ICCJ. Decizia nr. 1368/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1368/2015

Dosar nr. 49138/3/2012

Şedinţa publică din 22 mai 2015

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 08 noiembrie 2010, sub nr. 53738/3/2010, reclamanta M.D.S. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti (în continuare C.G.M.B.), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafaţă de 221,35 m.p., situat în Bucureşti, Bd. I.H. şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâţilor la întocmirea documentaţiei pentru expropriere.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 3338/1999 - pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 5857/1999 - pronunţată de aceeaşi instanţă, i s-a restituit în natură terenul în suprafaţă de 956 m.p. situat în Bucureşti, Bd. I.H., după efectuarea documentaţiei cadastrale, imobilul primind numărul poştal 8 A. Încă de la intrarea în posesie, reclamanta nu a putut, însă, să exercite în niciunul dintre atributele dreptului de proprietate, întrucât terenul este afectat de utilităţi de interes public.

Din acest considerent a procedat la dezmembrarea terenului în patru loturi; lotul nr. 3 a fost înstrăinat, iar lotul nr. 4 a rămas în continuare impropriu pentru utilizare, pe teren aflându - se o clădire în care este amplasat un punct termic aparţinând RADET-ului şi o staţie de transformare RENEL. De asemenea, terenul este străbătut de conducte şi cabluri electrice care deservesc blocurile din jur.

S-a susţinut de către reclamantă că aceasta reprezintă o expropriere în fapt a lotului nr. 4, incompatibilă cu prevederile constituţionale.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâţii nu au formulat întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 518 din 28 martie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată din oficiu de instanţă, şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, calitatea de expropriator o pot avea doar persoanele juridice menţionate în art. 7 alin. (1) şi art. 8 din lege, nu şi persoanele fizice; pe de altă parte, reclamanta nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 24 alin. (3) din acelaşi act normativ, care permit proprietarului terenului expropriat în parte să ceară instanţei exproprierea totală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta; prin decizia civilă nr. 700 A din 9 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu erau incidente dispoziţiile din Legea nr. 33/1994, reţinute de prima instanţă, deoarece din motivarea de fapt a cererii de chemare în judecată, confirmată de probele administrate în cauză, reiese că în speţă nu a fost declanşată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevăzută de această lege şi chiar prin acţiune, reclamanta a arătat expres că terenul a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

A arătat Curtea de apel că urmare ingerinţei în dreptul său de proprietate, reclamanta a susţinut că prerogativele dreptului său au fost suprimate, întrucât terenul în litigiu a fost afectat de utilităţi de interes public, prin amplasarea de către Primăria Municipiului Bucureşti a punctului termic şi a staţiei de transformare ENEL, fapte de natură a conduce la imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă.

În consecinţă, Curtea de apel a constatat că tribunalul a pronunţat hotărârea prin raportare la dispoziţii legale care nu erau incidente în cauză şi a apreciat, totodată, că situaţiei de fapt deduse judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter general cuprinse la art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, ale art. 480 C. civ. de la 1864 şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În raport cu aceste dispoziţii legale, dar şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a apreciat că legitimarea procesuală activă a reclamantei pentru formularea acţiunii este justificată prin faptul că aceasta are un bun în accepţiunea Convenţiei Europene, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3338 din 1 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunţată de aceeaşi instanţă, devenită irevocabilă.

În consecinţă, constatând că hotărârea apelată este pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii de drept substanţial incidentă în cauză şi că legitimarea procesuală activă a reclamantei este dovedită prin hotărârile judecătoreşti prin care i s-a restituit acesteia, în natură, în procedura Legii nr. 112/1995, un teren în suprafaţă totală de 956 m.p., din care terenul în litigiu reprezintă lotul nr. 4, instanţa de control judiciar a apreciat că se impune admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă în vederea rejudecării.

În considerentele deciziei de desfiinţare s-a arătat în mod expres că în rejudecare, tribunalul va analiza existenţa ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantei, prin administrarea inclusiv a unei expertize tehnice în specialitatea topografie, pentru identificarea terenului în litigiu, conform dispozitivului sentinţei civile nr. 3338 din 1 martie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, certificatului de adresă poştală şi contractului de dezmembrare; de asemenea, va stabili dacă terenul este afectat de utilităţile publice arătate de reclamantă în motivele acţiunii. În măsura în care stabileşte existenţa unei ingerinţe, urmează a se analiza în ce măsură aceasta respectă cerinţele prevăzute de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, respectiv: dacă este prevăzută de lege, dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele private ale reclamantei şi cele de interes general.

Recursul declarat împotriva decizii de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 5319 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În fond după desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 49138/3/2012; prin sentinţa civilă nr. 1240 din 13 iunie 2013, s-a dispus respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de rejudecare a arătat că temeiul de drept ce stă la baza acţiunii (astfel cum a fost precizat în rejudecare de apărătorul ales al reclamantei), îl reprezintă Legea nr. 33/1994 şi că nu este necesar administrarea unei noi probe cu expertiză tehnică, pe care nici reclamanta prin apărător nu a înţeles să o solicite, fiind suficientă expertiza de specialitate întocmită la momentul la care instanţele de judecată au decis că se impune restituirea către reclamantă a terenului din care face parte şi terenul menţionat în acţiune.

Din cuprinsul acestei expertize, tribunalul a constatat că, încă de la momentul restituirii către reclamantă a terenului în suprafaţă de 956 m.p., din care face parte şi terenul în litigiu, s-a stabilit că acesta se compune din 333 m.p. curte aflată în deţinerea reclamantei, din care 126 m.p. construiţi; 253 m.p. ocupaţi de către RADET şi CONEL; 332 m.p. ocupaţi de SC U. SA şi 38 m.p. ocupaţi ilegal de o societate particulară.

Tribunalul a apreciat că, întrucât reclamanta a acceptat măsura reparatorie de retrocedare în natură, în condiţiile în care mare parte din teren nu era liberă, aceasta nu mai poate invoca în prezent o expropriere care să fi intervenit în fapt sau în drept, ulterior punerii sale în posesie.

S-a considerat că aceasta are la îndemână alte posibilităţi legale de a-şi rezolva raporturile litigioase cu terţii deţinători ai obiectivelor şi construcţiilor care se regăseau edificate pe terenul său, încă de la nivelul anului 1999.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de apel a susţinut, în esenţă, că a suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu prevederile constituţionale, care garantează respectarea dreptului de proprietate şi condiţiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept, conţinute în art. 44 din Constituţia României, precum şi cu dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (care consacră dreptul de proprietate în categoria drepturilor fundamentale ale omului); a mai arătat apelanta că nu au fost respectate dezlegările date prin decizia civilă nr. 700 din 9 septembrie 2011, de Curtea de Apel Bucureşti, fiind încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 55A din 9 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă M.D.S., împotriva sentinţei civile nr. 1240 din 13 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata către reclamantă a sumei de 876.325 RON reprezentând despăgubiri, stabilite la valoarea reală a terenului în suprafaţă de 221 m.p., astfel cum a fost identificat de expert ing. D.A. şi evaluat de comisia de experţi formată din S.M.V., H.E. şi Ş.E.; a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la 8900 RON cheltuieli de judecată şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reţinut că, prin decizia civilă nr. 700A din 09 septembrie 2011 pronunţată în prezenta cauză de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 5319 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,secţia civilă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra următoarelor aspecte: în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 33/1994, ci doar dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 1 şi 4 din această lege, dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data înregistrării acţiunii) şi dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; cu rang de principiu, Legea nr. 33/1994 prevede la art. 4 alin. (1) o altă modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, constând în acordul părţilor asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate, dar şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, iar în lipsa acordului părţilor asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, dreptul proprietarului nemulţumit de a sesiza instanţa de judecată; reclamanta are calitate procesuală activă în cauză, care se justifică prin faptul că are un bun, în accepţiunea textului convenţional, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999; obligaţia tribunalului de a analiza, în rejudecare, existenţa ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantei (prin administrarea, inclusiv a unei expertize de specialitate care să identifice terenul în litigiu şi să stabilească dacă este afectat de utilităţi publice), iar dacă există o astfel de ingerinţă, în ce măsură respectă cerinţele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele private ale reclamantei şi cele generale).

A reţinut instanţa de apel că atât dezlegarea dată de instanţa de trimitere problemelor de drept privind temeiul juridic al acţiunii şi calitatea procesuală activă a reclamantei, cât şi indicaţiile acesteia, inclusiv cea privind administrarea unei expertize, erau obligatorii pentru instanţa de rejudecare. Statuările anterior menţionate se bucurau astfel de putere de lucru judecat, ce se impunea a fi respectată, atât de instanţă, cât şi de părţi.

În consecinţă, în rejudecare, reclamanta nu mai putea preciza temeiul juridic al cererii, prin indicarea Legii nr. 33/1994, a cărei inaplicabilitate în cauză fusese reţinută de instanţa de trimitere (excepţie făcând doar art. 1 şi 4 din această lege), iar în ipoteza în care părţile nu solicitau suplimentarea probelor din dosar, instanţa de rejudecare era obligată, în baza art. 129 C. proc. civ., să pună în discuţia acestora, necesitatea administrării expertizei reţinute în considerentele deciziei de trimitere.

În această situaţie, şi faţă de dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a încuviinţat, la cererea apelantei reclamante, efectuarea unei expertize tehnice specialitatea topografie, care să identifice terenul în litigiu şi să stabilească dacă este sau nu afectat de utilităţi publice.

Deoarece această expertiză a concluzionat, în sensul că o suprafaţă de 221 mp (identificată de expert) din terenul în suprafaţă totală de 956 mp, restituit apelantei reclamante prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, este afectată de utilităţi publice, respectiv de Punctul Termic 2 I.P., aflat la poziţia 13405 în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a administrat, tot la cererea reclamantei o altă expertiză, având ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a terenului ocupat.

Din considerentele deciziei de trimitere instanţa de apel a reţinut că reclamanta are un bun, în sensul Convenţiei Europene, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 956 mp, situat în B-dul I.H., București (din care face parte şi terenul în litigiu, suprafaţă de 221 mp, identificat de expertul tehnic judiciar D.A.) a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, al cărui dispozitiv a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999;

Potrivit concluziilor raportului de expertiză topografică întocmit în cauză, necontestat de părţi, din cei 956 mp de teren, o suprafaţă de 221 mp este afectată de utilităţi publice, respectiv de Punctul Termic 2 I.P., aflat la poziţia 13405 în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiul Bucureşti, ceea ce demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că există o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelantei reclamante, sancţionată atât de dispozițiile legale interne (art. 480 C. civ.), cât şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.

În condiţiile în care reclamantul este, în prezent, lipsit de proprietatea asupra bunului său, fără o justă şi prealabilă despăgubire, este evident că ingerinţa asupra dreptului său, deşi justificată de respectarea unui interes general, nu poate fi considerată că respectă cerinţele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece nu există un just raport de proporţionalitate între interesele private ale reclamantei şi cele generale.

Prin acţiune, apelanta reclamantă a optat pentru repararea prejudiciului creat de ingerinţă, fie prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafaţă de 221 mp, fie prin obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al terenului.

Cererea privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în litigiu nu poate fi primită de instanţă, cât timp o astfel de cerere se soluţionează conform dispozițiilor Legii nr. 33/1994, ce nu poate fi aplicată în cauză, potrivit deciziei de trimitere.

Prin decizia de trimitere s-a reţinut, însă, că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 reglementează o altă modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, constând în acordul părţilor asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate, dar şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, iar în lipsa acordului părţilor asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, dreptul proprietarului nemulţumit de a sesiza instanţa de judecată;

Cum prin acţiune, reclamanta a optat şi pentru renunţarea la dreptul său de proprietate asupra terenului afectat de utilităţi publice, în schimbul obligării pârâtului la plata valorii reale a terenului ocupat, iar din raportul de expertiză efectuat în apel de experţi S.M.V., H.E. şi Ş.E. rezultă că această valoare este, pe baza metodei comparaţiei de piaţă, de 876.325 RON, instanţa de apel a apreciat că apelanta-reclamantă este îndreptăţită, conform art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să primească de la pârât această sumă.

În consecinţă, a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata către reclamantă a sumei de 876.325 RON, cu titlu de despăgubiri, precum şi la cheltuieli de judecată în sumă de 8900 RON.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, respectiv cele privind respingerea cererii de expropriere.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

1. Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică acest recurent a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală în privinţa cuantumului despăgubirilor care au fost calculate pe baza unei metode care nu întruneşte cerinţele art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativă teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Or, instanţa de apel, a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 876.325 RON, omologând metoda constând aplicarea prevederilor Hotărârii C.G.M.B. nr. 211 din 30 august 2006, care se referă la Metodologia de calcul a evaluării terenurilor aparţinând domeniului privat şi public al Municipiului Bucureşti destinate executării de construcţii.

Această metodă nu este aplicabilă speţei întrucât nu are în vedere „preţul cu care se vând imobilele" cerut de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, singura metodă de calcul corespunzătoare acestor cerinţe fiind metoda comparaţiei.

Cu privire la metoda comparaţiei, acest recurent a arătat că experţii au efectuat calculele doar în varianta folosirii ofertelor de pe piaţa imobiliară, arătând că varianta utilizării tranzacţiilor nu poate fi folosită întrucât cele unsprezece contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar nu pot fi valorificate ca şi comparabile deoarece nu privesc terenuri de aceeaşi natură cu cel suspus exproprierii.

Într-adevăr, cele unsprezece contracte de vânzare-cumpărare nu erau apte a servi unei juste comparaţii cu terenul de evaluat, neavând aceleaşi caracteristici cu acesta, toate vizând apartamente, fără care terenul aflat în folosinţă să fie inclus în preţ, însă în aceste condiţii, se impunea să se lărgească aria de căutare la nivelul întregii circumscripţii a unităţii administrativ - teritoriale a sectorului 1 Bucureşti, aşa cum prevăd de altfel şi dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin găsirea unor contracte de vânzare - cumpărare similare cu terenul în cauză, neexistând niciun motiv ca aceste comparabile să fie restrânse doar la zona delimitată de Bd. I.H.

A arătat, de asemenea, recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti că respingerea solicitării de refacere a raportului de expertiză în acest sens, cu motivarea că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 33/1994, aşa cum s-a statuat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual, este greşită deoarece prin decizia nr. 700 din 09 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a decis că situaţiei de fapt deduse judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter general cuprinse la art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ. de la 1864 şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care acordul de voinţă al părţilor priveşte numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu şi cuantumul şi natura despăgubirii, instanţele judecătoreşti vor lua act de înţelegerea părţilor şi vor stabili numai cuantumul şi natura despăgubirii, potrivit capitolului IV din prezenta lege.

Or, din cuprinsul capitolului IV face parte şi art. 26 care prevede modalitatea în care se calculează cuantumul despăgubirilor şi anume, pe bază de preţuri cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză.

Printr-o a doua critică acest recurent a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în raport de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 33/1994, conform cărora, exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.

În privinţa modalităţii concrete a exproprierii, textul de lege nu face nicio distincţie între exproprierea de drept, iniţiată de către expropriator conform art. 21 din Legea nr. 33/1994, după parcurgerea fazei premergătoare a declarării utilităţii publice şi exproprierea de fapt, în care aceste formalităţi lipsesc, situaţie care se regăseşte în speţa de faţă. Aşa cum însăşi reclamanta a solicitat şi cum chiar prima instanţă de apel a indicat ca temei juridic al acţiunii art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, se impunea să se constate în mod expres, că în cauză a operat o expropriere de fapt, eliminând astfel orice ambiguităţi în privinţa titularului dreptului de proprietate asupra imobilului, care a fost preluat fără doar şi poate în domeniul public.

S-a mai arătat că reclamanta a formulat acţiuni în despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului, despăgubiri obţinute pentru diferite perioade, prin sentinţa civilă nr. 13269 din 22 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 19969/3/2006 şi prin decizia civilă nr. 679 din 21 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 10697/299/2011 al Tribunalului Bucureşti.

De altfel, într-o speţă similară, privind aceleaşi părţi, dar cu privire la o altă suprafaţă, de 119 m.p., din acelaşi teren aparţinând reclamantei, s-a decis în sensul acordării de despăgubiri, constatându-se totodată că terenul proprietatea reclamantei este expropriat în fapt pentru cauză de utilitate publică de interes local în favoarea Municipiului Bucureşti (sentinţa civilă nr. 723 din 28 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 53740/3/2010, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 867 din 14 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

2. Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, a solicitat admiterea recursului şi modificarea, în parte, a deciziei pronunţate, în sensul admiterii apelului apelantei-reclamante M.D.S., schimbării în parte a sentinţei şi obligării Municipiului Bucureşti la plata către reclamantă a valorii reale a terenului în suprafaţă de 221 m.p., astfel cum a fost identificat de expert ing. D.A. şi evaluat de comisia de experţi formată din S.M.V., H.E. şi Ş.E. pe baza Metodologiei aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2005.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acest recurent a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât, instanţa de apel, deşi a reţinut în considerentele hotărârii, faptul că prin acţiune reclamanta a optat şi pentru renunţarea la dreptul său de proprietate asupra terenului litigios, afectat de utilităţi publice, în schimbul obligării recurentului-pârât la plata valorii reale a terenului ocupat, iar din raportul de expertiză efectuat în apel de către experţii S.M.V., H.E. şi Ş.E., a rezultat că această valoare este, pe baza comparaţiei de piaţă, de 876.325 RON, a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să primească această sumă de la Municipiul Bucureşti această sumă, conform art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, soluţia instanţei de apel este nelegală în condiţiile în care, deşi doi experţi au optat pentru valoarea de 876.325 RON (rezultată din Metodologia aprobată prin Hotărârea nr. 211/2005 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti) instanţa de judecată şi-a însuşit reţine valoarea terenului determinată pe baza metodologiei comparaţiei de piaţă (valoare care în expertiză este stabilită la 882.971 RON).

În opinia acestui recurent, instanţa de apel trebuia să statueze fără echivoc atât în considerente, cât şi în dispozitiv, faptul că valoarea reală a terenului litigios este de 876.325 RON şi a fost stabilită prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2005, iar nu prin metoda comparaţiei de piaţă, având în vedere menţiunile care se regăsesc la pag. 16 din raportul de expertiză, potrivit cărora: „din analiza celor 11 contracte de vânzare-cumpărare nu s-a putut obţine nicio valoare pentru terenul în cauză, din cauză că acestea se referă fie la apartamente care aveau în folosinţă o anumită suprafaţă de teren, situat sub construcţie, fie în acestea, valorile construcţiilor nu erau defalcate de cele ale terenurilor, sau valorile de vânzare erau rezultate în urma unor licitaţii repetate".

Prin urmare, instanţa de judecată era obligată să statueze atât în considerente, cât şi în dispozitiv, că valoarea reală a terenului este cea rezultată din Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2005 (în cuantum de 876.325 RON), şi nu valoarea rezultată din metoda comparaţiei de piaţă (care este în cuantum de 882.971 RON).

Intimata-reclamantă M.D.S. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurenţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, susţinând că dezvoltarea criticilor de recurs vizează în mod exclusiv, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate; pe fond a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

În combaterea motivelor de recurs, intimata-reclamantă a arătat că, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, suprafaţa de 221 mp (care reprezintă lotul nr. 4 din întreaga suprafaţă de 956 mp), este afectată de lucrări de utilitate publică, (respectiv Punctul termic I.P. 2, aflat la poziţia 13405 din inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti), ceea ce constituie o ingerinţă în dreptul său de proprietate, ingerinţă sancţionată atât de dispoziţiile dreptului intern (art. 480 C. civ.), cât şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin raportul de expertiza tehnică judiciară întocmit în cauză de către experţi S.M.V., H.E. şi Ş.E., evaluarea terenului în suprafaţă de 221 mp situat în Bd. I.H., s-a făcut prin utilizarea a două metode din care au rezultat următoarele valori ale terenului: 876.325 RON, valoare stabilită prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2005, respectiv 882.971 RON, valoare stabilită prin metoda comparaţiei de piaţă a ofertelor imobiliare; prin concluziile la raportul de expertiză, experţii au optat pentru valoare de 876.325 RON, ca fiind valoarea reală a terenului din prezenta cauză, care a fost însuşită şi de instanţa de apel, prin decizia civilă nr. 55A din 19 februarie 2015.

A susţinut intimata-reclamantă că s-au efectuat demersuri pentru obţinerea de contracte de vânzare cumpărare similare din zonă pentru a se putea efectua expertiza prin metoda comparaţiei de piaţă, contractele fiind depuse de către reprezentantul Municipiului Bucureşti; cum în ultima perioadă de timp nu s-au efectuat tranzacţii cu privire la terenuri similare din zonă, comisia de experţi a determinat valoarea imobilului, compus din teren, prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2005.

Excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti a fost respinsă în şedinţă publică, instanţa reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., este posibilă încadrarea criticilor în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi act normativ.

Deliberând cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiei tardivităţii recursului declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocată de intimata-reclamantă M.D.S., Înalta Curte constată că nu este fondată şi urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

În susţinerea excepţiei, intimata-reclamantă a arătat că, întrucât reprezentantul Ministerului Public a participat la judecată, termenul pentru declararea căii de atac a curs, pentru acest recurent, de la pronunţarea deciziei date de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (4) C. proc. civ., pentru procuror termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii.

Potrivit dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., dispoziţiile art. 284 alin. (2) - (4) din acelaşi act normativ se aplică în mod corespunzător.

Din examinarea încheierilor de şedinţă Înalta Curte reţine că judecata în apel s-a făcut cu participarea reprezentantului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, astfel că termenul de declarare a recursului a început să curgă de la data comunicării hotărârii, respectiv 09 martie 2015, conform dovezii de comunicare aflată la dosarul Curţii de Apel Bucureşti.

Faţă de dispoziţiile art. 301 şi 101 alin. (1) C. proc. civ., termenul de declarare a recursului de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a împlinit la data de 25 martie 2015.

Cum recursul în discuţie a fost înregistrat la data de 24 martie 2015, excepţia tardivităţii este nefondată.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în următoarele limite şi pentru considerentele ce succed:

Potrivit dezlegărilor obligatorii date în cauză prin decizia nr. 700 din 09 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, situaţiei de fapt deduse judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter general cuprinse la art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ. de la 1864 şi art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din capitolul IV al Legii nr. 33/1994 fac parte şi dispoziţiile art. 26 care prevăd modalitatea în care se calculează cuantumul despăgubirilor şi anume, în funcţie de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză.

Înalta Curte constată că la judecata în apel s-a administrat proba cu expertiză judiciară, instanţa însuşindu-şi opinia experţilor S.M.V., H.E. şi Ş.E., în sensul că valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 221 mp. este de 876.325 RON; în acest sens, Curtea de apel a arătat că această valoare a fost determinată prin metoda comparaţiei de piaţă.

Metoda comparaţiei de piaţă presupune utilizarea, ca şi elemente de comparaţie a unor contracte de vânzare-cumpărare care privesc imobile de acelaşi fel cu cel expropriat şi care sunt situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială.

Sub un prim aspect, se constată că valoarea despăgubirilor acordate de instanţa de apel este cea determinată prin Metodologia aprobată prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211 din 30 august 2006, privind documentaţia cadru de elaborare a ofertelor pentru procedurile de concesionare a terenurilor aparţinând domeniului public şi privat al Municipiului Bucureşti, metodologie care nu se circumscrie exigenţelor impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În al doilea rând, se reţine că experţii au determinat şi o valoare de circulaţie a terenului pe baza ofertelor de vânzare, extrase de pe un site de specialitate, reţinând că niciunul din cele unsprezece contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar nu pot fi utilizate întrucât prin acestea s-a transmis dreptul de proprietate asupra unor imobile care nu sunt similare, respectiv privesc apartamente, nu terenuri.

Nici această valoare (882.971 RON) nu ar fi putut fi reţinută ca fiind preţul cu care se vând în mod obişnuit terenuri de acelaşi fel, având în vedere că dispoziţiile legale evocate instituie în sarcina instanţelor obligaţia de a se raporta la valoarea reală de tranzacţionare a unor imobile de acelaşi fel, care se află în aceeaşi circumscripţie administrativ-teritorială, rezultată din contracte de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că nu au putut fi utilizate, spre comparare, contractele de vânzare aflate la dosar care vizau apartamente, iar nu terenuri, nu este de natură să conducă la concluzia că nu există comparabile, întrucât noţiunea de unitate administrativ-teritorială, utilizată de art. 26 din Legea nr. 33/1994 este definită în art. 1 lit. i) din Legea nr. 215/2001, republicată şi modificată, a administraţiei publice locale, ca fiind comunele, oraşele şi judeţele, municipiul Bucureşti având ca subdiviziuni administrativ-teritoriale, sectoarele (conform art. 1 lit. h) din acelaşi act normativ); or, din înscrisurile de la dosar rezultă că sfera contractelor de vânzare - cumpărare a fost în mod nejustificat restrânsă la bulevardul I.H., Bucureşti.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că deşi aceste aspecte au fost învederate Curţii de Apel Bucureşti, de către reprezentantul Ministerului Public, la termenul din data de 26 ianuarie 2015, aceasta a respins, în mod nelegal cererea de refacere a raportului de expertiză cu motivarea că în cauză, conform dezlegărilor date în primul ciclu procesual, care au intrat în puterea de lucru judecat, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte reţine că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind nelegală sub aspectul modului de aplicare a criteriilor legale de determinare a despăgubirilor.

În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că faţă de dispoziţiile art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, care reprezintă temeiul de drept al cererii de obligare la despăgubiri, se impunea a se constata în mod expres că în cauză a operat o expropriere de fapt, pentru a se elimina orice ambiguităţi cu privire la titularul dreptului de proprietate, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată trebuie să se pronunţe în mod expres asupra cererilor principale, incidentale sau accesorii cu care a fost în mod procedural învestită.

Desigur că hotărârea de acordare de despăgubiri intimatei - reclamantă trebuie să cuprindă şi izvorul obligaţiei de plată, care în speţă este reprezentat de pierderea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Însă, din perspectiva principiului disponibilităţii şi a dezlegărilor irevocabile date în cauză de instanţele de control judiciar, instanţa de apel nu avea a se pronunţa distinct în dispozitiv cu referire la constatarea exproprierii de fapt.

Cu referire la recursul exercitat de recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Înalta Curte constată că este fondat sub aspectul criticilor prin care a învederat că valoarea reţinută de instanţa de apel nu reprezintă valoarea de piaţă a terenului în litigiu.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte criticile prin care acest recurent a susţinut că valoarea despăgubirilor poate fi determinată în condiţiile H.C.G.M.B. nr. 211/2005, având în vedere considerentele deja expuse, referitoare la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Deşi în motivele de recurs, recurentul Municipiul Bucureşti se referă la o altă hotărâre decât cea utilizată de experţi (care au avut în vedere Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/2006), trimiterile succesive la valoarea de 876.325 RON, conduc la concluzia că partea s-a referit în realitate la actul normativ în temeiul căruia experţii au determinat această valoare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) va admite recursul declarat de recurenţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 55A din 9 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocată de intimata-reclamantă M.D.S.

Admite recursurile declarate de recurenţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 55A din 9 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1357/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1369/2015. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 1368/2015. Civil

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1368/2015. Civil