ICCJ. Decizia nr. 1379/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1379/2015
Dosar nr. 17/84/2015
Şedinţa din camera de consiliu de la 22 mai 2015
După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 7 februarie 2014 Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în numele unui număr de 15 membri de sindicat, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, aceştia să fie obligaţi la restituirea sumelor de bani reţinute în baza deciziilor de revizuire a drepturilor de pensie, la care să se adauge dobânda legală, calculată până la data plăţii, inclusiv indicele de inflaţie, respectiv indexarea cuantumului pensiilor.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ. şi Legii nr. 263/2010.
Prin încheierea de la data de 11 septembrie 2014 Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cauzei şi formarea unor noi dosare pentru reclamanţii D.C. şi P.I., cât şi pentru o serie de încă 11 reclamanţi, în considerarea excepţiei de necompetenţă teritorială.
Prin sentinţa civilă nr. 10395 din 6 noiembrie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul Bucureşti a reţinut următoarele:
La termenul de judecată din 11 septembrie 2014, faţă de prevederile art. 131 alin. (2) , art. 132 alin. (1), art. 14 alin. (5) şi alin. (4), art. 196, art. 224 şi art. 245 C. proc. civ. instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale prin întâmpinare. A disjuns cauza, dispunând formarea unor noi dosare, rămânând în prezentul dosar în calitate de reclamanţi D.C. şi P.I., cu domiciliul pe raza teritorială a Tribunalului Sălaj.
La primul termen de judecată, la care părţile au fost legal citate, instanţa, faţă de prevederile art. 131 alin. (2) şi art. 132 alin. (1), art. 14 alin. (5) şi alin. (4), art. 196, art. 224 şi art. 245 C. proc. civ. a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi având în vedere prevederile legale în vigoare la data introducerii acţiunii, respectiv art. 154 din Legea nr. 263/2010.
S-a reţinut că în conformitate cu aceste dispoziţii „(1)Cererile îndreptate împotriva CNPP, a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul”, iar, din dovezile existente la dosar a rezultat că domiciliul reclamanţilor este în raza teritorială a Tribunalului Sălaj.
Nu sunt aplicabile prevederile art. 28 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, text care are în vedere în mod explicit că organizaţia sindicală poate avea calitatea procesuală activă şi deci calitatea de reclamant, doar pentru apărarea drepturilor ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în cauză nefiind în prezenţa unui litigiu care decurge din aplicarea prevederilor mai sus menţionate, litigiul fiind de asigurări sociale, pentru care legea nu prevede dreptul organizaţiei sindicale de a avea calitate procesuală activă, acest drept fiind recunoscut numai în privinţa categoriilor de litigii expres prevăzute de art. 28 alin. (1) printre care nu sunt enumerate şi litigiile care decurg din raportul de asigurări sociale a pensionarului cu Casa de Pensii Sectorială, chestiune care nu intră în sfera de aplicare a jurisdicţiei muncii.
S-a reţinut că art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social prevede: „(1) Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi.
(2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres.
(3) În exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2) organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă.”
S-a reţinut că aceste dispoziţii legale sunt aplicabile strict acţiunilor în justiţie ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, iar legea conferă calitate de reclamant (calitate procesuală activă) organizaţiei sindicale numai în exercitarea acţiunilor care intră în sfera de reglementare a legislaţiei muncii, fiind în prezenţa unui text de lege care, fiind inclus în legea dialogului social, priveşte litigiile de muncă şi conflictele de muncă, iar nu şi alte categorii de litigii sau acţiuni în justiţie, pentru care legiuitorul a prevăzut căi de atac specifice şi reguli de procedură proprii, cum sunt cele reglementate de legislaţia asigurărilor sociale, în textul art. 154 din Legea nr. 263/2010.
De asemenea, s-au mai reţinut dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 62/2011 constând în definiţia sindicatului: „sindicat - formă de organizare voluntară a angajaţilor, în scopul apărării drepturilor şi promovării intereselor lor profesionale, economice şi sociale în relaţia cu angajatorul”.
Faţă de textul de lege evocat s-a reţinut că sindicatul apără, în principiu, drepturile şi interesele angajaţilor în relaţia cu angajatorul, nu şi orice drepturi pe care le-ar avea fostul angajat (pensionarii nu sunt angajaţi, iar Casele de pensii nu sunt angajatori) drepturi ce s-ar naşte în virtutea unor relaţii sociale sau juridice care nu privesc legislaţia muncii.
Dacă membrul de sindicat are un litigiu comercial, civil, de asigurări sociale, etc., altul decât cele la care se referă expres art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, nu înseamnă că organizaţia sindicală poate promova orice acţiune în justiţie care s-ar afla în patrimoniul membrului de sindicat, astfel încât calitatea de reclamant a organizaţiei sindicale nu funcţionează decât în exercitarea acţiunilor care intră în sfera de reglementare a legislaţiei muncii.
Textul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social reprezintă o normă specială derogatorie de la regula caracterului personal al procesului civil în sensul că acesta poate fi pornit doar la cererea celui interesat, pentru protecţia dreptului subiectiv civil pretins de acesta în calitate de parte, legea conferind cu titlu de excepţie calitate procesuală activă organizaţiei sindicale, dar limitând această calitate la exercitarea acţiunilor care intră în sfera de reglementare a legislaţiei muncii. În acest context, o astfel de normă derogatorie nu poate fi extinsă şi la situaţiile juridice care nu au fost expres şi limitativ prevăzute de textul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
S-a reţinut că aceeaşi este şi interpretarea care rezultă din decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, faţă de împrejurarea că recursul în interesul legii stabileşte competenţa teritorială în favoarea instanţei de la sediul sindicatului reclamant tot în privinţa soluţionării conflictelor de muncă, în cazul acţiunilor promovate de sindicat cu acest obiect, fără nicio extrapolare la alte categorii de litigii în care sindicatul ar înţelege să-şi aroge calitatea de reclamant.
În concluzie, în litigiile de asigurări sociale poate avea calitate procesuală activă în privinţa contestării deciziilor de pensionare emise de casele de pensii numai titularii drepturilor de pensie, nici un text de lege nepermiţând interpretarea că organizaţiile sindicale ar avea calitatea procesuală activă şi deci calitatea de reclamant şi în alte categorii de litigii decât cele ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, orice altă interpretare contrară adăugând la lege.
Faţă de inaplicabilitatea prevederilor art. 28 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, pentru litigiile de asigurări sociale se aplică în determinarea competenţei prevederile legale în vigoare la data introducerii acţiunii, respectiv dispoziţiile art. 154 din Legea nr. 263/2010, în conformitate cu care: „(1) Cererile îndreptate împotriva CNPP, a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul”, iar, din dovezile existente la dosar, rezultă că domiciliul reclamanţilor se află în raza teritorială a Tribunalului Sălaj.
Prin sentinţa civilă nr. 201 din 9 februarie 2015 Tribunalul Sălaj şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a se pronunţa astfel Tribunalul Sălaj a reţinut că este dincolo de orice îndoială faptul că cererea introductivă de instanţă este formulată de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.)-Bucureşti, „în numele” unui număr de 15 membri de sindicat (care îşi au domiciliul în diferite localităţi din provincie), înţelegând astfel să-şi exercite dreptul de a se adresa justiţiei în această calitate, în numele membrilor săi şi nicidecum nu este vorba de faptul că aceşti membri de sindicat, au promovat acţiunea din proprie iniţiativă şi ar fi împuternicit S.C.M.D să-i reprezinte în instanţă, în calitate de reprezentant convenţional, conf. art. 80; 83 şi 85 C. proc. civ., aşa cum a reţinut Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 10395 din 6 noiembrie 2014.
În virtutea principiului disponibilităţii şi liberului acces la justiţie, nimic nu împiedica pe membrii de sindicat să acţioneze şi într-o astfel de manieră, însă, acest aspect trebuia să rezulte în mod explicit din conţinutul cererii introductive de instanţă şi mandatul convenţional de reprezentare, acordat sindicatului, pentru că, într-o astfel de împrejurare, întinderea dreptului de reprezentare din partea sindicatului este unul limitat, în sensul că ”mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului cât şi în etapa dezbaterilor”.
Or, faţă de aceste norme procedurale, în speţă, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei nu poate schimba din oficiu înţelesul lămurit al cererii introductive de instanţă, (prin reformularea cererii introductive de instanţă) considerând, contrar voinţei membrilor de sindicat, că aceştia ar avea calitatea de titulari ai acţiunii promovate, câtă vreme, rezultă în mod explicit, din toate actele şi lucrările dosarului că, în realitate, titularul acestei acţiuni este reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) - Bucureşti, care a înţeles să acţioneze în numele celor 15 membri ai săi, în virtutea atribuţiilor statutare pe care le are în această calitate.
Hotărârea de declinare a competenţei teritoriale porneşte de la premisa că reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) - Bucureşti, nu poate să acţioneze în numele membrilor săi, în litigiile de asigurări sociale (pe motiv că aceştia nu au statutul de „angajaţi” iar pârâţii nu au statutul de „angajatori”), ceea ce înseamnă că, în speţă, instanţa iniţial învestită a înţeles să pună la îndoială legitimarea procesuală activă a sindicatului.
Prima instanţă sesizată a pus la îndoială statutul reclamantului de „organizaţie sindicală”, prin raportare la noţiunea de „sindicat” definită de art. 1 lit. w) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, reţinând în acest sens că „sindicatul apără în principiu drepturile şi interesele angajaţilor în relaţia cu angajatorul iar nu şi orice drepturi pe care le-ar avea fostul angajat din raporturi ce s-ar naşte în virtutea unor relaţii sociale sau juridice care nu privesc legislaţia muncii”.
Cu alte cuvinte, într-o atare interpretare, ar însemna că reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) - Bucureşti, nu doar că nu poate să acţioneze, în speţă, în numele celor 15 membri de sindicat, să-i reprezinte şi să-i apere în instanţă, dar nici nu va putea, în genere, să apeleze în viitor la justiţie, în calitate de organizaţie sindicală, atâta vreme cât membrii săi, nu au statutul de „angajaţi” ai Ministerului Apărării Naţionale, ci acela de „cadre militare disponibilizate”.
Aşa fiind, pentru a se putea uza, în materie de competenţă, de dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora în materie de asigurări sociale, competenţa teritorială aparţine „instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul”, cu consecinţa disjungerii cauzei şi a declinării de competenţă teritorială, în favoarea mai multor instanţe din ţară, deopotrivă competente material, printre care şi Tribunalul Sălaj, este necesar a se lămuri mai întâi, de către instanţa sesizată, problema legitimării procesuale active a reclamantului Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate - Bucureşti, atâta vreme cât, în faţa primei instanţe sesizate, Tribunalul Bucureşti, nu s-a pus nici un moment în discuţie, lipsa de calitate procesuală activă a reclamantului iar, pe de altă parte, membrii în numele cărora acesta a acţionat, nu şi-au exprimat poziţia procesuală, dacă înţeleg să-şi însuşească sau nu, cererea formulată în numele lor de o „terţă persoană”.
Sub acest aspect, faptul că, în speţă, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate - Bucureşti, este unul „atipic” faţă de prevederile Legii nr. 62/2011 a dialogului social, pe considerentul că membrii săi nu au statutul de „angajaţi” ci acela de „pensionari”, nu prezintă în opinia instanţei de declinare, nici o relevanţă sub aspect legitimării procesuale active, întrucât este de principiu că scopul oricărei organizaţii sau asociaţii (indiferent că este de natură sindicală, profesională, socio-profesională, etc.) este acela de a acţiona în numele şi interesul membrilor săi, inclusiv prin promovarea şi apărarea în justiţie a unor drepturi şi interese colective, de natura celor în vederea cărora a fost constituită.
Atâta vreme cât Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) este o persoană juridică legal înregistrată ca organizaţie sindicală, instanţa de judecată nu poate să-i cenzureze şi să-i limiteze, pe cale de interpretare, exercitarea atribuţiilor pe care le are în această calitate, inclusiv acela de a formula cereri în justiţie, în numele şi interesul membrilor săi, pentru că în acest mod s-ar încălca atât principiul fundamental al liberului acces la justiţie (garantat de art. 21 din Constituţie) cât şi dreptul fundamental de asociere (garantat de art. 40 din Constituţie).
S-a mai reţinut că din punctul de vedere al scopului pentru care sunt înfiinţate, între o „organizaţie sindicală” şi o „asociaţie de pensionari”, cu care reclamantul ar putea fi asimilat, conform statutului, nu există diferenţe esenţiale ci doar de nuanţă (de la genul proxim la diferenţa specifică), astfel că, şi dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, trebuie interpretate, atunci când este vorba de apărarea unor „drepturi colective de asigurări sociale”, aşa cum este cazul în speţă, prin analogie cu prevederile legale care sunt aplicabile în materie de „conflicte colective de muncă”.
În ce priveşte competenţa materială a instanţelor, legiuitorul a înţeles să atribuie ambele categorii de litigii (de muncă şi de asigurări sociale) în competenţa unor complete de judecată specializate în ambele domenii, tocmai pentru că între aceste categorii de drepturi litigioase există similitudine.
Tot prin analogie (adică extensiv şi nu restrictiv, aşa cum a procedat prima instanţă sesizată) trebuie aplicată, în acest caz, şi dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin recursul în interesul legii nr. 1/2013, cu putere obligatorie pentru instanţele de judecată, care a statuat, în sensul că:
„În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabileşte că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile pronunţate în numele membrilor de sindicat.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din C. muncii, republicat, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant”.
Raportat la cele mai sus reţinute, rezultă că, reclamantul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) - Bucureşti, are calitate procesuală activă, că cererea formulată de sindicat în numele membrilor săi este perfect valabilă, că nu este cazul de a mai însuşită de membrii în interesul cărora sindicatul a acţionat, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, revine neîndoielnic primei instanţe sesizate, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
S-a mai reţinut, în altă ordine de idei, chiar acceptând teza avansată de Tribunalul Bucureşti, în sensul că Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, nu poate promova un litigiu colectiv, în numele membrilor săi, în materie de asigurări sociale, este de observat că nimic nu îi împiedică pe membrii acestui sindicat să se judece la instanţa competentă teritorial, de la sediul „organizaţiei sindicale” de care aparţin şi respectiv al pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale Bucureşti, dacă apreciază că acest demers procesual este în interesul lor, întrucât normele procedurale în vigoare le conferă un drept de opţiune, în această privinţă.
Chiar dacă art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, este cuprins într-o lege specială, acest text de lege nu reprezintă o normă de competenţă teritorială excepţională (adică de ordine publică, aşa cum sunt dispoziţiile art. 117–121 C. proc. civ., formulate de legiuitor la modul imperativ) ci, în realitate, este vorba de o normă derogatorie de la norma de competenţă teritorială ordinară, reglementată de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că „cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune altfel”.
Atât în ce priveşte litigiile de muncă (art. 269 alin. (2) C. muncii) cât şi în cele de asigurări sociale (art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010) legiuitorul a stabilit, de principiu, prin derogare de la dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., competenţa teritorială ordinară de soluţionare a acestor categorii de litigii, în sarcina instanţelor competente material, în a căror rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul reclamantul, ca o dispoziţie de favoare, avându-se în vedere că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are salariatul sau fostul salariat, creându-i-se astfel o facilitate, ca măsură de protecţie socială, ceea ce nu înseamnă că reclamantul nu poate să renunţe la această facilitate, dacă are dreptul să aleagă, conf. art. 116 C. proc. civ., între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Astfel, potrivit art. 111 C. proc. civ., cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse, la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.
Or, astfel fiind, în speţă, este uşor de presupus că interesele membrilor ce aparţin de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (care, de altfel, a şi promovat acţiunea în instanţă, concepută fiind ca o „acţiune colectivă”), este acela de a se adresa acelei instanţe, în a cărei circumscripţie teritorială îşi au sediul atât „organizaţia sindicală” cât şi instituţiile pârâte, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă care să pronunţe în final, o soluţie unitară, pentru toţi membrii de sindicat, aflaţi în aceeaşi situaţie sau în situaţii similare şi unde, desigur, sindicatul poate să le ofere o mai bună asistenţă juridică.
În fine, s-a reţinut că reclamanţilor nu li se poate încălca liberul acces la justiţie, drept fundamental, conferit prin art. 21 din Constituţie (indiferent dacă sindicatul ar avea sau nu legitimare procesuală activă).
Faţă de conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Sălaj, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Sălaj pentru considerentele ce succed:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 7 februarie 2014 s-a solicitat restituirea unor sume de bani reţinute în baza deciziilor de revizuire a drepturilor stabilite prin decizii de pensionare şi a despăgubirii corespunzătoare, constând în indexare şi dobânda legală, respectiv pentru D.C. restituirea sumei de 10351 RON reţinută în baza deciziei de revizuire nr. 55017 din 7 decembrie 2011, iar pentru P.I. restituirea sumei de 2638 RON reţinută în baza deciziei nr. 79529 din 7 decembrie 2011.
Dispoziţiile art. 154 din Legea nr. 263/2010 (care au preluat conţinutul art. 156 din Legea nr. 19/2000) reglementează două ipoteze distincte în ceea ce priveşte competenţa teritorială a tribunalului în litigiile privind drepturile de asigurări sociale.
Într-o primă ipoteză, se prevede că cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii şi a caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.
Din contră, în situaţia în care pârâtul este altul decât cel prevăzut în prima teză, ipoteza a doua a textului stabileşte că va fi competentă să soluţioneze litigiul instanţa în a cărei rază îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.
Prevederile potrivit cărora instanţa competentă este cea din raza căreia se află domiciliul reclamantului reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al pensionarilor în litigiile ce privesc stabilirea pensiilor.
Trebuie precizat că, faţă de dispoziţiile legii vechi, Legea nr. 263/2010 a introdus noţiunea de „case de pensii sectoriale”, care sunt, de fapt, succesoarele de drept ale fostelor structuri organizatorice responsabile cu pensiile din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi SRI, structuri care au fost desfiinţate.
Potrivit art. 135 din Lege „atribuţiile, organizarea şi funcţionarea caselor de pensii sectoriale se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, adoptată în termen de 30 de zile de la data publicării prezentei legi”.
Din înscrisul de la Dosarul nr. 30828/3/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă conflicte de muncă şi asigurări sociale, rezultă că reclamanţii D.C. şi P.I., din prezentul litigiu, au domiciliul în oraşul Zalău, judeţul Sălaj.
Cum, acţiunea a fost formulată împotriva unei case sectoriale de pensii, este aplicabilă prima teză a textului legal sus evocat, potrivit căreia competenţa revine instanţei în a cărei rază se află domiciliul reclamanţilor, aşa încât competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Sălaj, sens în care urmează a se dispune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1378/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1384/2015. Civil → |
|---|
