ICCJ. Decizia nr. 1244/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1244/2015
Dosar nr. 322/2/2013*
Şedinţa publică din 13 mai 2015
Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 29 decembrie 2006, reclamanţii M.D. şi E.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi S.I., S.T. pentru obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă totală de 1831 mp şi construcţia situată pe acesta formată din 3 camere şi dependinţe.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt copiii lui C.S.D., fostul proprietar al imobilului conform contractului de vânzare cumpărare autentificat din 14 ianuarie 1937, prin care acesta a cumpărat o suprafaţă de teren de 558 mp situată în Bucureşti, sector 1. În anul 1943, autorul lor a cumpărat de la aceiaşi vânzători un teren de 1.273 mp prin contractul de vânzare din 29 iulie 1943, situat în Bucureşti, sector 1.
Cristea S.D. a decedat, având ca moştenitori pe reclamantul M.D. - M.D. - şi E.D., mama reclamanţilor. Reclamanta E.M., născută D., a renunţat expres la moştenirea acestuia. Conform jurnalului din 29 aprilie 1947 din masa succesorală făcea parte şi terenul situat în comuna suburbană H., în suprafaţă de 1830 mp În ce o privește pe E.D., aceasta a decedat la data de 3 aprilie 1967 în Grecia, moştenitorii acesteia fiind reclamanţii.
S-a arătat că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului prin sentinţa civilă nr. 11528 din 15 decembrie 1951 a Tribunalului Popular al Raionului I.V. Stalin Bucureşti, în baza Decretului nr. 111/1951. Această hotărâre, au arătat reclamanții, a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană care nu avea nicio legătură cu familia lor.
Au precizat reclamanţii că au făcut demersuri constante pentru reintrarea în posesia proprietăţii, inclusiv prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, asupra căreia Primăria Municipiului Bucureşti nu a emis niciun răspuns. Că, pentru construcţia existentă pe teren s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare din 7 ianuarie 1997cu pârâţii S.I. şi S.T., în baza Legii nr. 112/1995.
S-a susținut totodată, că trebuie comparate cele două titluri de proprietate ce provin de la autori diferiţi, iar în urma comparaţiei, să se constate că titlul lor este preferabil pentru că este mai vechi şi nu a fost niciodată desfiinţat. În schimb, titlul de proprietate al pârâţilor S. provine de la un neproprietar - statul - care a deţinut imobilul fără titlu valabil.
Prin sentinţa civilă nr. 1165 din 19 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, a lipsei calităţii de reprezentant a avocatului reclamanţilor, excepţia nulităţii cererii, autorităţii de lucru judecat. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active s-a constatat că aceasta este întemeiată, fiind respinsă cererea de chemare în judecată pentru acest motiv.
Apelul formulat de reclamanţi a fost respins prin Decizia civilă nr. 791 din 28 octombrie 2008 a Curții de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 2713 din 4 mai 2010, a admis recursul declarat de reclamanţi, au fost casate ambele hotărâri şi cauza a fost trimisă spre rejudecare, reţinându-se că moştenitorii lui C.D. sunt aceiaşi cu moştenitorii lui C.D. şi că M.D. este aceeaşi persoană cu M.D. şi E.M. este aceeaşi persoană cu E.M.
Reluând judecata, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința nr. 1916 din 05 decembrie 2012, prin care a respins excepţiile de inadmisibilitate și putere de lucru judecat ca neîntemeiate. A fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în revendicare.
Sub aspectul cadrului procesual, s-a constatat că la data de 28 martie 2011 a fost depus la dosar contractul de vânzare de drepturi litigioase autentificat din 9 martie 2011, prin care reclamantul M.D. a cesionat drepturile în legătură cu imobilul ce face obiectul cauzei lui D.E., reținându-se astfel, transmisă calitatea procesuală activă de la M.D. la D.E.
Referitor la excepția autorității de lucru judecat, s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv identitatea de părţi, obiect şi cauză, întrucât în pricina ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 12042 din 16 noiembrie 2001 de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamant a fost numai M.D. Pe de altă parte, sentinţa a fost pronunţată pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, astfel că nu a existat o judecată pe fondul cauzei.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, neputându-se susține că cererea este inadmisibilă pentru că reclamanţii aveau calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât față de considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este necesar a se analiza dacă reclamanţii deţin un bun în sensul prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă există neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenția europeană.
În privința fondului cauzei, instanța a constatat, că în speță, ambele părţi susţin că au titluri de proprietate, acestea provenind de la autori diferiţi, astfel că trebuie comparate titlurile şi dat câştig de cauză celui care este preferabil. În același timp, s-a reținut că nu se poate face abstracţie de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi de Decizia nr. 33/2008 dată în recursul în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că raportul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Tribunalul a constatat că reclamanţii invocă drept titlu de proprietate, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de autorul lor în anii 1937 şi 1943, în timp ce pârâţii S.I. şi S.T. se prevalează de contractul de vânzare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Cu referire la considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prima instanță a avut în vedere şi faptul că titlul de proprietate al pârâţilor S. nu a fost desfiinţat şi că cel al reclamanţilor nu a fost reconfirmat printr-o hotărâre judecătorească pentru a se considera că aceştia deţin un bun în sensul prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau o speranţă legitimă.
De asemenea, s-a făcut trimitere la principiul securităţii raporturilor juridice, în sensul că nu se poate cere unor persoane fizice de bună credinţă să suporte consecinţele inconsecvenţei şi deficienţelor legislative.
În acest context, comparându-se titlul de proprietate al reclamanţilor cu cel al pârâţilor S., s-a constatat că preferabil este titlul celor din urmă și ca atare, cererea reclamanţilor de obligare a acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, este nefondată.
În ceea ce priveşte curtea imobilului aflată în folosinţa pârâţilor S. şi în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, tribunalul a constatat că această suprafaţă de teren este afectată folosinţei imobilului construcţie pe care aceştia l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, astfel că revendicarea este neîntemeiată.
De asemenea, s-a reținut că o porţiune de teren de 806 mp, identificată conform raportului de expertiză topografică, este domeniu public al Municipiului Bucureşti conform înscrisurilor depuse la dosar (autorizaţie de construire emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi adresa din 29 mai 1998 a A.P.G.), cu destinaţia de parc public.
Potrivit aceluiaşi raport de expertiză, o parte din terenul revendicat de reclamanţi este afectat de căi de acces publice, respectiv str. Ş.H. -244 mp, str. C. -50 mp şi Intrarea G. - 44 mp constituind astfel domeniu public al municipiului Bucureşti, iar altă porţiune din terenul revendicat este ocupat de imobilul de pe str. B.A. - 296 mp, de imobilul de pe str. Ş.H. - 13 mp şi de imobilul de pe aceeaşi stradă - 31 mp ai căror proprietari nu au fost chemaţi în judecată în prezenta cauză.
Față de această situație de fapt și de drept, prima instanță a constatat caracterul nefondat al acțiunii în revendicare, pe care a respins-o în consecință.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, care au susținut că se impune compararea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor cu cel al pârâţilor persoane fizice, că trecerea terenului în proprietatea publică nu poate fi acceptată în condiţiile în care terenul a fost preluat abuziv de stat şi că au fost încălcate, în soluționarea cauzei, prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 456/A din 17 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut caracterul eronat al tezei reclamanților conform căreia rezolvarea pricinii trebuie să se bazeze pe compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţi, iar în această operațiune, titlului reclamanţilor trebuie să i se acorde prioritate prin modul său originar de dobândire.
În acest sens, s-a constatat că pentru repararea abuzurilor săvârşite în perioada 1945 - 1989 de Statul Român în legătură cu atingerea dreptului de proprietate imobiliară al unor persoane, acelaşi Stat a adoptat legi speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001.
Totodată, s-a reținut că în jurisprudenţa naţională, consfinţită obligatoriu pentru instanţe prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi în jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., respectiv Cauza Maria Atanasiu vs. România s-a statuat că în astfel de situaţii, precum cea din speţă, persoana îndreptăţită trebuie să apeleze prioritar la legea specială de reparaţie şi doar în subsidiar, după epuizarea tuturor căilor prevăzute de legea specială și dacă i-au fost încălcate drepturi protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, poate apela la prevederile dreptului comun, în cauza de faţă, acţiunea în revendicare.
De altfel, un atare demers pe calea legii speciale a şi fost efectuat de către reclamanţi conform recunoaşterilor acestora.
În atare condiţii, instanța de apel a constatat că și în ipoteza acceptării punctului de vedere al reclamanţilor referitor la operațiunea de comparare a titlurilor specifică acțiunii în revendicare, titlul de care se prevalează reclamanţii nu poate fi preferat pentru că acesta trebuia validat în prealabil pe calea legii speciale pentru a produce efecte juridice în raport de titlurile exhibate de terţe persoane, indiferent de natura sau originea acelor titluri sau de calitatea celor ce le invocă.
S-a apreciat că singura excepţie, evidenţiată expres în jurisprudenţa C.E.D.O. în cauza Atanasiu şi care ar permite valorificarea directă pe calea dreptului comun a unui titlu de proprietate nevalidat pe calea legii speciale, este cea a existenţei, prealabile acţiunii în revendicare, a unei hotărâri judecătoreşti prin care Statul, ca titular al unei preluări abuzive a imobilului să fi fost obligat să lase reclamanţilor în proprietate acel imobil. Or, în speță, o atare hotărâre nu există.
Pe cale de consecinţă, acţiunea reclamanţilor fundamentată pe prevederile dreptului comun a fost găsită neîntemeiată, constatându-se lipsa de eficienţă juridică a titlului reclamanţilor, în contextul căii procedurale alese pentru valorificarea dreptului, aceea a dreptului comun.
Celelalte critici referitoare la presupusa încălcare a unor norme ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi a jurisprudenţei C.E.D.O. au fost înlăturate pe baza acelorași considerente enunțate anterior.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii M.C.N., M.W., şi D.E.
1) Prin memoriul de recurs depus de reclamanţii M. a fost criticată decizia din apel susţinându-se următoarele aspecte de nelegalitate:
- Hotărârea este nemotivată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât nu respectă rigorile motivării.
Astfel, în ce priveşte admisibilitatea comparării titlurilor, instanţa nu explică de ce din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă o veritabilă inadmisibilitate a cererii reclamanţilor şi, deşi întreaga hotărâre se bazează pe această decizie a instanţei supreme, în realitate, instanţa refuză să judece cererea, fără a face în vreun fel aplicabil principiul enunţat de Înalta Curte, respectiv: procedura de drept comun este aplicabilă în condiţiile în care s-ar aduce atingere dreptului de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
De asemenea, după enunţarea condiţiei epuizării căilor speciale de acţiune, instanţa se contrazice când arată că reclamanţii au iniţiat de fapt demersurile conform procedurii speciale.
Aceasta, întrucât trebuie menţionat că procedura specială, în sine, este o încălcare a dreptului de proprietate în condiţiile în care petenţii sunt supuşi abuzurilor din partea autorităţilor însărcinate cu restituirea.
Or, dreptul de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei trebuie să fie un drept real şi efectiv, nu teoretic şi iluzoriu, astfel cum este cel apărat în procedura specială, aşa încât singura cale de apărare a dreptului de proprietate rămâne cea de drept comun.
Deşi pare că realizează compararea titlurilor de proprietate, instanța nu precizează care sunt aceste titluri astfel încât motivarea sub acest aspect lipseşte cu desăvârşire.
- Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât faţă de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., s-a afirmat în mod eronat că reclamanţii nu ar deţine un „bun” întrucât dreptul lor de proprietate nu a fost confirmat de către o instanţă judecătorească anterior, câtă vreme aceeaşi instanţă, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, este chemată să procedeze la confirmarea dreptului lor.
În speţă, reclamanţii se prevalează de un drept de proprietate perfect valid şi cel puţin de speranţa legitimă a dobândirii atributului posesiei ce îşi are sorgintea în acelaşi drept.
În plus, părţile litigiului nu sunt tratate în mod egal, câtă vreme pentru reclamanţi se impune ca titlul să fi fost confirmat printr-o hotărâre judecătorească, iar pentru pârâţi se impune condiţia ca titlul să fi fost desfiinţat de o hotărâre judecătorească pentru ca reclamanţii să fie repuşi în posesie.
Or, reclamanţii deţin un „bun actual” potrivit deciziilor Curţii europene pronunţate împotriva României până în prezent, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor, nefiind vorba de eventualitatea unui drept, ci de un drept născut şi actual, câtă vreme instanţa nu a identificat actul sau momentul în care bunul a ieşit din patrimoniul reclamanţilor şi a trecut în proprietatea pârâţilor.
Există astfel o diferenţă între cauza - pilot Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, în care dreptul invocat de reclamanţi era doar unul eventual.
Instanţa nu a luat în considerare jurisprudenţa recentă a Curții europene invocată, respectiv, hotărârea în cauza Florescu împotriva României, prin care s-a statuat că în situaţia constatării ilegalităţii confiscării bunului, precum şi a lipsei de titlu al statului asupra aceluiaşi bun efectul este recunoaşterea, indirectă şi cu caracter retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor.
Trimiterea instanţei de fond la parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 trădează analiza superficială a cauzei, punându-i totodată pe reclamanţi în imposibilitate de a cere în justiţie restituirea bunului proprietatea lor, având în vedere că nu le era incidentă nici Legea nr. 112/1995 întrucât nu erau cetăţeni români.
În privinţa pârâţilor S., contractul de vânzare-cumpărare de care se prevalează aceştia nu poate reprezenta titlu de proprietate deoarece, fiind în prezenţa unei preluări fără titlu de către stat, imobilul nu putea fi vândut, nefiind în patrimoniul vânzătorului.
În ce priveşte incidenţa Legii nr. 10/2001 şi faptul că dreptul comun ar fi fost părăsit prin aplicarea acestui act normativ special, trebuie observată particularitatea cauzei, în sensul că imobilul în litigiu nu a fost transferat niciodată în proprietatea statului în vreunul din modurile reglementate de legea specială.
În acest context, acţiunea în revendicare este admisibilă, constituind singurul remediu pentru invocarea dreptului de proprietate al reclamanţilor. Având în vedere că decizia Tribunalului popular raional din 15 decembrie 1961, de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 111/1951, a fost pronunţată în contradictoriu cu un neproprietar (I.M., presupusa fiică a proprietarului I.C.) rezultă că proprietatea imobilului n-a fost transferată niciodată, aşa încât pârâţii S. au dobândit bunul de la un neproprietar, neputând astfel opune titlul lor în cadrul acţiunii în revendicare a reclamanţilor.
Referitor la invocarea trecerii în proprietatea publică a statului a unor porţiuni din terenul revendicat, trebuie observat că potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului doar bunurile preluate în temeiul unui titlu valabil, situaţie neregăsită în speţă.
La fel, în ce priveşte suprafaţa de 376,46 mp, identificată prin raportul de expertiză în proprietatea privată a statului, trebuie făcută aplicarea dreptului comun şi, procedându-se la compararea titlurilor părţilor, trebuie dată prioritate titlului reclamanţilor.
- Hotărârea este greşită şi din perspectiva art. 6 C.E.D.O., a dreptului la un proces echitabil, având în vedere că, deşi prima instanţă recunoaşte posibilitatea reclamanţilor de a-şi pretinde dreptul de proprietate în baza dreptului comun, instanţa de apel blochează orice demers al acestora tranşând litigiul în sensul că părţile trebuie să urmeze procedura administrativă stabilită de Legea nr. 10/2001.
Or, împrejurarea că reclamanţilor li s-a creat o cale specială de reparaţie prin Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea unei acţiuni în revendicare, aceştia având dreptul să aducă litigiul în faţa instanţei de judecată pentru a se statua asupra pretenţiilor lor, aşa cum rezultă de altfel şi din Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
- În privinţa porţiunilor de imobil care aparţin parcului şi străzilor, trebuie subliniat, de asemenea, că obiectul acţiunii este reprezentat de revendicarea de drept comun şi că trebuie comparate titlurile de proprietate ale părţilor, Municipiul Bucureşti invocând doar o aparentă proprietate publică asupra acestor porţiuni din imobil, fără nicio dovadă de expropriere.
2) Reclamantul D.E. a susţinut nelegalitatea deciziei din apel tot sub aspectul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a arătat următoarele:
- Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la toate motivele de apel, analizând doar critica referitoare la suprafaţa de 48,54 mp ce a făcut obiectul înstrăinării către pârâţii S., ignorând celelalte critici vizând suprafeţele de 375 mp şi respectiv 806 mp, aşa cum au fost ele identificate prin raportul de expertiză.
- În ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, (ca răspuns la primul motiv de apel), instanţa a făcut o interpretare şi aplicare greşită a reglementărilor interne şi deciziilor Curții Europene în materia imobilelor preluate abuziv.
Astfel, în privinţa imobilului înstrăinat pârâţilor S., instanţa procedează la compararea titlurilor de proprietate şi dă prioritate în mod eronat contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimaţii-pârâţi în baza Legii nr. 112/1995.
Această soluţie a instanţei ignoră prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nesocotind totodată jurisprudența constantă a Curţii europene, anterioară Hotărârii pilot din cauza Atanasiu, conform căreia, pentru a se stabili dacă a avut loc privarea de proprietate, trebuie să se treacă dincolo de aparenţe şi să se analizeze în concret situaţia litigioasă.
Or, în speţă, este evident că a avut loc o expropriere de fapt, ceea ce însemna că pentru a exista o privare de proprietate trebuie să se demonstreze că ea s-a făcut în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, cerinţe neîndeplinite în speţă.
Aşadar, reclamantul putea spera în mod legitim la concretizarea interesului său patrimonial în urma admiterii acţiunii în revendicare.
Totodată, instanţa trebuia să constate în acord cu practica C.E.D.O. (Rotariu contra României, Păduraru c. României), că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general reprezentată de restituirea imobilelor preluate abuziv şi că în acest context, se poate considera că reclamantul deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
- Referitor la aplicabilitate în cauză a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, trebuie observat că aceasta nu a analizat numai conflictul între legea specială şi legea generală, ci şi conflictul între legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană, aspect asupra căruia instanţa de apel nu s-a oprit deloc. Or, faptul că Legea nr. 10/2001 contravine Convenţiei europene s-a stabilit în repetate rânduri în cauzele împotriva României, culminând cu cea pronunţată prin Hotărârea pilot în cauza Maria Atanasiu.
- În ce priveşte incidenţa la speţă a Hotărârii pilot menţionate anterior, deşi este corectă susţinerea potrivit căreia principiul stabilit de Curtea Europeană este că „solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual nici o speranţă legitimă”, totuşi, acest principiu nu este aplicabil în speţă.
Astfel, în Hotărârea pilot se reţine că dacă „constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire (parag. 145), iar în prezentul litigiu, instanţa de fond pleacă de la premisa, susţinută de către reclamanţi şi confirmată prin probele administrate, că imobilul revendicat a fost naţionalizat de la autorul reclamanţilor, că face parte din categoria imobilelor preluate abuziv şi astfel fiind, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a beneficia de reparaţia violării dreptului de proprietate.
- Instanța nu s-a pronunţat asupra celorlalte două motive de apel referitoare la suprafaţa de 375 mp - aflată în domeniul privat al Municipiului Bucureşti şi deţinută în locaţiune de pârâţii S. - şi respectiv, de 806 mp, ce are în prezent destinația de parc public.
Or, instanţa era obligată ca şi în privinţa acestor suprafeţe să procedeze la compararea titlurilor exhibate de părţi şi să arate, motivat, care este cel preferabil. Trimiterea la art. 11 din Legea nr. 213/1998, referitoare la regimul juridic al bunurilor din domeniul public, ca motiv de respingere a revendicării, echivalează practic cu o neanalizare a fondului pricinii cu privire la acest teren.
Intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti şi S.I., S.T. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând, cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea din apel cuprinde considerentele decisive pe care se întemeiază, fiind de natură să permită urmărirea raţionamentului logico-juridic care a stat la baza pronunţării soluţiei, nefiind necesar un răspuns separat din partea instanţei asupra fiecărui argument al părţilor adus în susţinerea pretenţiilor.
Cu referire la critica de nelegalitate întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut caracterul vădit nefondat al acesteia, în condiţiile în care decizia se bazează pe o corectă aplicare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii nebeneficiind de un bun în sensul Convenţiei, câtă vreme terenul în suprafaţă de aproximativ 2000 mp - incluzându-l şi pe cel în litigiu - a fost trecut în proprietatea Statului prin sentinţa civilă nr. 11.528/1961, transcrisă sub nr. 81/1962, fără ca anterior promovării acţiunii în revendicare reclamanţii să obţină o reconfirmare a dreptului lor.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente:
1) Recurenţii-reclamanţi M., invocând prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţin pe de o parte, o lipsă de motivare a deciziei - care nu ar respecta rigorile întocmirii acestui act procedural - şi pe de altă parte, o contradicţie în considerente întrucât, deşi enunţă condiţia epuizării căilor speciale de acţiune, instanţa însăşi se contrazice arătând că reclamanţii au iniţiat, de fapt, demersurile conform procedurii speciale.
Criticile sunt nefondate.
Astfel, în ce priveşte motivarea hotărârii, pentru ca aceasta să fie corespunzătoare, ea nu trebuie să conţină considerente care să aducă răspuns tuturor argumentelor prezentate de părţi în sprijinul pretenţiilor lor. Este suficient să rezulte raţionamentul logico-juridic care fundamentează soluţia adoptată, adică acele considerente necesare şi justificative, în absenţa cărora hotărârea ar fi lipsită de temeiul adoptării ei.
Or, în speţă, instanţa de apel a arătat de ce nu poate fi promovată cu succes, pe calea dreptului comun, o acţiune în revendicare vizând un imobil ce face obiect de reglementare al legii speciale. S-a apreciat că în acest context procedural, nu poate fi acordată prioritate titlului originar de proprietate de care se prevalează reclamanţii, acesta fiind lipsit de eficienţă juridică, în absenţa validării lui anterioare (în raport cu Statul, titularul respectivei preluări abuzive) care să-l facă apoi apt de protecţie juridică într-o acţiune în revendicare de drept comun.
O astfel de motivare, care conţine esenţa dezlegării raportului juridic dedus judecăţii, se constituie în considerent justificativ al soluţiei întrucât ceea ce interesează prioritar şi suficient într-o acţiune în revendicare este titlul de care se prevalează reclamantul şi subsecvent, în ce măsură acesta ar putea fi paralizat printr-un act sau fapt juridic opus de către pârât.
De asemenea, este nefondată susţinerea unei contradicţii în interiorul considerentelor, în sensul că după ce afirmă necesitatea urmării procedurii speciale de către reclamanţi, instanţa se contrazice şi recunoaşte că aceştia au promovat un asemenea demers.
În realitate, instanţa de apel reţine că reclamanţii - al căror imobil revendicat cade în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 - au obligaţia să apeleze prioritar la dispoziţiile legii speciale şi după epuizarea tuturor căilor de acţiune prevăzute de acest act normativ, se pot adresa instanţei dacă le-au fost încălcate drepturi prevăzute de Convenţia europeană.
În speţă, reclamanţii, deşi au iniţiat procedura conform Legii nr. 10/2001, nu au definitivat-o, ci, dimpotrivă, au solicitat suspendarea acesteia până la soluţionarea dosarelor promovate potrivit dreptului comun şi aflate pe rolul instanţelor de judecată.
De aceea, susţinerea făcută de reclamanţi, conform căreia procedura specială „în sine” reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate reprezintă o simplă apreciere a acestora care nu s-au supus cadrului normativ ce le era incident; în plus, procedurile de urmat nu se apreciază „în abstract” (sau „în sine”) pentru a se trage concluzii în legătură cu eficienţa lor, câtă vreme demararea, ca şi finalizarea acestora depind de conduita ambelor părţi implicate (notificatorul şi unitatea deţinătoare).
În ce priveşte compararea titlurilor de proprietate - operaţiune juridică solicitată de reclamanţi a fi efectuată în cadrul acţiunii în revendicare promovate - se susţine de asemenea, eronat, că în contextul în care instanţa nu precizează care sunt aceste titluri de comparat, înseamnă că motivarea lipseşte cu desăvârșire.
În realitate, instanţa precizează că situaţia juridică a reclamanţilor nu este una susceptibilă de a fi tranşată într-o acţiune în revendicare, ci potrivit legii speciale (şi deci, implicit, nu se pune problema unei comparări a titlurilor de proprietate) iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite punctul de vedere al reclamanţilor, titlul acestora nu este unul care să fi fost validat şi căruia să i se dea astfel eficienţă în cadrul acţiunii promovate (şi deci, o dată în plus, nu se pune problema comparării titlurilor părţilor).
- Este, de asemenea, nefondată critica recurenţilor vizând lipsa de temei legal a hotărârii (cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru că ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat că reclamanţii nu ar deţine un „bun” deoarece dreptul lor de proprietate nu a fost confirmat de o instanţă de judecată anterior.
Întrucât imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza sentinţei nr. 11.528/1961 a Tribunalului raional I.V. Stalin, dată în baza Decretului nr. 111/1951 (ca bun abandonat), el intra în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, aşa încât valorificarea pretenţiilor asupra acestuia se putea realiza, cum corect reţine instanţa de apel, în temeiul acestui act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun.
Numai în ipoteza în care partea ar fi avut deja validat dreptul său de proprietate în contradictoriu cu Statul, titular al preluării abuzive, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), aceasta nu trebuia să mai urmeze procedura actului normativ special, fiind titulara unui bun actual, valorificabil în acţiunea în revendicare.
În acest sens a fost tranşată problema admisibilităţii acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, la care face referire şi hotărârea din apel şi pe care, în mod denaturat o invocă recurenţii-reclamanţi.
În mod eronat susţin recurenţii că ar fi titularii unui drept de proprietate perfect valid şi actual - în condiţiile în care acesta a ieşit din patrimoniul autorului lor în anul 1962 - sau că ar avea măcar speranţa legitimă a redobândirii bunului.
Aşa cum a tranşat instanţa de contencios european chestiunea bunului actual prin Hotărârea pilot M. Atanasiu ş.a. împotriva României, acesta există în patrimoniul unei persoane, „dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag. 140), „nefiind suficientă constatarea ilegalităţii naționalizării, pentru ca aceasta să constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului” (parag. 143).
În speţă însă, nicio instanţă sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamanţilor dreptul de a le fi restituit imobilul în litigiu, pentru a beneficia de un bun actual, cum susţin.
În ce priveşte speranţa legitimă, pentru a fi asimilată noţiunii de bun, ea trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern (confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită) iar nu o simplă speranţă a redobândirii unui bun care nu se mai regăsea în patrimoniul reclamanţilor de mult timp.
De asemenea, în mod eronat susţin recurenţii că situaţia lor este diferită de cea avută în vedere de Curtea europeană în cauza Atanasiu, în care a fost analizată „eventualitatea unui drept”, în timp ce reclamanţii deţin un „bun actual” câtă vreme instanţa nu a identificat „actul sau momentul în care bunul a ieşit din patrimoniul reclamanţilor şi a trecut în proprietatea pârâţilor”.
Aşa cum au stabilit instanţele fondului pe baza probelor administrate, preluarea imobilului de către stat (teren în suprafaţă de 2.000 mp şi construcția de pe acesta din str. G.), s-a realizat conform sentinţei nr. 11.528/1961 a Tribunalului popular raionul I.V. Stalin, în baza Decretului nr. 111/1951 (ca bun abandonat). Ulterior, prin Decizia nr. 1048/1962 a Sfatului popular al raionului 30 Decembrie s-a luat act de Decizia nr. 29879 din 29 iunie 1962 a Secţiunii Financiare a Sfatului popular al Capitalei şi imobilul s-a constituit fond de bază al Î.A.L.
Faptul că această sentinţă ar fi fost pronunţată în contradictoriu cu un neproprietar (numita I.M. indicată ca presupusă fiică a proprietarului I.C.) nu denotă, cum afirmă recurenţii, că n-ar fi avut loc preluarea imobilului de către stat, ci, eventual, caracterul nelegal al acestei preluări, aspect valorificabil însă în procedura Legii nr. 10/2001 care subsumează noţiunii de preluare abuzivă, deopotrivă, imobilele preluate cu titlu şi fără titlu de către stat în perioada de referinţă a actului normativ.
În acelaşi timp, susţinând că instanţa a nesocotit, în pronunţarea soluţiei, hotărâri din jurisprudenţa C.E.D.O. (de ex., cauza Florescu) potrivit cărora, în situaţia constatării ilegalităţii confiscării bunului, precum şi a lipsei de titlu a statului asupra aceluiaşi bun, consecinţa este a recunoaşterii retroactive a dreptului de proprietate al fostului proprietar, recurenţii ignoră evoluţia jurisprudenţei instanţei europene în această materie, în care a avut loc o abordare nuanţată a noţiunii autonome de „bun actual”, fixată de dată recentă conform reperelor menţionate anterior în Hotărârea – pilot Atanasiu c. României.
Faţă de aspectul care s-a impus analizei cu prioritate, dat fiind specificul acţiunii promovate, în legătură cu titlul de proprietate al reclamanţilor şi lipsa lui de eficienţă juridică, este fără pertinenţă critica recurenţilor vizând felul în care dreptul de proprietate a fost transferat mai departe de către stat pârâţilor S., precum şi modalitatea în care porţiuni de teren au fost trecute în proprietatea publică sau privată a statului.
Aceasta întrucât ceea ce este supus analizei, în primul rând, într-o acţiune în revendicare este titlul de care se prevalează reclamantul şi abia ulterior, în măsura în care acesta îşi demonstrează dreptul afirmat, se verifică dacă pârâţii pot face, prin titlurile pe care le opun, la rândul lor, acte de rezistenţă valabile, apte să ducă la paralizarea acţiunii în revendicare.
Cum reclamanţii nu şi-au demonstrat dreptul actual care să primească sancţiunea juridică prin admiterea acţiunii promovate, este lipsită de pertinenţă, faţă de aceste date ale speţei, critica adusă titlurilor pârâţilor.
- Este, de asemenea, lipsită de temei critica recurenţilor potrivit căreia instanţa ar fi nesocotit exigenţele dreptului la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 6 C.E.D.O., întrucât împrejurarea că a fost creată o cale specială de reparație prin Legea nr. 10/2001 nu înseamnă inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, părţile având posibilitatea de a aduce litigiul în faţa instanţei pentru a se pronunţa asupra pretenţiilor lor.
Astfel, pe de o parte, reclamanţilor nu le-a fost respinsă acţiunea în revendicare ca inadmisibilă ci, procedându-se la verificarea pretenţiei lor, s-a constatat caracterul nefondat al acesteia, în contextul lipsei de eficienţă juridică a titlului de care s-au prevalat.
Pe de altă parte, instituirea unei proceduri speciale nu înseamnă, în sine, blocarea accesului la justiţie, câtă vreme actele emise în cadrul acestei proceduri sunt supuse controlului judecătoresc după cum este supus judecăţii pe fond şi refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde notificării (potrivit Deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție).
2) Recursul reclamantului D.E. deduce judecăţii critici din perspectiva aceloraşi motive prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., care conţin argumente similare, în cea mai mare parte, celor din recursul reclamanţilor M., fiind ca atare, nefondate, cu următoarele precizări:
- Susţinerea unei nemotivări a soluţiei cu privire la criticile vizând suprafeţele de teren de 375 mp şi respectiv 806 mp (aşa cum au fost identificate prin raportul de expertiză) ignoră în realitate argumentele care au justificat soluţia, date de lipsa titlului de proprietate al reclamanţilor.
Cum suprafeţele menţionate fac parte din întregul teren de 2.000 mp, preluat în baza aceluiaşi temei (respectiv, a sentinţei din 1961 pronunţate în conformitate cu Decretul nr. 111/1951), nicio justificare nu există pentru o analiză distinctă în funcţie de regimul juridic diferit pe care îl au în prezent diferitele porţiuni de teren (întrucât partea este cuprinsă în întreg, pars est in toto).
O astfel de analiză separată ar fi fost impusă şi posibilă în situaţia în care reclamantul s-ar fi prevalat de titluri diferite sau în ipoteza în care titlul acestuia fiind unul valabil, ar fi fost necesar să se verifice dacă există impedimente la restituire date de regimul juridic prezent al terenului, ipoteză neregăsită în speţă.
- Critica de nelegalitate cu privire la rezolvarea dată fondului pricinii conţine aceleaşi aspecte (ca în memoriul de recurs al reclamanților M.) legate de greşita apreciere a noţiunii de bun şi de protecţia datorată conform art. 1 din Protocolul nr. 1 şi au caracter nefondat pentru argumentele expuse deja anterior, care nu vor mai fi reluate.
În plus, se constată că recurentul-reclamant, făcând referire la Hotărârea - pilot, arată că recunoaşterea unei preluări abuzive a imobilului - aspect necontestat în speţă şi premisă de la care a plecat instanţa de fond - chiar dacă nu atrage după sine un drept la restituirea bunului, ea dă dreptul la despăgubire, în speţă fiind îndeplinite condiţiile legii pentru reparaţia încălcării dreptului de proprietate.
Observaţia este corectă, dar nu este aptă să modifice soluţia dată acţiunii în revendicare întrucât despăgubirile sau măsurile reparatorii datorate sunt cele prevăzute de legea specială, reglementare căreia i se supune, prin regimul juridic, imobilul în litigiu.
De asemenea, în ce priveşte modalitatea de aplicare a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, faptul că nu ar fi fost analizat conflictul dintre legea internă, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană este lipsit de relevanţă.
În speţă, reclamanţii n-au acţionat în temeiul legii speciale, ci a normelor dreptului comun, considerând - în mod greşit - că au dreptul de proprietate în patrimoniu (acțiunea în revendicare, prin efectul el declarativ, neputând decât să-i confirme existenţa prealabilă iar nu să constituie un astfel de drept).
- Reluând teza comparării titlurilor de proprietate, recurentul-reclamant pretinde, de asemenea, eronat, că această operaţiune trebuia realizată distinct în privinţa celor două suprafeţe de teren aflate în domeniul privat al Municipiului Bucureşti şi în locaţiunea pârâţilor S. şi respectiv, cea cu destinaţia de parc public.
Susţinerea este nefondată, având în vedere că, aşa cum s-a arătat anterior, cele două suprafeţe sunt parte a terenului preluat de stat în 1961, nefiind posibilă o operaţiune de comparare decât în măsura în care ambele părţi ale litigiului exhibă titluri valabile şi actuale, situaţie în care nu se regăsesc reclamanţii.
Pentru toate considerentele expuse anterior, criticile deduse judecății au fost găsite nefondate, ambele recursuri urmând să fie respinse în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M.W., M.N.C. şi de reclamantul D.E. împotriva Deciziei nr. 456/A din 17 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1242/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1245/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
