând că părţile au avut ultima locuinţă comună în Spania, iar în prezent, reclamantul are domiciliul în Bucureşti, pe raza sectorului 4 şi că pârâta domiciliază în comuna Crâmpoia, judeţul Olt, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a apreciat că revine instanţei de la domiciliul pârâtei, respectiv Judecătoriei Slatina, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ.
Învestită prin declinare, Judecătoria Slatina a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1128 din 7 februarie 2014, prin care şi-a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti şi, constatând ivit conflictul de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în speţă, se aplică prevederile art. 914 alin. (1) teza finală din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, fiind competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul, din conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, rezultând că niciunul dintre soţi nu mai locuieşte la cea din urmă locuinţă comună a soţilor, comuna Văleni, judeţul Olt şi că reclamantul are domiciliul în Bucureşti, str. R. nr. X, sectorul 4, iar pârâta nu figurează cu domiciliul în comuna Crâmpoia, sat Crâmpoia, judeţul Olt.
Cu privire la conflictul negativ de competenţa, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti competenţa de soluţionare a cererii de divorţ, pentru considerentele ce succed:
Acţiunea de divorţ a fost introdusă pe rolul instanţei de judecată (Judecătoria sectorului 4 Bucureşti) la data de 21 februarie 2013, dată la care erau în vigoare dispoziţiile din Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010),
Potrivit reglementării din Cartea a VI-a „Proceduri speciale", Titlul I. Procedura divorţului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urma locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul".
Textul procedural mai sus evocat stabileşte o competenţă materială în soluţionarea acţiunii de divorţ, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială, art. 914 alin. (1) din acelaşi cod conferă o competenţă absolută, specială, dispoziţiile care o reglementează fiind imperative şi de strictă interpretare, în acord cu reglementările internaţionale, un element de noutate al codului este evidenţiat prin noţiunea de „locuinţă comună", care a înlocuit sintagma consacrată de Codul de procedură civilă de la 1865, aceea de „domiciliu comun".
Altfel spus, ceea ce interesează din punct de vedere al stabilirii competenţei este împrejurarea ca soţii să fi avut cea din urmă locuinţă comună, în care au locuit efectiv, în fapt, iar nu domiciliul legal.
Această nouă sintagmă, care constituie elementul de noutate, s-a dovedit a fi valabilă şi în interpretarea mai multor regulamente ale Uniunii Europene (ex: Regulamentul CE nr. 2201/2003, Regulamentul CE nr. 804/2005, Regulamentul nr. 1896/2006, Regulamentul CE nr. 861/2007 etc. unde funcţionează, de asemenea, regula actor sequitur forum ret şi se are în vedere, potrivit legislaţiei majorităţii statelor membre, locuinţa faptică, iar nu cea legală.
Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, cu condiţia însă, ca la data sesizării, cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în acea circumscripţie.
Următoarea ipoteză reglementată de art. 914 alin. (1) din Legea nr. l34/2010 privind Codul de procedură civilă, subsidiară celei dintâi - mai sus evidenţiată - se referă la situaţia în care dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţa comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul.
O altă situaţie prevăzută de legiuitor are în vedere ipoteza în care soţul pârât nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, anume când instanţelor române le revine competenţa internaţională, caz în care devine competentă instanţa de la domiciliul reclamantului.
Pentru a opera această competenţă (judecătoria de la domiciliul reclamantului) este necesară îndeplinirea a trei condiţii cumulative, dintre care două sunt expres prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv: inexistenţa unei locuinţe efective a pârâtului în România şi din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internaţional privat, competenţa să revină instanţelor comune. Din interpretarea textului procedural la care s-a făcut referire, rezultă indirect şi o a treia condiţie, aceea că, pentru a opera această normă de competenţă, cel puţin reclamantul trebuie să aibă locuinţa în România, această locuinţă fiind reperul fundamental în funcţie de care se stabileşte competenţa teritorială, ca fiind a instanţei din această circumscripţie.
În speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, teza finală, potrivit cărora competentă a soluţiona acţiunea de divorţ este instanţa de la domiciliul reclamantului (Judecătoria sectorului 4 Bucureşti), întrucât pârâta R.F. nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, iar reclamantul locuieşte în Bucureşti, pe raza sectorului 4.
Este de observat că, iniţial soţii R.M. şi R.F. au locuit în comuna Văleni, judeţul Olt, dar după anul 2006 aceştia au plecat în Spania, unde au lucrat în agricultură, iar reclamantul a revenit în România în septembrie 2007. Ulterior, acesta şi-a stabilit locuinţa în Bucureşti, str. R. nr. X, sectorul 4, unde se află din anul 2009, în timp ce pârâta este în continuare în Spania, din adeverinţa emisă de comuna Văleni, judeţul Olt rezultând că pârâta R.R. nu mai locuieşte pe raza acestei comune, din 15 august 2007.
Din interpretarea textului procedural al art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă se reţine că în materia divorţului, legiuitorul român stabileşte că, în ipoteza în care pârâtul (în speţă pârâta) nu are locuinţa în ţară, acest fapt rezultând din adeverinţa emisă de comuna Văleni, judeţul Olt şi dacă este îndeplinită condiţia ca instanţele române să fie competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul.
În ipoteza incidenţă în cauză, conform art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul (şi în altele precum separarea de drept şi anularea căsătoriei etc.) instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află: reşedinţa obişnuită a soţilor sau ultima reşedinţă obişnuita a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo; sau reşedinţa obişnuită a pârâtului; sau, în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei are „domiciliul" în acel loc.
Potrivit art. I din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, ce stabileşte domeniul de aplicare în cuprinsul alin. (1) „prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile privind: lit. a) divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei, rezultă că aceste dispoziţii se aplică în prezenta cauză, fiind îndeplinită condiţia, ca din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internaţional privat, competenţa să revină instanţelor române.
Aşa fiind, constatând îndeplinite toate condiţiile stipulate de teza finală a art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Cod de procedură civilă, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti competenţa de soluţionare a acţiunii de divorţ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul R.M., domiciliat în Bucureşti, str. R. nr. X sectorul 4 în contradictoriu cu pârâta R.F., cu domiciliul necunoscut în Spania, cu ultim domiciliu cunoscut (în acte) în sat Văleni, comuna Văleni, judeţul Olt, cu reşedinţa temporară cunoscută la părinţii săi, în comuna Crâmpoia, judeţul Olt la familia C.M. şi S., în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2014.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 980/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 982/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
