ICCJ. Decizia nr. 983/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 983/2014
Dosar nr. 73295/3/2011
Şedinţa publică din 26 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 59601/299/2010, reclamanţii G.E. şi G.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti, obligarea pârâţilor la plata sumei de 120.000 euro, reprezentând preţul actualizat în funcţie de sporul de valoare prin îmbunătăţirile aduse apartamentului nr. x a situat în Bucureşti şi restituirea preţului actualizat al apartamentului nr. y situat la aceeaşi adresă.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de chiriaşi şi în temeiul Legii nr. 112/1995, au încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11 noiembrie 1996 având ca obiect vânzarea apartamentului nr. x situat în Bucureşti. De asemenea, în acelaşi imobil, numita P.M., mama reclamantei, a cumpărat, tot în calitate de chiriaş şi în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. y în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x bis din 11 noiembrie 1996.
Prin Sentinţa civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, au fost anulate cele două contracte de vânzare-cumpărare.
La data de 25 august 2011 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu P.M.B. solicitând, în calitate de succesoare în drepturi a defunctei P.M., alături de reclamanta G.M., obligarea pârâţilor la restituirea preţului achitat pentru apartamentul nr. y situat în Bucureşti şi a contravalorii îmbunătăţirilor aduse acestuia, a căror valoare actualizată a estimat-o ca fiind de 190.000 lei.
În motivarea cererii, întemeiată pe disp. art. 49 C. proc. civ. şi ale Legii 1/2009, intervenienta a arătat că mama sa, P.M., a dobândit apartamentul nr. y în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x bis din 11 noiembrie 1996. Ulterior cumpărătoarea a decedat, iar intervenienta şi reclamanta sunt singurele moştenitoare legale îndreptăţite a solicita restituirea preţului actualizat, urmare a anulării acestui contract prin Sentinţa civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 1, definitivă şi irevocabilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 15714 din 21 septembrie 2011 Judecătoria sector 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 732/3/2011.
La termenul din 1 martie 2012 reclamanţii şi intervenienta au precizat acţiunea şi cererea de intervenţie în sensul că solicită obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă actualizat al apartamentelor nr. x şi y.
Pârâtul Ministerul Economiei a formulat întâmpinare solicitând scoaterea din cauză ca urmare a faptului că Ministerul Economiei şi Finanţelor s-a reorganizat în baza O.U.G. nr. 221/2008 în două instituţii respectiv Ministerul Economiei şi Ministerul Finanţelor Publice, acesta din urmă având calitate procesuală pasivă în temeiul art. 2 din H.G. nr. 34/2009.
Reclamanţii şi-au precizat acţiunea arătând că înţeleg să se judece cu Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în raport de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin Sentinţa civilă nr. 284 din 7 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost admise cererea principală şi de intervenţie în interes propriu în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, care a fost obligat la plata sumei de 188.891 euro, în echivalent în lei la data plăţii, în favoarea reclamanţilor G.E. şi G.M., la plata sumei de 17.246 euro, în echivalent în lei la data plăţii, în favoarea intervenientei P.M.B. şi la plata sumei de 17.246 euro, în echivalent în lei la data plăţii, în favoarea reclamanţilor; de asemenea, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a fost respinsă acţiunea faţă de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005, definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sector 1 Bucureşti a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanţii G.E., G.M. şi de numita P.M. (în prezent decedată) cu SC H.N. SA, în baza cărora aceştia au achiziţionat apartamentele nr. x şi, respectiv y, din imobilul situat în Bucureşti.
Reclamanta şi intervenienta în interes propriu au calitatea de moştenitoare legale, în calitate de fiice, ale cumpărătoarei defuncte P.M., fiecare având dreptul la restituirea cotei de ½ din preţul reactualizat al apartamentului nr. y, determinat prin expertiza evaluatorie ca fiind 34.852 euro, respectiv 17.246 euro.
Prin raportul de expertiză întocmit de expert judiciar O.M. a fost evaluat apartamentul nr. x în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare la suma de 188.891 euro, echivalentul a 821.674 lei; apartamentul nr. y ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. y/1996 încheiat de P.M. a fost evaluat la 34.852 euro, echivalentul a 151.605 lei.
Reţinând că dispoziţiile art. 501 şi art. 50 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001, modificată, se completează cu dispoziţiile art. 1341 - 1344 C. civ., tribunalul a admis acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 188.891 euro, în echivalent în lei la data plăţii către reclamanţi, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului nr. x cumpărat de aceştia, precum şi la plata sumei de 34.852 euro, în echivalent în lei la data plăţii, în favoarea intervenientei P.M.B. (17.246 euro) şi a reclamanţilor (17.246 euro), reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului nr. y, cumpărat de numita P.M..
Având în vedere că prin dispoziţiile speciale sus-citate legiuitorul a recunoscut legitimare procesuală pasivă numai Ministerului Finanţelor Publice în acţiunile ce au ca obiect restituirea preţului actualizat al imobilelor vândute foştilor chiriaşi, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, faţă de care a respins acţiunea ca atare.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 189 A din 16 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost schimbată în parte hotărârea de primă instanţă, în sensul că au fost respinse ca neîntemeiate cererea principală şi cea de intervenţie în interes propriu, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează dreptul chiriaşilor, ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, la restituirea preţului reactualizat, iar prevederile art. 501 din aceiaşi lege reglementează dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Pe de altă parte, în acord cu prevederile art. 50 alin. (3) din aceiaşi lege, în ambele cazuri restituirea preţului se face de Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Pe baza acestor prevederi legale, instanţa de apel a dedus atât netemeinicia excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de apelantul pârât, dar şi faptul că legiuitorul a înţeles să despăgubească diferit pe chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, care au fost evinşi de bunul imobil cumpărat, după cum au încheiat actul de vânzare-cumpărare cu sau fără respectarea legii ce a stat la baza încheierii lor.
În toate cazurile în care există concurs între o lege specială şi o lege generală se aplică cu prioritate legea specială, legea generală aplicându-se doar în completare, respectiv pentru situaţiile juridice care au scăpat reglementării legii speciale.
Art. 50 din Legea nr. 10/2001 reglementează obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul reactualizat/preţul de piaţă al imobilului în cazul în care actul încheiat de chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat, iar în condiţiile în care acesta reprezintă o normă specială, se aplică prioritar în raport cu norma de drept generală, respectiv cu dispoziţiile C. civ. care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune invocată de apelantul pârât.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că cele două contracte de vânzare-cumpărare numerele x din 11 noiembrie 1996 şi x bis din 11 noiembrie 1996 încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar, în temeiul cărora intimaţii reclamanţi G.E. şi M. şi numita P.M. au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentele nr. x şi y situate în Bucureşti, au fost constatate nule prin Sentinţa civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 139 din 1 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1768 din 21 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 470/2006, reţinându-se că părţile contractante au fost de rea-credinţă la încheierea acestora.
S-a observat că, în argumentarea relei credinţe reţinută în considerentele hotărârilor mai sus menţionate, instanţele au constatat că la data înstrăinării apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, pe rolul instituţiilor abilitate se aflau cererile formulate de P.Z. şi succesoarea celuilalt coproprietar, M.A.M., împrejurare cunoscută de SC H.N. SA, care a făcut menţiuni în acest sens pe cererile formulate de chiriaşii cumpărători, inclusiv pe cererile formulate de reclamanţii din prezenta cauză şi pe cererea de cumpărare formulată de autoarea reclamantei şi a intervenientei în interes propriu.
Prin aceleaşi hotărâri instanţele au apreciat, cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, că pârâţii cumpărători nu sunt în măsură să invoce în favoarea lor dispoziţiile legale care reglementează situaţia terţului achizitor de bună-credinţă, dar şi faptul că existenţa cererii de restituire formulată de fostul proprietar era de natură a produce amânarea vânzării, ceea în cauză nu s-a întâmplat.
De vreme ce actele de vânzare-cumpărare invocate de reclamanţi şi intervenientă au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în considerentele acestei hotărâri s-a reţinut reaua-credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii lor, precum şi faptul că nu erau îndeplinite condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru înstrăinare, instanţa de apel a apreciat că erau incidente în cauză dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii şi intervenienta fiind îndreptăţiţi la restituirea preţului reactualizat al apartamentelor şi nu la restituirea preţului de piaţă, cum în mod greşit a stabilit instanţa de fond.
Instanţa de apel a mai menţionat că, deşi în primă instanţă s-a încercat administrarea unor probatorii care să permită rezolvarea pretenţiilor intimaţilor în limitele acestui text de lege - art. 50 alin. (2) - aceştia s-au opus ferm, precizând că pretenţiile lor se întemeiază pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată. De asemenea, în apel, s-a pus în discuţia părţilor, din nou, necesitatea efectuării unei expertize având ca obiectiv stabilirea preţului actualizat al imobilului, faţă de cererea cu care instanţa de fond a fost învestită iniţial de către reclamanţi, ocazie cu care, intimata reclamantă prin apărător şi intimatul reclamant personal şi asistat de apărător ales au învederat că se opun la administrarea acestei probe, învederând încă o dată că solicită doar acordarea preţului de piaţă pentru cele două apartamente, obiectul acţiunii de la fond nu poate fi schimbat în apel, iar instanţele sunt datoare să respecte cadrul procesual stabilit de părţi prin cererile depuse la dosar.
În această situaţie, având în vedere cererile depuse de părţi la dosar în faţa primei instanţe, precizările expres făcute de apărătorul reclamanţilor în apel, principiul disponibilităţii care trebuie să guverneze orice proces civil, dar şi probele administrate în cauză care au dovedit pe deplin faptul că actele de vânzare-cumpărare invocate de părţi au fost încheiate cu rea-credinţă şi cu eludarea Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a apreciat că intimaţii reclamanţi şi intervenienta nu sunt îndreptăţiţi să primească preţul de piaţă al imobilelor, după cum dispusese prin hotărârea sa Tribunalul Bucureşti.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii G.E., G.M. şi intervenienta în nume propriu P.M.B..
În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile Legii nr. 1/2009, a interpretat eronat hotărârile Tribunalului Bucureşti şi Curţii de Apel Bucureşti din Dosarul nr. 470/2006 şi s-a pronunţat asupra apartamentului y din Bucureşti, fără ca apelul să vizeze şi acest imobil.
În dezvoltarea acestor critici, recurenţii au arătat următoarele:
- Decizia recurată este nelegală în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. întrucât criticile apelantului-pârât au vizat valoarea apartamentului x, respectiv cererea formulată de G.E. şi G.M., nici unul din motivele cererii de apel nereferindu-se la cererea intervenientei P.M., imobilul cumpărat de aceasta fiind apartamentul y.
Nici valoarea acestui apartament nu a fost contestată şi nici calitatea intervenientei, iar, în ciuda acestui fapt, instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra acestei părţi interveniente, precum şi asupra apartamentului y.
Este adevărat că în imobil sunt mai multe apartamente dar fiecare dintre acestea sunt independent individualizate.
- Decizia atacată este nelegală în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a dat o greşită interpretare Legii nr. 1/2009, astfel cum aceasta a completat Legea nr. 10/2001, temeiul pe care recurenţii şi-au întemeiat cererile nefiind reţinut în litera legii.
Astfel, legiuitorul a înţeles să acorde dreptul legal la restituirea valorii de piaţă a imobilelor tuturor cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, ale căror contracte încheiate cu respectarea acestei legi, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Concluzia este că, pentru a beneficia de restituirea valorii de piaţă a imobilului vândut în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare anulat de instanţele de judecată, trebuie să existe un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Condiţia bunei credinţe, invocată de apelantul-pârât ca nefiind respectată în cauză de către reclamanţi şi intervenientă, reţinută ca atare de către instanţa de apel, este o pură speculaţie şi nu un argument juridic pentru respingerea acţiunii. Legea nr. 10/2001 (cum a fost completată prin Legea nr. 1/2009) reglementează dreptul persoanelor care au încheiat contracte cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi cu nerespectarea acestei legi, în nici un context al acestor completări neexistând condiţia referitoare la "buna credinţă".
Apelantul-pârât a speculat, din conţinutul Sentinţei nr. 9426 din 3 octombrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1, motivarea pentru care instanţa a respins cererea chiriaşilor-cumpărători, pe cale de excepţie, prin care solicitau să le fie aplicabile prevederile art. 45, în sensul menţinerii contractelor pe cale de excepţie - a bunei credinţe - chiar dacă se va reţine că bunul imobil a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar revendicarea este considerată posibilă.
Instanţele au respins aceasta cerere (pe cale de excepţie), pentru considerente de ordin tacit - "că ar fi trebuit să presupunem" - iar nu pentru motivul fraudei la Legea nr. 112/1995 sau de nerespectare a acesteia. Nimeni niciodată nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare pe motiv că dobânditorii ar fi încălcat prevederile Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel a reţinut în mod eronat şi faptul ca reprezentanţii Primăriei ar fi făcut menţiuni cu privire la revendicările reclamantei din Dosarul nr. 470/2006. Recurenţii susţin că, în realitate, menţiunile priveau o altă persoană, care niciodată nu a revendicat decât contravaloarea în lei a bunului imobil. Susţin că, chiar şi cu aceste menţiuni, ei au respectat Legea nr. 112/1995, reclamanta P.Z. fiind cea care nu a respectat legea, iar instanţa de apel (din prezenta cauză), a interpretat acest argument împotriva recurenţilor, în mod total eronat, din cauza lipsei unor cereri, acte, etc. din Dosarul nr. 470/2006.
Recurenţii susţin că, deosebit de important pentru aspectul analizat, este faptul că pe cererea de cumpărare se menţionează că unul dintre comoştenitori (M.A.), a solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995 doar despăgubiri, această menţiune, ca şi cererea de despăgubire neputând împiedica dobândirea legală a celor două apartamente de către chiriaşii cumpărători.
Or, acţiunea în revendicare a fost promovată de P.Z., o altă persoană.
Situaţia juridică din Dosarul nr. 6257/2005 al Judecătoriei sectorului l nu trebuie confundată cu ipoteza admiterii revendicării şi anulării contractelor din vreo bună sau rea-credinţă, ci pentru faptul că s-a admis acea acţiune deoarece s-a reţinut că statul şi-a însuşit un bun fără titlu. Toate dezbaterile pe buna sau reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători au avut loc din prisma judecării cererii acestora, formulată pe cale de excepţie, a modului de dobândire. Această situaţie nu poate fi confundată cu aceea a nerespectării condiţiilor Legii nr. 112/2005. De altfel, nici un moment P.Z. (sau oricine altcineva), nu a invocat sau nu a cerut anularea contractelor pentru nerespectarea Legii nr. 112/1995.
Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în urma unei expertize imobiliare evaluatorii, expertiză ce a evaluat valoarea de piaţă a imobilelor în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi locul amplasării (în zona centrală a oraşului), utilităţile acestor imobile, suprafeţele, şi valoare de piaţă etc. Apelantul nu a formulat obiecţiuni la acest raport de expertiză, deşi raportul a fost comunicat, iar instanţa a acordat un termen special pentru a se lua la cunoştinţă şi pentru formularea eventualelor obiecţiuni.
Dacă s-ar accepta opinia instanţei de apel, nici o cerere de despăgubire nu ar trebui admisă pentru că în cazul tuturor contractele anulate nu s-ar putea reţine buna-credinţă, iar dacă s-ar reţine buna-credinţă, contractul nu ar mai fi anulat în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare, cererea de probatorii solicitată de recurenţi fiind respinsă ca neutilă cauzei, pentru considerentele reţinute în practicaua prezentei decizii.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, potrivit celor ce urmează:
Preliminar, instanţa de recurs constată că, deşi recurenţii au invocat ca temei legal al recursului declarat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticile pe care aceştia le-au dezvoltat în motivarea căii de atac promovate se circumscriu exclusiv prevederilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Cea dintâi critică a recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut - prin care s-a susţinut încălcarea limitelor devoluţiunii în apel, prin aceea că instanţa de apel ar fi dispus şi în privinţa pretenţiilor recurenţilor şi intervenientei, relative la apartamentul nr. x, în lipsa unor critici ale apelantului-pârât, nu poate fi reţinută.
Dimpotrivă, în mod contrar celor susţinute de recurenţi, care au invocat faptul că apelul declarat de pârât împotriva hotărârii de primă instanţă a vizat exclusiv apartamentul nr. x, Înalta Curte constată că o asemenea limită a criticilor de apel nu-şi găseşte suportul în actul de procedură exercitat de pârât (apelul). Împrejurarea că în motivarea acestuia s-a utilizat doar noţiunea de "reclamanţi", nu şi aceea distinctă de "intervenientă", corespunzător poziţiilor procesuale avute de părţi în primă instanţă, nu îndreptăţeşte susţinerea recurenţilor şi nici critica acestora, cu atât mai mult cu cât pârâtul şi-a justificat demersul procesual prin aceea că "în mod greşit, instanţa de fond a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii imobilelor în litigiu la valoarea de piaţă a acestora (...)".
Fiind vorba de pretenţii ce au vizat imobile aflate într-o situaţie juridică identică şi care au primit o soluţie comună prin hotărârea de primă instanţă, s-a apreciat în mod corect de către instanţa de apel că a fost învestită cu verificarea legalităţii şi temeiniciei rezolvării acestora, prin raportare atât la apartamentul nr. x, cât şi la apartamentul nr. y, atâta timp cât apelantul-pârât a exprimat nemulţumirea obligării lui la plata valorii de piaţă a ambelor imobile şi cât timp cererea de apel conţine critici comune, fără referire concretă şi expresă la situaţia apartamentului nr. x, după cum, fără temei, au susţinut recurenţii.
Nefondată este şi critica de greşită interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, cu referire concretă la prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin amintitul act normativ.
Potrivit conţinutului normativ al acestui articol, căruia se circumscriu şi pretenţiile recurenţilor în urma precizării finale aduse cererilor lor principală şi de intervenţie în interes propriu, la data de 1 martie 2012 în faţa Tribunalului Bucureşti, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
După cum corect a stabilit instanţa de apel, în cazul reclamanţilor şi intervenientei, doar cea de-a doua condiţie la care se referă prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată, este îndeplinită, respectiv aceea a desfiinţării prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor nr. x şi y, nu însă şi aceea a încheierii contractelor cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Astfel, cu putere de lucru judecat s-a reţinut prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti (respectiv, Sentinţa civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1768 din 21 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), că pârâţii-cumpărători (din acea cauză) nu sunt în măsură să invoce în favoarea lor dispoziţiile legale care reglementează situaţia terţului achizitor de bună-credinţă, dar şi împrejurarea că existenţa cererii de restituire formulată de fostul proprietar era de natură să producă amânarea vânzării, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
În mod total eronat pretind recurenţii că, deşi în acest litigiu a fost înlăturată teza bunei lor credinţe, contractele de vânzare-cumpărare în baza cărora au dobândit proprietatea apartamentelor nr. x şi y au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, fiind, deci, îndeplinită condiţia legală la care se referă forma art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată.
Astfel cum se reţine în mod explicit la pag. 8 a Deciziei nr. 1768 din 21 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, existenţa cererii de restituire a fostului proprietar a fost valorificată de către instanţele ce au soluţionat acest litigiu atât ca probă a încălcării dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 la încheierea contractelor, cât şi ca probă a existenţei unui dubiu în persoana chiriaşilor-cumpărători cu privire la calitatea Statului de proprietar al bunului, de natură să justifice reţinerea ilicităţii cauzei contractelor.
Instanţa de apel nu a supus vreunei interpretări hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti, ci a reprodus punctual considerentele acestora care se opun recurenţilor - împreună cu dispozitivele pe care le explică - cu puterea lucrului judecat, în calitatea lor de părţi, respectiv succesori cu titlu universal al părţilor împotriva cărora acestea au fost pronunţate, nefiind posibilă şi nici permisă rediscutarea de către aceştia a probatoriilor acelui litigiu (cererea numitei P.Z., despre care se pretinde că nu ar fi fost una în restituirea bunului, ci una în despăgubiri, contrar celor reţinute prin Sentinţa civilă nr. 9426 din 3 octombrie 2005 a Judecătoriei sector 1), ori recalificarea unor situaţii juridice (anume că P.Z. ar fi încălcat legea, iar nu recurenţii sau că existenţa unei cereri de acordare de despăgubiri în procedura Legii nr. 112/1995 nu împiedica dobândirea legală a locuinţei de către chiriaşul-cumpărător, în condiţiile în care prin hotărârile acelui litigiu s-a reţinut că atât P.Z., cât şi moştenitoarea celuilalt proprietar, M.A.-M., formulaseră cereri de restituire în natură a imobilului, aflate pe rolul instituţiilor abilitate la data înstrăinării locuinţelor către chiriaşii-cumpărători).
Deşi recurenţii neagă această situaţie, instanţa de recurs constată că toate cele trei hotărâri, care au finalizat litigiul privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, au reţinut drept cauză a nulităţii acestora încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi existenţa cauzei ilicite, dată de asumarea riscului cumpărării unui bun a cărui restituire în natură era urmărită de fostul proprietar.
În aceste condiţii, în mod just şi într-o corectă interpretare a prevederilor relevante ale Legii nr. 10/2001, modificată, s-a apreciat de către instanţa de apel că recurenţii şi intervenienta erau îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat al apartamentelor, nu însă la despăgubirea la nivelul valorii de piaţă al acestora, după cum au insistat să pretindă prin precizările făcute atât în faţa primei instanţe, dar şi a celei de apel.
Această interpretare nu este una de natură să conducă la inaplicarea legii, după cum eronat au pretins recurenţii, înscriindu-se în ipoteza textului legal al art. 501din Legea nr. 10/2001, modificată, toţi acei cumpărători de locuinţe dobândite în temeiul şi cu respectarea Legii nr. 112/1995, care au fost evinşi de bunul astfel dobândit, pe calea acţiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, în soluţionarea căreia instanţa judecătorească a avut în vedere exclusiv considerente de preferabilitate a titlurilor de proprietate comparate - cel al fostului proprietar şi contractul în temeiul Legii nr. 112/1995 al chiriaşului-cumpărător - iar nu şi argumente de nevalabilitate a acestor din urmă titluri.
Or, recurenţii nu se regăsesc în această situaţie, ci în aceea care se circumscrie textului legal al art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ, după cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, prin hotărârile judecătoreşti anterior evocate constatându-se nulitatea absolută a contractelor de dobândire a apartamentelor nr. x şi nr. y pentru cauză ilicită şi pentru nesocotirea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 la încheierea acestora.
Reţinând inexistenţa dreptului pretins de recurenţi, devin irelevante susţinerile acestora privitoare la modalitatea şi criteriile în raport de care a fost determinată valoarea de piaţă a apartamentelor ori împrejurarea că apelantul nu ar fi formulat obiecţiuni la raportul de expertiză.
În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.E., G.M. şi de intervenienta în nume propriu P.M.B. împotriva Deciziei nr. 189 A din 16 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 982/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 984/2014. Civil → |
|---|
