ICCJ. Decizia nr. 125/2015. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 125/2015
Dosar nr. 3612/1/2014
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 13 februarie 2008 sub nr. 2178/299/2008 reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R. au chemat în judecată pe pârâţii T.V., T.I., T.M., Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General, Primăria sectorului 1 Bucureşti - Comisia Pentru aplicarea Legii nr. 112/95 şi SC H.N. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa:
1) să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 05 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin SC H.N. SA în calitate de vânzător şi T.V. şi T.A., în calitatea de cumpărători privind locuinţa situată în Bucureşti, str. G.A., sectorul 1;
2) să emită o hotărâre care să ţină loc de titlu de proprietate pentru Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., pentru apartamentul în cauză;
3) să acorde reclamanţilor despăgubiri materiale reprezentând lipsa de folosinţă a apartamentului respectiv, în sumă de 500 euro pe lună, pentru o perioadă de 11 ani, respectiv 72.000 euro şi
4) să acorde reclamanţilor despăgubiri morale în valoare de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de Ţ.C.A., în legătură cu apartamentul situat în Bucureşti, str. G.A., sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 3739 din 19 martie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 2178/299/2008, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că valoarea obiectului cauzei depăşeşte suma de 500.000 RON, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului.
Prin sentinţa civilă nr. 1859 din 12 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 17409/3/2008, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor privind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996, s-a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect emiterea unei hotărâri care să ţină loc de titlu de proprietate pentru reclamanţi asupra apartamentului în cauză şi s-a admis excepţia netimbrării capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la despăgubiri materiale şi daune morale, aceste ultime cereri fiind anulate, ca netimbrate.
Prin decizia civilă nr. 128A din 22 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admis apelul reclamanţilor, a fost desfiinţată sentinţa civilă nr. 1859 din 12 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 17409/3/2008, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1962 din 09 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi autorităţii de lucru judecat, invocate de pârâţii T.I. şi T.V., a admis excepţia inadmisibilităţii celui de-al doilea capăt din cererea reclamanţilor, invocată de aceiaşi pârâţi, a respins, ca inadmisibilă, cererea din acţiunea reclamanţilor prin care s-a solicitat emiterea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de titlu de proprietate privind imobilul din litigiu, a admis în parte acţiunea reclamanţilor Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., în contradictoriu cu pârâţii primăria sectorului 1 Bucureşti - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, SC H.N. SA, municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, T.V., T.I. şi T.M., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător şi T.V. şi T.A., în calitate de cumpărători, privind locuinţa situată în Bucureşti, str. G.A., sectorul 1, a respins ca neîntemeiate cererile reclamanţilor privind daunele materiale şi daunele morale şi i-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.841 euro, respectiv echivalentul în lei la data plăţii efective, reprezentând cheltuieli de transport, şi 400 RON reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că cele două cereri referitoare la acordarea daunelor materiale şi a daunelor morale reprezintă cereri accesorii ale cererii principale care este scutită de taxe de timbru, astfel că potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Cu referire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţii T.I. şi T.V., tribunalul a reţinut că aceştia au avut în vedere la invocarea excepţiei, decizia civilă nr. 548A din 24 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 4052/2002.
A mai reţinut tribunalul că, întrucât prin sentinţa civilă nr. 2094 din 09 martie 2009, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 12358/302/2008 a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Ţ.C.A., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General şi s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 191 din 01 februarei 1983, emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, prin care a fost preluată în proprietatea statului, locuinţa situată în Bucureşti, str. G.A., sectorul 1, Statul Român a pierdut chiar şi titlul aparent de care se prevala, contractul de vânzare–cumpărare din 05 noiembrie 1996, fiind lovit de nulitate absolută.
Cererile formulate de reclamanţi de acordare a daunelor materiale şi daunele morale, au fost respinse, ca neîntemeiate, tribunalul reţinând că nu s-au administrat dovezi pertinente privind suportarea unor astfel de prejudicii, iar, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei afirmaţiilor făcute revenea reclamanţilor.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul i-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâţii T.I., T.V., SC H.N. SA, Primăria sector 1 Bucureşti şi Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 347A din 9 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi T.I., T.V., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria sectorului 1 Bucureşti şi SC H.N. SA împotriva sentinţei civile nr. 1962 din 09 noiembrie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu apelanţii–reclamanţi Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R. şi cu intimatul – pârât T.M. A schimbat, în parte, sentinţa apelată. A respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată cu referire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996, ca neîntemeiată. S-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu referire la cererea de constatare a contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996 şi, în consecinţă, s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a acestui contract, ca prescrisă. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria sectorului 1 Bucureşti. S-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria sectorului 1 Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la cererea de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de titlu de proprietate pentru reclamanţi şi la cererile de obligare a pârâţilor la daune materiale şi respectiv morale. Au fost obligaţi reclamanţii la 6,15 RON cheltuieli de judecată către apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General. A respins cererea formulată de apelanta-pârâtă Primăria sectorului 1 Bucureşti de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată. A fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R. împotriva aceleiaşi sentinţe. A trimis cauza Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea cererii de revendicare imobiliară.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs Ț.C.A., Ț.A.R. şi Ț.C. criticând soluţia pentru nelegalitate.
Recurentul Ț.C.A. a formulat critici, arătând că este nemulţumit de considerentele hotărârii instanţei de apel, în sensul că instanţa trebuia să aibă în vedere numai dispoziţiile privind revendicarea în baza dispoziţiilor dreptului comun şi nu în ceea ce priveşte Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, ca excepţie de ordine publică, arătând că aceasta împiedică orice alte consideraţii de drept şi că soluţia şi motivarea trebuie să-i fie favorabile. Astfel, se invocă autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri: sentinţa nr. 4646 din 29 mai 2009 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, decizia nr. 604R din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 260 din 27 aprilie 2009 a aceleiaşi instanţe, precizate oral, în cursul dezbaterii recursului şi consemnate conform susţinerilor recurentului.
O altă critică vizează şi excepţia prescripţiei extinctive care a fost soluţionată în mod nelegal, deoarece termenul nu se împlinise şi motivul de nulitate trebuia analizat de instanţă, fiind întemeiat, în baza probelor depuse la dosar.
Împotriva aceleiaşi decizii au declarat recurs şi pârâţii T.I. şi T.V., invocând, în esenţă, în cele două cereri de recurs, aceleaşi aspecte de nelegalitate, privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
Recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa de apel în mod greşit a decis, admiţând apelul, că apelanții-reclamanți erau în termenul de a-şi modifica acţiunea, fără să aibă în vedere stadiul procesual în care se află dosarul.
Prin decizia nr. 5179 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat nul recursul declarat de reclamanţii Ţ.A.R. şi Ţ.C. împotriva deciziei nr. 347A din 09 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ţ.C.A. împotriva aceleiaşi decizii, a admis recursurile declarate de pârâţii T.I. şi T.V. şi a modificat în parte decizia nr. 347A din 09 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii Ţ.A.R., Ţ.C.A. şi Ţ.C. împotriva sentinţei nr. 1962 din 09 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a menţinut restul dispoziţiilor deciziei.
S-a reţinut de către instanţa de recurs, în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (1) şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se impune constatarea nulităţii recursului deoarece reclamanţii Ț.A.R. şi Ț.C. au formulat declaraţia de recurs la data de 11 februarie 2013, înăuntrul termenului de 15 de zile de la comunicarea hotărârii, care a avut loc la data de 04 februarie 2013, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte motivele de recurs, acestea au fost depuse la data de 01 martie 2013, peste termenul de 15 zile prevăzut de lege.
Or, în speţă, având în vedere că recurenţii-reclamanţi au formulat motivele de recurs peste termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, Înalta Curte a aplicat sancţiunea prevăzută de lege şi a constatat nul recursul. Deşi recurentul Ţ.C.A. a semnat şi recursul formulat de recurenţii Ț.A.R. şi Ț.C., susţinerile sale au fost analizate separat, deoarece cererea sa a fost depusă în termen, ceea ce a permis instanţei să se pronunţe pe fondul recursului său.
Recursul declarat de reclamantul Ț.C.A. a fost considerat nefondat.
Susţinerile au fost apreciate ca nefondate, în ceea ce priveşte motivarea în drept a hotărârii pronunţate de instanţa de apel, deoarece chiar dacă în cererea formulată în al doilea ciclu procesual se face referire la acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ., instanţa trebuie să se raporteze la legea specială pentru a stabili în ce măsură devine incident unul sau celălalt dintre temeiurile juridice ce fac parte din cauza juridică a acţiunii.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, în mod corect instanţa de apel a statuat că, prin raportare la împrejurarea că imobilul în litigiu face parte din cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (5) din acest act normativ, conform cărora dreptul la acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este prescriptibilă în termen de un an de la intrarea în vigoare a acesteia, indiferent de cauza de nulitate, termen care s-a împlinit la 14 august 2002.
Recursurile declarate de pârâţii T.I. şi T.V. au fost apreciate ca întemeiate.
Analizând susţinerile recurenţilor-pârâţi, Înalta Curte a constatat că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi fiind fondate criticile referitoare la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor procedurale, în sensul că instanța de apel a apreciat în mod eronat, că în rejudecare după casarea cu trimitere este posibil ca reclamantul să-şi modifice acţiunea.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
În rejudecare după casare, cadrul procesual este deja stabilit, urmând ca instanţa de trimitere să se pronunţe în limite precis stabilite, limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii, care nu exista la data când s-a formulat primul apel, astfel încât în mod greşit instanţa de apel a apreciat că se putea modifica cererea iniţială.
Instanţa de fond a constatat că cererile cu care a fost sesizată instanţa de judecată sunt cele cuprinse în acţiunea iniţială, înregistrată la 13 februarie 2008, pronunţându-se în limitele investirii sale.
În apel, în al doilea ciclu procesual Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs a statuat că cererea de modificare a acţiunii a fost făcută la prima zi de înfăţişare în rejudecare, astfel încât instanţa de fond trebuia să se pronunţe şi asupra acesteia.
Chiar dacă instanţa de fond nu se putea pronunţa în acest cadru procesual asupra acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun de către reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., nu există niciun impediment pentru a formula o asemenea cerere pe cale separată, întrucât aceasta nu s-a soluţionat pe cale jurisdicţională, nici pe excepţie şi nici pe fond.
Împotriva deciziei nr. 5179 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a formulat contestaţie în anulare contestatoarea T.A.R., invocând următoarele motive:
Instanţa nu a ţinut cont de deciziile irevocabile ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi anume: decizia civilă nr. 260A din 27 aprilie 2009, decizia civilă nr. 604R din 20 aprilie 2010.
Se precizează că motivele de recurs au fost depuse la data de 11 februarie 2013, în termen, astfel că în mod eronat s-a constatat nulitatea recursului declarat de reclamanţii Ţ.A.R., Ţ.C.A. şi Ţ.C.
De asemenea, se invocă greşita aplicare a art. 166 C. proc. civ., invocându-se şi autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte anularea contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996.
Analizând prezenta contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:
Asupra excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă, a calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocate de intimata Primăria sector 1 Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea sunt apărări ce vizează fondul contestaţiei în contextul prezentelor motive ale contestaţiei în anulare.
Dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
De asemenea, dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. prevăd că „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Textul de lege vizează greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei.
Din conţinutul deciziei contestate nu rezultă existenţa unor greşeli materiale care să ducă la anularea acesteia.
În cauza supusă judecăţii, în mod corect Curtea de Apel a statuat că declaraţia de recurs a reclamanţilor Ţ.A.R., Ţ.C.A. şi Ţ.C. este formulată la data de 11 februarie 2013, înlăuntrul termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii, însă motivele de recurs formulate de recurenta Ţ.A.R. au fost depuse peste termenul prevăzut de lege, de 15 zile, şi anume la data de 01 martie 2013. Drept urmare, excepţia nulităţii acestui recurs a fost în mod just admisă, fiind declarat nul recursul formulat de recurenta T.A.R., în baza dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ. și art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în cauză incidentă „o greşeală materială” în sensul art. 318 C. proc. civ.
Astfel, nu se poate reţine susţinerea contestatoarei în sensul că ar fi depus motivele de recurs în termenul legal şi anume, la data de 11 februarie 2013, aceasta fiind data declarării recursului (data depunerii declaraţiei de recurs) care nu cuprindea şi motivele de recurs, depuse separat la 04 martie 2013, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de judecată.
Cu privire la a doua critică a contestaţiei în anulare, şi anume omisiunea instanţei de a analiza excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de recurentă în conformitate cu art. 166 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
S-a invocat în speţă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4646/2009 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, a deciziei civile nr. 604R din 02 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a deciziei civile nr. 260A din 27 aprilie 2009 a aceleiaşi instanţe, asupra căreia instanţa de recurs a apreciat că nu este incidentă în cauză, hotărârile judecătoreşti invocate statuând asupra unui aspect ce nu are relevanţă asupra obiectului procesului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, autoritatea de lucru judecat este o excepţie peremptorie care împiedică judecarea cauzei pe fond, or interesul recurentului este acela ca acţiunea să se judece pe fond, astfel încât ceea ce invocă recurentul Ţ.C. se referă la opozabilitatea faţă de terţi a unei hotărâri judecătoreşti anterioare, în raport de ceea ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat în acel litigiu.
Faţă de prevederile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia în anulare este admisibilă numai dacă motivele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. Alin. (2) al aceluiaşi art. prevede că poate fi primită o contestaţie pentru motivele de la art. (1), în cazul în care aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Sub acest aspect, instanţa apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 317 alin. (2) invocate de contestatoare în cuprinsul cererii sale precizatoare, drept temei al prezentei căi de atac de retractare. Şi aceasta deoarece această prevedere legală operează numai în cazul contestaţiei în anulare de drept comun reglementată de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., numai pentru motivele arătate de acest text de lege şi anume: când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Pe de altă parte, nu poate fi primită contestaţia în anulare atunci când instanţa de recurs a analizat motivul de casare invocat, pe care l-a găsit nefondat, şi a arătat, motivându-şi soluţia, raţionamentul pentru care a considerat acest motiv drept nefondat, neputând fi cenzurate, pe calea contestaţiei în anulare, argumentele pentru care instanţa de recurs a respins recursul, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.
Faţă de cele ce preced, se constată că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., astfel că se impune respingerea contestaţiei în anulare formulată de reclamanta T.A.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea T.A.R. împotriva deciziei nr. 5179 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 123/2015. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 139/2015. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
