ICCJ. Decizia nr. 1245/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1245/2015
Dosar nr. 1498/3/2012**
Şedinţa publică din 13 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti la data de 23 decembrie 2008 sub nr. 23346/299/2012 reclamanta A.M.R. a solicitat, în temeiul, dispoziţiilor art. 1837, art. 1847, art. 1850, art. 1854, art. 1858, art. 1890 C. civ., art. 111 C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Statul Român, prin M.F.P., să se constate că, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren şi construcţie situat în Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa nr. 20334 din 16 noiembrie 2011 Judecătoria sector 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde aceasta a fost înregistrată sub nr. 1498/3/2012.
Prin sentinţa nr. 2118 din 29 noiembrie 2012 pronunţată în Dosar nr. 1498/3/2012 Tribunalul Bueureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamantei A.M.R. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general şi s-a constatat că reclamanta a devenit proprietar prin uzucapiunea de 30 ani a imobilului construcţie şi teren situat în Bucureşti, sector 1; s-a luat act de renunţare la judecată faţă de pârâtul Statul Român.
Prin Decizia nr. 190/A din 29 mai 2013 pronunţată în Dosar nr. 1498/3/2012 Curtea de Apel Bueureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile pârâţilor împotriva sentinţei mai sus-menţionate iar acţiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 1414 din 15 mai 2014 pronunţată în Dosar nr. 1498/312012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, hotărârea anterior arătată a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa de apel.
Prin Decizia nr. 539/A din 15 decembrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în rejudecare, a admis apelurile, a schimbat în tot sentinţa; a respins acţiunea în contradictoriu cu Statul Român, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ea neîntemeiată, acţiunea în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că apelurile pârâţilor vizează aceleaşi aspecte, respectiv, lipsa calităţii procesuale pasive, faptul că bunul nu putea fi uzucapat pentru că până în anul 1990, toate bunurile cu destinaţie publică se aflau în proprietatea Statului şi, erau inalienabile.
Reclamanta a invocat în susţinerea pretenţiilor sale că stăpâneşte imobilul sub nume de proprietar încă din anul 1959, când imobilul i-a fost repartizat prin H.C.M. din anul 1969 a achitat taxele şi impozitele aferente imobilului.
Condiţiile impuse de C. civ. pentru aplicarea uzucapiunii de 30 ani sunt prevăzute de art. 1847, text care impune ea posesia să fie continua, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. în legătură cu această ultimă condiţie, art. 1854 C. civ. instituie prezumţia că posesorul a posedat pentru sine, dacă nu se dovedeşte din contră.
În speţa de faţă însă, din chiar actul normativ invocat de reclamantă, respectiv H.C.M., prin care i s-a repartizat imobilul, rezultă conform art. 9 alin. (1) lit. a rezultă că instituţiile beneficiare ale acest act normativ sunt obligate să solicite autorităţii de stat „autorizaţii de folosinţă", ceea ce probează neechivoc titlul cu care imobilul a fost repartizat reclamantei, acela de folosinţă.
Aşa fiind, posesia reclamantei asupra imobilului nu a pornit pentru sine. respectiv sub nume de proprietar, ci, ca beneficiară a unei folosinţe a imobilului, ceea ce presupune neincidenţa în cauză a prevederilor legale ce reglementează prescripţia achizitîvă de 30 ani.
Existenţa unor alte documente ce ar viza o transmitere testamentară a imobilului către reclamantă este nerelevantă în cauză, în condiţiile în care temeiul de drept al acţiunii îl constituie art. 1837 şi urm. C. civ., raportate la art. 1890 C. civ. referitoare la prescripţia achizitivă.
Referitor la calitatea procesuală a Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a constatat că prezenţa sa în litigiu este justificată de prevederile art. 4 din Legea nr. 213/1998.
În legătură cu calitatea procesuală pasivă a Statului Român, instanţa de apel a constatat că atragerea acestuia ca parte în proces nu este justificată, imobilul nefăcând parte dintre cele limitativ prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, raportat la Anexa 1 pct. 1 din Legea nr. 213/1998.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civila reclamanta A.M.R., formulând următoarele critici:
I. Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a analizat numai anumite înscrisuri, iar nu tot probatoriul administrat în cauză, iar în ceea ce priveşte cele analizate, le-a dat acestora o interpretare proprie şi total greşită, schimbând înţelesul vădit neîndoielnic al acestora.
În acest sens, reeurenta-recl amantă arată că instanţa de apel a analizat doar H.C.M. şi a constatat, în mod greşit, că instituţiile beneficiare ale acestui act normativ nu ar fi posedat sub nume de proprietar, întrucât erau obligate să solicite autorizaţii de folosinţă.
Or, acest document nu este publicat în B.O. de la acea vreme şi nu atestă repartizarea imobilului cu titlu de folosinţă, ci face vorbire doar de eliberarea unor spaţii locative deţinute de instituţii cu titlu de locuinţă către oamenii muncii conform dispoziţiilor art. 3 din aceeaşi hotărâre, cărora li se alocă acele locuinţe cu titlu de folosinţă.
Din adresa de la filele 17-18, reiese ca imobilul în cauză a fost cedat U.Ş.M. din anul 1960, fără un document scris din care să rezulte această cedare şi că imobilul a fost înscris în evidenţa contabilă a reclamantei cu suma de 439.000 lei.
Tot astfel, instanţa de apel nu a analizat şi alte documente aflate la dosar din care rezultă că reclamanta a plătit impozit încă din 1969, ceea ce ar reprezenta o intervertire a precarităţii în folosinţă utilă şi sub nume de proprietar.
Referitor la cazul de casare reglementai de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantâ arată că instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1846 şi urm, art. 1890 C. civ.
Dacă instanţa de apel ar fi analizat declaraţiile martorilor audiaţi în cauză ar fi constatat că aceştia au susţinut că societăţile de ştiinţe medicale nu au fost tulburate în folosinţa imobilului şi nimeni nu a invocat vreun drept cu privire la imobil, iar A.M.R. a făcut o igienizare a imobilului, reparaţii interioare, securizarea clădirii, a montat gratii la ferestre, sistem de alarmă şi geam termopan.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că reclamanta este doar un dctentor precar, întrucât imobilul i-a fost dat în folosinţă şi nu putea astfel să exercite o posesie utilă.
Instanţa de apeî se află în eroare, întrucât detenţia nu este o simplă stare de fapt, ci reprezintă o situaţie bine definită, delimitată printr-un litiu, care în speţă nu există, inexistenţa unui înscris din care să rezulte că imobilul în cauză a fost repartizat în folosinţă reiese şi din faptul ca niciodată nu s~a achitat chirie vreunei instituţii (fiind de esenţa precarităţii), iar imobilul a fost trecut în patrimoniul reclamantei având o valoare contabilă aferentă anilor 1969 de 439.000 lei.
De asemenea, din data de 30 ianuarie 1969 reclamanta s-a înregistrat la Administraţia Financiară plătind până în prezent impozit asupra imobilului, inclusiv taxele aferente către stat şi furnizori.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiza este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente:
Potrivit art, 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursui şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca critîcile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitaîe expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, se constată că, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursul nu conţine critici care să se subsumeze cazurilor indicate de către recurenta-reclamantă ca temei juridic al căii de atac.
Prin Decizia nr. 539/A din 15 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, recurată în prezenta cauză a fost respinsă acţiunea reclamantei având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată pentru neîndeplinirea uneia din condiţiile reglementate de lege pentru a opera acest mod de dobândire a proprietăţii, respectiv, aceea a posedării sub nume de proprietar.
Recurenta-reclamantă critică hotărârea sus-menţionată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pentru faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei; că a analizat exclusiv H.C.M. din 1960 prin care însă nu se atestă repartizarea imobilului cu titlu de folosinţă, ci doar se face vorbire de eliberarea unor spaţii locative deţinute de instituţii cu titlu de locuinţă; că înscrisurile pe care totuşi instanţa de apel le-a analizat au fost interpretate greşit, filndu-le schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al acestora.
Astfel, deşi recurenta-reclamantă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor administrate în cauză, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei recurate.
Aşadar, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece prin act juridic dedus judecăţii nu se poate înţelege, aşa cum susţine recurenta-reciamantă, o probă administrată în cauză ci un act juridic în înţelesul său materiaJ (negotium iurss), ca manifestare, acord de voinţă al părţilor, producător de consecinţe juridice şi concretizat în clauze clare, neîndoielnice, cărora printr-o interpretare eronată, instanţa le modifică natura juridică ori înţelesul.
Modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra înscrisurilor depuse în probaţiune nu poate face obiect de analiză în recurs, cale de atac în care sunt analizate strict chestiuni ce ţin de legalitatea hotărârii atacate, iar nu de administrarea, evaluarea şi interpretarea probatorlilor ce au dus la reţinerea situaţiei de fapt.
De asemenea, recurenta-reciamantă critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că aceasta nu a luat în considerare declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi nu a analizat întreg materialul probator administrat în cauză, deducând judecăţii în recurs, prin intermediul acestui motiv, aceleaşi chestiuni ce ţin de evaluarea probatorilor, ce nu pot fi analizate de instanţa de control judiciar în prezenta cale de atac.
Chiar dacă recurenta-reciamantă se referă generic la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1890 C. civ., prin argumentele subsumate motivului de recurs pe care îl indică (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), nu relevă aspecte de interpretare şi aplicare greşită a legii, ci critică modalitatea de apreciere, de către instanţa de apel, a probatoriilor administrate, din care ar rezulta caracterul netulburat al posesiei, situaţie ce nu se circumscrie textului legal menţionat, tinzând la o devoluare a fondului pe aspecte de temeinicie.
Pe de alta parte, instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea altei condiţii decât cea la care s-a referit recurenta, în ceea ce priveşte stabilirea caracterului util al posesiei şi anume publicitatea acesteia, respectiv faptul că posesia nu a fost exercitată de recurentă sub nume de proprietar ci cu titlu de folosinţă, ca detentor precar. Recurenta nu a formulat critici de nelegalitate sub acest aspect, rezumându-se a evidenţia, din nou, elemente de fapt deduse din probele administrate care ar dovedi situaţia de fapt descrisă în petitul acţiunii.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecăţii. În această etapă procesuală nu se evaluează probatorii şi nu se stabilesc situaţii de fapt iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., intervine sancţiunea nulităţii recursului.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu există motive de ordine publică ce ar putea fi reţinute şi din oficiu de către instanţă, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta A.M.R. împotriva Deciziei nr. 539/A din 15 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lV-a civilă.
irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1244/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1248/2015. Civil → |
|---|
