CSJ. Decizia nr. 1371/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎN ALTĂ CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1371/2015

Dosar nr. 20954/3/2013

Şedinţa publică din 22 mai 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 45117/3/2009, la data de 13 noiembrie 2009, reclamanţii B.M. şi B.N. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 6 miliarde lei, reprezentând valoarea actuală de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, sector 1, respectiv parterul compus din hol, cameră, cameră, hol, W.C., pivniţă şi, subsol compus din cameră şi W.C., precum şi a terenului aferent acestei construcţii, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea acţiunii, reclamanţii au arătat că au dobândit imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său SC H.N. SA, respectiv parterul format din 2 camere W.C. în exclusivitate şi, în comun hol, hol, şi pivniţă, în suprafaţă de 26,72 mp. S-a arătat că subsolul acestui imobil a fost dobândit în baza sentinţei civile nr. 869 din 6 februarie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 12343/2001, având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra părţilor comune ale parterului şi subsolului compus din cameră şi W.C., care formau în realitate o singură unitate locativă, precum şi a terenului aferent acestei construcţiei, pentru care ulterior a fost emisă Dispoziţia primarului general al Municipiului Bucureşti nr. 1393 din 16 decembrie 2002.

Reclamanţii au învederat că acţiunea în revendicarea imobilului sus arătat formulată de fostul proprietar, a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 13417/2004, menţinută prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, situaţie în care fiind evinşi de adevăratul proprietar, au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului.

Ca atare, reclamanţii au susţinut că se află în situaţia în care vânzătorul trebuie să răspundă pentru evicţiune conform dispoziţiilor C. civ.

În aceeaşi idee, s-a arătat că sporirea valorii de circulaţie a apartamentului a cărui proprietari au fost, se datorează lucrărilor de construcţii, instalaţii, reparaţii, îmbunătăţiri şi amenajări pe care le-au făcut de la data dobândirii şi anume: au schimbat instalaţia electrică, montat cablu de cupru, prize şi întrerupătoare, contoar, instalaţii sanitare (cadă baie, vase W.C., chiuvete, robineţi, conducte); au efectuat lucrări de racordare a băii la instalaţia de alimentare cu apă a imobilului; a fost montată o centrală termică de apartament, fiind debranşat apartamentul de la vechea centrală termică a întregului imobil; au efectuat lucrări de proiectare instalare ţevi de gaze şi instalaţii interioare din ţevi de cupru.

Reclamanţii au mai arătat că în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1996, cu Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de vânzător, obligaţia de garanţie contra evicţiunii reglementată de art. 1336 şi următ. C. civ., revine înstrăinătorului, care, în speţă, este Municipiul Bucureşti.

S-a mai învederat că, în temeiul art. 1344 C. civ., vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare, sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau rea-credinţă. În afara sporului de valoare, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare şi utile făcute pentru conservarea lucrului, care sporesc valoarea lui, iar dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, chiar şi cheltuielile voluptorii în condiţiile prevăzute de art. 1345-1346 C. civ.

În ceea ce priveşte excedentul de valoare faţă de preţul plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii au solicitat a se constata că au beneficiat de dispoziţiile unei legi speciale care le-a permis să cumpere în deplină legalitate de la stat apartamentul care-l ocupă în calitate de chiriaşi, dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., art. 1344, art. 1345 şi 1346 C. civ., şi ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general prin întâmpinarea depusă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată.

Cu referire la fondul cauzei, pârâtul a învederat că în speţă sunt aplicabile prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 1/2009 faţă de dispoziţiile C. civ.

La termenul de judecată din 17 martie 2010, reclamanţii au depus o precizare a cadrului procesual pasiv, menţionând că înţeleg să se judece în calitate de pârât cu M.F.P., în condiţiile prevăzute de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin încheierea de la termenul de judecată din 28 aprilie 2010, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind evicţiunea. La acelaşi termen de judecată, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind evicţiunea, raportat la modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 şi la caracterul special al normelor cuprinse în art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul probatoriului, tribunalul a încuviinţat pentru reclamanţi proba cu înscrisuri şi proba cu o expertiză evaluatorie, raport de expertiză efectuat de expert S.R., ce a fost depus la 17 august 2010. Răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de reclamanţi, a fost depus la dosar la 01 noiembrie 2010.

Statul Român, prin M.F.P. prin notele de şedinţă depuse la dosar, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu a fost parte la încheierea contractului între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, fiind terţ faţă de acesta, arătând că are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

În subsidiar, acest pârât a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât în cauză, condiţia referitoare la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, reclamanţii nefăcând dovada că acel contract de vânzare-cumpărare invocat, ar fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

La termenul de judecată din 01 septembrie 2010, tribunalul, a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză evaluatorie, fiind desemnat în acest sens expertul O.C., înlocuit, ulterior, cu expertul P.Z.

Prin sentinţa civilă nr. 1158 din 08 iunie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul M.F.P., a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii şi, a respins acţiunea precizată de reclamanţii B.M. şi B.N., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general şi, M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, ce a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 268/A din 27 iunie 2012.

Prin Decizia nr. 1624 din 22 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat împotriva deciziei menţionate, a modificat decizia în tot, fiind admis apelul declarat de reclamanţii B.N. şi B.M. împotriva sentinţei nr. 1158 din 8 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost desfiinţată în parte sentinţa şi, pe cale de consecinţă a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei în ceea ce priveşte respingerea excepţiilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de casare a reţinut următoarele:

Cererea de chemare în judecată a fost promovată de către reclamanţi ulterior adoptării Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, în sensul introducerii art. 501 în cuprinsul legii speciale. În petitul cererii introductive, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi M.F.P. (potrivit precizării cererii din şedinţa publică din 17 martie 2010) la plata sumei de 600.000 lei reprezentând valoarea actuală de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, sector 1 şi a terenului aferent, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au indicat ca temei de drept ale acţiunii dispoziţiile art. 1344 - 1346 C. civ. şi art. 1 Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană, prevalându-se de instituţia juridică a răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.

S-a statuat astfel că, în condiţiile în care la data promovării acţiunii exista în cuprinsul legii speciale o normă expresă care reglementează raportul juridic dedus judecăţii (plata preţului de piaţă solicitat de chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), chiar în absenţa unei precizări exprese şi neechivoce a reclamanţilor în faţa primei instanţe, tribunalul, în exercitarea atribuţiilor instituite prin dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. avea îndatorirea de a da cererii o corectă calificare juridică şi, în consecinţă, să o analizeze pe temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Instanţa de casare a mai reţinut că, în cauză instanţele au analizat cererea în baza unui alt temei juridic respectiv art. 1337 şi următ. C. civ., decât cel propriu şi adecvat raportului juridic cu a cărui soluţionare a fost învestită (art. 501 din Legea nr. 10/2001), nefiind realizată o cercetare pe fond a cauzei.

S-a mai reţinut de către instanţa de casare că, în cauză se verifică premisa răspunderii pentru evicţiune, dată fiind tulburarea de drept produsă reclamanţilor prin admiterea acţiunii în revendicare (chiar dacă s-a realizat ca urmare a achiesării lor la petitele din acţiunea în revendicare) formulată de moştenitorul proprietarilor reali ai apartamentului, ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, evicţiune care se reglează nu după dispoziţiile dreptului comun, ci ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum deja s-a arătat.

În aceeaşi idee, instanţa de casare a reţinut că producerea evicţiunii rezultă din sentinţa civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005 a Judecătoriei sector 1, definitivă prin Decizia civilă nr. 78/A din 16 ianuarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Instanţa de casare a mai constatat că reclamanţii din prezenta acţiune, au depus o chitanţă sub semnătură privată în cadrul acţiunii în revendicare, din care rezultă că au primit suma de 40.000 euro, reprezentând preţul integral al apartamentului pe care îl ocupau (imobil ce constituia obiectul litigiului) şi că în aceste condiţii s-a constatat achiesarea lor la soluţia de admitere a acţiunii în revendicare.

Instanţa de casare a mai constatat că în pricina de faţă, au fost încălcate dispoziţii şi principii de drept procesual în determinarea efectelor hotărârii judecătoreşti sus menţionate, operaţiune necesară în stabilirea premiselor de analiză a cererii deduse judecăţii, şi anume: executorialitatea, obligativitatea hotărârii judecătoreşti şi forţa probantă de înscris autentic a acesteia.

Pe de altă parte, aceeaşi instanţă de casare a mai statuat că, formularea acţiunii în revendicare de către moştenitorul foştilor proprietari soldată cu admiterea ei (fie urmare a evaluării jurisdicţionale realizate de judecător, fie ca efect al unui act procesual de dispoziţie al părţii - achiesarea pârâtului - sau al părţilor - tranzacţie), are toate însuşirile de a fi calificată drept cauză a tulburării de drept provenind de la un terţ şi produsă cumpărătorului, de vreme ce efectul admiterii acţiunii îl reprezintă pierderea proprietăţii (şi, implicit, a posesiei) imobilului de către cumpărător, în condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost desfiinţat prin constatarea nulităţii, caz în care nu ar fi putut fi antrenată răspunderea pentru evicţiune, răspundere de natură contractuală (în condiţiile derogatorii ale legii speciale).

Totodată, s-a constatat că reclamanţii au fost dezdăunaţi cu suma de 40.000 euro de către reclamantul pricinii anterioare (proprietarul de drept al apartamentului), sumă ce reprezenta preţul integral al imobilului, iar nu contravaloarea îmbunătăţirilor.

Instanţa de casare, constatând stins dreptul reclamanţilor la dezdăunări la momentul anului 2007 (data deciziei instanţei de recurs), în timp ce în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 s-a născut un nou drept la acţiune la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 (1 februarie 2009), a apreciat că practic, prin soluţia adoptată, instanţele anterioare au negat reclamanţilor dreptul de acces la instanţă. S-a statuat astfel că, cele constatate de instanţa de recurs în litigiul privind revendicarea (încasarea sumei de 40.000 euro de la proprietar, care reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu a îmbunătăţirilor, afirmaţie ce nu mai poate fi retractată de reclamanţi în litigiul de faţă) sunt împrejurări ce vor a fi analizate ca atare în rejudecare, însă în contextul aplicării art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, s-a statuat că în rejudecare, se impune efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare (construcţii) care va avea ca obiective stabilirea preţului de piaţă al apartamentului la data de 30 ianuarie 2007 (data pronunţării deciziei de instanţa de recurs) ca şi determinarea preţului de piaţă al aceluiaşi apartament la momentul rejudecării, iar din compararea celor două valori se va evidenţia soluţia ce va trebui adoptată în cauză.

După casare, cauza a fost înregistrată la data de 06 iunie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 20954/3/2013.

Prin încheierea de şedinţă din 02 octombrie 2013, tribunalul, în raport de dispoziţiile art. 315 alin (1) C. proc. civ. şi de considerentele deciziei de casare, a dispus efectuarea unei expertize tehnice privind evaluarea proprietăţii imobiliare, având ca obiectiv stabilirea preţului de piaţă al imobilului din Bucureşti, sectorul 1, parter şi teren aferent, la data de 30 ianuarie 2007 data pronunţării Deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 175 din 30 ianuarie 2007 şi, determinarea preţului de piaţă al aceluiaşi apartament la momentul efectuării expertizei, valoare ce urma a se stabili conform standardelor internaţionale de evaluare.

Raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii şi evaluarea proprietăţii imobiliare, întocmit de expertul tehnic judiciar A.V., a fostdepus la dosar la 02 decembrie 2013.

Prin sentinţa civilă nr. 283 din 12 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea precizată de reclamanţii B.M. şi B.N., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanţi a sumei de 46.164 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B.M. şi B.N., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca neîntemeiată şi, au fost obligaţi reclamanţii la restituirea ajutorului public judiciar în cuantum de 8.986,52 lei, sub forma reducerii taxei judiciare de timbru, luându-se act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa în rejudecare a reţinut următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său SC H.N. SA, reclamanţii au dobândit imobilul situat în sector 1, parter, format din 2 camere, W.C. în exclusivitate şi, în comun hol, hol şi pivniţă, în suprafaţă de 26,72 mp, iar subsolul acestui imobil a fost dobândit în baza sentinţei civile nr. 869 din 6 februarie 2002 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 12343/2001, prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune.

Prin sentinţa civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 13417/2004, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamantul M.R.A. şi, s-a dispus obligarea pârâţilor B.M. şi B.N. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel cum a fost individualizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 şi, respectiv prin sentinţa civilă nr. 869 din 6 februarie 2002, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Din analiza considerentelor Deciziei nr. 175/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, a rezultat că recurenţii din acel dosar, respectiv reclamanţii din prezenta cauză, au achiesat la pretenţiile proprietarului imobilului în schimbul sumei de 40.000 de euro reprezentând preţul integral al apartamentului pe care îl ocupau.

Instanţa în rejudecare a avut în vedere decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că la data deciziei instanţei de recurs în acţiunea în revendicare, s-a constatat stins dreptul reclamanţilor la dezdăunări la momentul anului 2007, în timp ce în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 s-a născut un nou drept la acţiune la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 (1 februarie 2009). Cele constatate de instanţa de recurs în litigiul privind revendicarea (încasarea sumei de 40.000 euro de la proprietar, care reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu şi a îmbunătăţirilor, afirmaţie ce nu mai poate fi retractată de recurenţi în litigiul de faţă) sunt împrejurări ce se impun a fi valorificate ca atare în rejudecare, însă în contextul aplicării art. 501 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a reţinut necesitatea administrării unei noi expertize tehnice imobiliare (construcţii) având ca obiective: stabilirea preţului de piaţă al apartamentului la data de 30 ianuarie 2007 (data pronunţării deciziei de instanţa de recurs) ca şi determinarea preţului de piaţă al aceluiaşi apartament la momentul rejudecării, urmând ca din compararea celor două valori să se evidenţieze soluţia ce va trebui adoptată în cauză.

Faţă de statuările din decizia de casare Tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, valoarea despăgubirilor urmând a fi stabilită prin expertiză.

Prin raportul de expertiză efectuat în rejudecare, în specialitatea construcţii şi evaluarea proprietăţii imobiliare, expertul tehnic judiciar a procedat la determinarea valorii în două variante: o primă variantă în care s-a raportat la o suprafaţă a terenului de sub construcţie de 11,48 mp şi, o a două variantă determinată pentru o suprafaţă de teren de 30,61 mp, motivat de aprecierea expertului în sensul că, urmare a majorării suprafeţei utile a apartamentului prin pronunţarea sentinţei civile nr. 869 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, se impunea majorarea corespunzătoare a suprafeţei de teren aflat sub construcţie.

Tribunalul a apreciat că se impune valorificarea primei variante de evaluare realizată prin raportul de expertiză (286.469 lei reprezentând contravaloarea sumei de 83.999 euro, la nivelul anului 2007, şi respectiv 390.482 lei, echivalentul sumei de 88.133 euro la momentul efectuării expertizei), întinderea dreptului de proprietate ai cărui titulari au fost reclamanţii, determinându-se exclusiv prin raportare la menţiunile contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său SC H.N. SA şi ale sentinţei civile nr. 869 din 6 februarie 2002, pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 12343/2001.

Din compararea celor două valori menţionate, respectiv de 83.999 euro, la nivelul anului 2007 şi, de 88.133 euro la momentul efectuării expertizei şi, având în vedere primirea de către reclamanţi a sumei de 40.000 euro la nivelul anului 2007, instanţa în rejudecare a reţinut că reclamanţii au primit echivalentul a 47,61% din valoarea imobilului, fiind îndreptăţiţi în temeiul unei noi cauze juridice la restituirea de către M.F.P. a 52,38% din valoarea imobilului la momentul efectuării expertizei, respectiv suma de 46.164 euro, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, tribunalul a admis în parte acţiunea precizată, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., cu consecinţa obligării acestuia la plata sumei de 46.164 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii.

În ceea ce priveşte pretenţiile formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, tribunalul a reţinut statuările instanţei de casare, în sensul că, acţiunea se impune a fi analizată în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001. Astfel s-a observat că, principiul „specialia generalibus derogant” obligă instanţa să constate că nu este posibilă analizarea cererii pe temeiul dispoziţiilor dreptului comun art. 1337 şi următ. C. civ., aplicarea legii speciale fiind nu numai prioritară, ci şi obligatorie, excluzând aplicarea concomitentă a unor dispoziţii din dreptul comun (art. 1337 şi următ. C. civ.) şi a unor prevederi din legea specială (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Ca atare, dezlegarea dată asupra problemei de drept referitoare la răspunderea pârâtului Municipiului Bucureşti pentru evicţiune, fiind tranşată prin decizia instanţei de casare, se impunea analiza răspunderii acestui pârât prin prisma aplicării dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Faţă de împrejurarea că soluţia tribunalului din primul ciclu procesual în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti, a intrat în puterea lucrului judecat, instanţa în rejudecare a analizat pe fond pretenţiile formulate de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât. Faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că restituirea preţului de piaţă se face de către M.F.P., tribunalul a respins pretenţiile reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, ca fiind neîntemeiate.

În raport de dispoziţiile art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008, constatând că reclamanţii au dobândit un drept de creanţă care depăşeşte de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat, tribunalul a dispus obligarea acestora la restituirea ajutorului public în cuantum de 8.986,52 lei.

Tribunalul a luat act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 283 din 12 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat apel reclamanţii B.M. şi B.N. şi pârâtul M.F.P.

Astfel, reclamanţii au solicitat modificarea sentinţei apelate, în parte, în sensul obligării pârâtului la plata sumei din cel de-al doilea raport de expertiză efectuat în cauză, reprezentând preţul actual de circulaţie al imobilului situat în Bucureşti, sector 1. Sub acest aspect, reclamanţii au considerat netemeinică şi nelegală hotărârea instanţei de fond întrucât suma primită de la fostul proprietar conform Deciziei civile nr. 175/2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25578/3/2005, nu s-a materializat într-o tranzacţie care să precizeze că suma primită reprezintă parte din valoarea apartamentului la acel moment.

S-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede stabilirea în sarcina pârâtului M.F.P. a obligaţiei de restituire a preţului de piaţă al imobilului din care au fost evinşi prin admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar pe calea comparării titlurilor.

Astfel, reclamanţii au arătat că potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor (...).”

S-a susţinut că potrivit art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 (nou introdus prin Legea nr. 1/2009) pentru aceste contracte, cererile în justiţie sunt scutite de taxa de timbru şi, că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 statuează că: „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2)12 se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Aşadar, arată reclamanţii prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată se stabileşte în mod expres, legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. pentru plata preţului plătit de chiriaşi pentru imobilul cumpărat, cât şi a preţului de piaţă al imobilelor pentru care s-au desfiinţat contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, respectiv pe calea acţiunii în revendicare prin compararea de titluri, desfiinţarea în acest caz, echivalând cu înţelesul de lipsire de eficienţă a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanţii au învederat că sunt incidente prevederile art. 50.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 923 din 13 septembrie 2010, care explicitează că: „Restituirea preţului actualizat sau după caz, a preţului de piaţă, se face de către M.F.P. (...), în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a dispus restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaş, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilelor, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...)”.

Ca atare, s-a susţinut că textul legal sus evocat subliniază atât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. în cererile având ca obiect restituirea preţului actualizat ori a preţului de piaţă al imobilelor, după caz, cât şi aspectul legat de „restituirea”, adică plata efectivă, executarea hotărârilor judecătoreşti.

Reclamanţii au arătat că din interpretarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu rezultă că restituirea preţului de piaţă al imobilelor ce au fost restituite foştilor proprietari, este condiţionată de primirea sau nu a unei sume bani de la fostul proprietar, situaţie în care suma primită de la fostul proprietar nu-l exonerează pe pârâtul M.F.P. de la plata preţului de piaţă.

Întrucât restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2)1 al art. 50 din Legea nr. 10/2001, se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, reclamanţii au susţinut că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres o posibilitate de derogare de la aceste dispoziţii legale, motiv pentru care se susţine că este nefondată aprecierea instanţei de fond că reclamanţii au primit echivalentul a 47,61% din valoarea imobilului, fiind îndreptăţiţi în temeiul unei noi cauze juridice la restituirea de către M.F.P. a 52,38% din valoarea imobilului la momentul efectuării expertizei, respectiv sumă de 46.164 euro în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001. Se susţine că acest raţionament al instanţei nu are la bază o dispoziţie legală, ci reprezintă o simplă apreciere, deducţie a instanţei de fond.

O altă critică formulată de reclamanţi în cadrul motivelor de apel, vizează obligarea lor la restituirea taxei de timbru, de la care aceştia au fost exoneraţi prin admiterea cererii de ajutor public judiciar. Sub acest aspect, reclamanţii au solicitat a se constata că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de pârâtul M.F.P. a vizat următoarele aspecte de netemeinicie:

Astfel, pârâtul susţine că este greşită soluţia instanţei, în condiţiile în care nu are calitate procesuală pasivă. Astfel, arătă că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ. Or, M.F.P., nefiind parte în contractul dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

Acelaşi pârât a solicitat ca în conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi următ. C. civ., să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, susţinându-se că dispoziţiile de drept comun, nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziţie specială contrară.

S-a mai învederat că nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin. Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă. Deposedarea reclamanţilor de imobil întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti. De asemenea, pârâtul a susţinut şi incidenţa dispoziţiilor art. 1344 C. civ.

Î n măsura în care se va trece peste excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate, M.F.P., a mai învederat următoarele aspecte:

Potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Se susţine că în prezenta cauză, nu este îndeplinită nici o condiţie din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001:

Cu privire la existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pârâtul a considerat că reaua credinţă atât a vânzătorului cât şi a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere că reclamanţii din prezenta cauză, au achiesat la pretenţiile reclamantului din acţiunea în revendicare, în schimbul unei sume de 40.000 de euro reprezentând preţul integral al apartamentului pe care îl ocupau.

Pârâtul a mai arătat că în speţă, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii neefectuând minime diligenţe înainte de cumpărare, pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziţioneze.

Se mai arată, de către acelaşi pârât, că nu este îndeplinită nici cea de-a două condiţie imperativă prevăzută de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv, contractul să fi fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Or, în condiţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de aceştia cu Primăria Municipiului Bucureşti, nu se justifică obligarea M.F.P. la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în cauză.

Având în vedere, pe de o parte, faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă, art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii expuse, iar pe de altă parte faptul că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, apreciază pârâtul, nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Acelaşi pârât a mai arătat că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât acesta nu reflectă preţul real al imobilului în litigiu. Consideră că în speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanţii să încaseze în 2014 o diferenţă exagerată faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare, care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de circulaţie a imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală.

Se mai susţine că, obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în nici un caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

În aceeaşi idee, pârâtul mai arată că o aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi, respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori, respectiv: stabilirea valorii de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de autoarea reclamantelor); stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii; diferenţa între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.

Pe criterii de simetrie şi de echitate, susţine acelaşi pârât, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi, nici la preţul de pe piaţă liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate, sau la regimul stabilit prin norme speciale. Ca atare se învederează că în spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi, a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.

S-a mai arătat că, numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanţi şi pierdut ca urmare a evicţiunii şi, nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piaţă a imobilului, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune funcţionează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului faţă de pierderea dreptului dobândit, iar reparaţia pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă şi reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

Or, susţine pârâtul, în situaţia în care din acest patrimoniu nu a ieşit o sumă de bani suficientă pentru achiziţionarea unui imobil în condiţii de piaţă, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuaţiilor pieţei, valoarea prejudiciului şi limitele obligaţiei de garanţie, nu pot fi stabilite decât în condiţiile arătate mai sus.

S-a mai învederat că, raportându-se numai la jurisprudenţa C.E.D.O., care face parte împreună cu dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, din blocul de convenţionalitate la care face referire Constituţia României în art. 20, reclamanţii aveau obligaţia să dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Ca atare, pârâtul susţine că această cauză se deosebeşte de alte situaţii, în care titlul chiriaşului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost confirmat şi consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acţiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulităţii contractului, fie în revendicare. Pentru aceste din urmă situaţii, jurisprudenţa C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulaţie a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României). În cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei, C.E.D.O. a statuat la data de 15 martie 2007, că poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigenţa proporţionalităţii dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăţilor comise de regimul comunist) şi interesul particular, al celui privat de bun, şi o despăgubire care nu se ridică la valoarea de circulaţie a bunului în cauză.

Se mai învederează că, admiterea acţiunii în revendicare ori în constatarea nulităţii absolute, semnifică în mod logic şi necesar că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrucât în art. 1 se dispune că această lege, se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil, sens în care se invocă Decizia Curţii Constituţionale, nr. 73/1995, publicată în M. Of. nr. 177 din 08 august 1995.

Se arată că prin această decizie, Curtea Constituţională a statuat că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărâ neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate” (…), dar că „alta este situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în fapt, fără titlu, în condiţiile inexistenţei unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. „(...)” A considera, într-o dispoziţie a legii, că şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului de proprietate al statului, ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl recuunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat.”

Este evident, arată acelaşi pârât, că preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996. Aşa fiind, susţine pârâtul, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor, constituie în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, fiind încălcat astfel principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

Având în vedere motivele expuse, pârâtul a solicitat admiterea apelului, aşa cum a fost formulat, schimbarea sentinţei civile atacate, în parte, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. şi respingerii acţiunii, în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 54 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis apelul reclamanţilor, fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul înlăturării obligaţiei reclamanţilor de a plăti suma de 8.986,52 lei cu titlu de reducere taxă de timbru. A fost menţinută în rest sentinţa. A fost respinsă excepţia tardivităţii apelului declarat de pârâtul M.F.P., excepţie invocată de reclamanţi, iar apelul declarat de acest pârât a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:

Faţă de prevederile art. 284 C. proc. civ., care stabileşte că termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea sentinţei atacate şi art. 100 C. proc. civ., care stabileşte că termenul se calculează pe zile libere, instanţa de apel a reţinut că nu este incidentă excepţia tardivităţii apelului declarat de pârâtul M.F.P. în condiţiile în care apelul a fost declarat la data de 10 iunie 2014, iar sentinţa i-a fost comunicată pârâtului la data de 27 mai 2014.

Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legii speciale, (respectiv Legea nr. 10/2001, în forma dobândită ca urmare a adoptării Legii nr. 1/2009), cuprinse în art. 50 alin. (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, derogă de la regulile generale în materie de evicţiune, atât cu privire la debitor, cât şi cu privire la modul de stabilire a despăgubirii. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc: Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aşadar, reţine instanţa de apel, nefondat susţine pârâtul că altcineva ar trebui să fie cel care trebuie să restituie reclamanţilor despăgubiri la nivelul preţului de piaţă al apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi pierdut prin revendicare.

Art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001 prevede:”(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.”

Din această perspectivă instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate şi susţinerile pârâtului că despăgubirea la nivelul preţului de piaţă al apartamentului pierdut prin revendicare, trebuie să aibă în vedere preţul cu care reclamanţii au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995, în anul 1997.

Instanţa de apel a mai apreciat că, sunt nefondate şi susţinerile reclamanţilor că, despăgubirea la nivelul valorii de piaţă a imobilului, pierdut prin revendicare, trebuie să se acorde de pârâtul M.F.P. integral, fără a se lua în considerare faptul că deja aceştia au obţinut o parte din această despăgubire, de la fostul proprietar pe baza achiesării acestora la dreptul fostului proprietar de a revendica de la aceştia imobilul.

Faptul că în acel proces în care s-a pronunţat Decizia nr. 175/2007 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu s-a luat act de o tranzacţie a părţilor, reţine instanţa de apel, este lipsit de semnificaţie, ca şi faptul achiesării la pretenţiile reclamantului din acel dosar, esenţială fiind valoarea probatorie a hotărârii judecătoreşti sus evocate.

Instanţa de apel a reţinut astfel că, din Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007, rezultă că reclamanţii din cauză de faţă au depus la termenul din 30 ianuarie 2007 un înscris sub semnătură privată şi au învederat instanţei că au primit sumă de 40.000 euro, reprezentând preţul integral al apartamentului pe care îl ocupau, revendicat de fostul proprietar, situaţie în care instanţa a dat eficienţă principiului disponibilităţii procesului civil în a modifica Decizia nr. 78/2006 a Tribunalului Bucureşti, în sensul de a respinge apelul (care fusese admis de Tribunalul Bucureşti cu motivarea că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai poate revendica pe dreptul comun) ca nefondat.

Instanţa de apel a reţinut că în cauză în respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa în rejudecare a avut în vedere statuările şi problemele de drept deja dezlegate prin Decizia de casare nr. 1624 din 22 martie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Ca atare, s-a reţinut că prin sentinţa apelată, prima instanţă a scăzut în mod legal, din despăgubirea totală reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului la data expertizei, de 88.133 euro, partea de despăgubire obţinută deja de reclamanţi anterior adoptării Legii nr. 1/2009, motiv pentru care critica reclamanţilor pe acest aspect a fost apreciată ca nefondată.

Instanţa de apel a reţinut că nefondat pretinde pârâtul că valoarea despăgubirii acordate de prima instanţă ar depăşi valoarea de circulaţie actuală, pârâtul neprezentând vreo probă contrară expertizei administrate la prima instanţă. Cu privire la data din expertiză criticată nefondat de pârât în apelul său, cea de la data realizării expertizei, instanţa de apel a reţinut că raţiunea adoptării art. 501 din Legea nr. 10/2001 (introdus de Legea nr. 1/2009) constă tocmai în facilitarea posibilităţii proprietarilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, ce au pierdut imobilul prin revendicare, să obţină o valoare de înlocuire a imobilului pierdut prin revendicare, aşa încât cu această valoare să-şi poată cumpăra un imobil echivalent, nu să ducă la îmbogăţirea fără justă cauză /nici la sărăcirea acestora.

S-a mai reţinut de către instanţa de apel că, nefondat pârâtul face referire la valoarea redusă a imobilului la data cumpărării lui din 1997, câtă vreme Legea nr. 10/2001 a creat în favoarea reclamanţilor dreptul de a beneficia, pentru proprietatea lor pierdută prin revendicare, de valoarea de circulaţie actuală a imobilului în determinarea cuantumului despăgubirii totale cuvenite (art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţie).

Instanţa de apel a mai reţinut că art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că: “Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.” Totodată, art. 50 alin. (2)1 din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede că : “Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”

Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, instanţa de apel a apreciat că se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2)1 prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistenţa celor două tipuri de acţiuni speciale ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, care se îndreaptă cu acţiune în pretenţii băneşti împotriva M.F.P. în: c ererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, respectiv în cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor pierdute în acţiuni în revendicare cu fostul proprietar deposedat de stat în ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima situaţie, reţine instanţa de apel, norma legală foloseşte o terminologie a raporturilor juridice după constatarea lipsei de validitate a contractului de vânzare cumpărare, în considerarea teoretică a unei repuneri a părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 a fost aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei, situaţie în care este stabilită legal obligaţia restituirii preţului plătit actualizat cu inflaţia. Plata în asemenea caz a valorii de piaţă a imobilului, ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză. Restituirea preţului plătit actualizat cu inflaţia reprezintă în acest caz despăgubirea rezonabilă cuvenită legal.

În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2)1 coroborată cu art. 501, din Legea nr. 10/2001, reţine instanţa de apel, legiuitorul însuşi îi indică, pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit situaţiei acestora, care au participat la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu intenţia respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că pentru aceştia este acordată valoarea de piaţă.

Cu privire la celelalte critici ale pârâtului, instanţa de apel a observat că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului M.F.P. la valoarea de piaţă a imobilului cumpărat cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi pierdut în acţiunea în revendicare cu fostul proprietar deposedat de stat.

Astfel, s-a apreciat că, în mod corect şi legal a reţinut prima instanţă că, în respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a fost încheiat contractul reclamanţilor, de vreme ce el nu a fost anulat în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001, ci, fără a fi desfiinţat, a intrat în compararea de titluri în cadrul acţiunii în revendicare demarată de fostul proprietar deposedat abuziv de stat. În cadrul acelei acţiuni în revendicare, s-a dat preferinţă titlului primului proprietar, deposedat abuziv de stat, faţă de contractul reclamanţilor, fără a fi reţinută reaua credinţă a reclamanţilor din prezenta cauză la momentul cumpărării imobilului. Nici împrejurarea că aceştia au achiesat, în procesul de revendicare, în 2007, la dreptul fostului proprietar de a recâştiga imobilul în natură, primind de la acesta despăgubirea de 40.000 euro, nu semnifică vreo rea-credinţă, ci încercarea acestora de a-şi asigura repararea pagubei, faţă de dispoziţiile vechiului C. civ. în vigoare la nivelul anului 2007. S-a reţinut că buna sau reaua credinţă la încheierea unui act juridic, reprezintă atitudinea subiectivă a cumpărătorului de la data încheierii actului juridic, neavând nicio relevanţă vreo atitudine ulterioară datei încheierii contractului.

Aşadar, reţine instanţa de apel în condiţiile stabilirii despăgubirii totale cuvenite reclamanţilor la valoarea de piaţă a imobilului la data expertizei, dispoziţiile art. 50 alin. (3) şi art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, nu au fost încălcate, cum nefondat susţine pârâtul în apelul său, în care propune un algoritm de calcul nelegal dar şi contrar Deciziei de casare nr. 1624 din 22 martie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

S-a mai reţinut că, nefondat susţine pârâtul că jurisprudenţa C.E.D.O. nu obligă statul să ia în considerare valoarea de circulaţie a imobilului actuală, de vreme ce despăgubirea în litigiu este reglementată de dreptul naţional prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 1/2009, ce are caracter obligatoriu cu privire la determinarea despăgubirii totale.

Faţă de prevederile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 raportate la O.U.G nr. 51/2008, s-a mai constatat că, sentinţa primei instanţe nu dispune în mod legal obligarea reclamanţilor de a plăti 8.986,52 lei cu titlu de reducere taxă judiciară de timbru pentru pretenţiile băneşti ce au fost acordate prin sentinţă sub incidenţa art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, ce prevedea tocmai scutirea legală de timbraj a reclamanţilor, admiterea prin hotărâre judecătorească a acordării despăgubirii ce depăşeşte de 10 ori cuantumul 8.986,52 lei. cum prevede art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 nefiind dispusă faţă de pârâtul Municipiu Bucureşti în raport cu dreptul comun faţă de care pretenţiile nu au fost considerate de prima instanţă scutite de timbraj, ci, dimpotrivă, faţă de acest pârât, acţiunea a fost respinsă, astfel că în această privinţă O.U.G. nr. 51/2008 prevede la art. 19: „(1) Dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenţii, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcină acestuia. (2) Instanţa poate dispune însă, odată cu soluţionarea cauzei, obligarea părţii care a beneficiat de ajutor public judiciar la restituirea, în tot sau în parte, a cheltuielilor avansate de către stat, dacă prin comportamentul nediligent avut în timpul procesului a cauzat pierderea procesului ori dacă prin hotărâre judecătorească s-a constatat că acţiunea a fost exercitată abuziv”.

Or, reţine instanţa de apel, câtă vreme pentru reclamanţi nu există indiciile unui comportament procesual nediligent sau abuziv, nu sunt incidente dispoziţiile art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008, mitiv pentru care a fost modificată în parte sentinţa apelată, fiind înlăturată obligrea reclamanţilor la plata sumei de 8.986,52 lei cu titlu de reducere taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii B.M. şi B.N. cât şi pârâtul M.F.P.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de către reclamanţi, vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Astfel, reclamanţii au arătat că suma primită de la vechiul proprietar conform Deciziei civile nr. 175/2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 25578/3/2005, (în care instanţa a admis recursul prin achiesarea lor la pretenţiile din acţiunea în revendicare) nu poate fi coroborată cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ce constituie temeiul de drept al prezentei acţiuni.

Sub acest aspect reclamanţii au susţinut că, instanţa de apel a interpretat greşit obiectul cererii de chemare în judecată, făcând o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care prin aceste dispoziţii se stabileşte expres, legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. pentru plata, atât a preţului plătit de chiriaşi pentru imobilul cumpărat, cât şi a preţului de piaţă al imobilelor pentru care au fost desfiinţate contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, (respectiv pe calea acţiunii în revendicare prin compararea de titluri) desfiinţarea în acest caz, echivalând cu înţelesul de lipsire de eficienţă a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Se mai arată de către reclamanţi că, din dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu rezultă că restituirea preţului de piaţă al imobilelor ce au fost restituite foştilor proprietari, este condiţionată de primirea sau nu, a unei sume bani de la fostul proprietar. Suma primită de la fostul proprietar nu-l exonerează pe pârâtul M.F.P. de la plata preţului de piaţă, întrucât „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2)1 al art. 50, se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

În aceeaşi idee, se mai învederează că, în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut în mod expres o posibilitate de derogare de la aceste dispoziţii legale, aprecierea instanţei că, reclamanţii au primit echivalentul a 47,61% din valoarea imobilului, fiind îndreptăţiţi în temeiul unei noi cauze juridice la restituirea de către M.F.P. doar a cotei de 52,38% din valoarea imobilului la momentul efectuării expertizei, respectiv suma de 46.164 euro, nu-şi regăseşte corespondent într-o dispoziţie legală, ci ea reprezintă doar o simplă apreciere şi deducţie a instanţei.

Pentru toate aceste considerente reclamanţii au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării pârâtului M.F.P. la plata sumei de 40.000 de euro din valoarea de piaţă a imobilului, conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de pârâtul M.F.P. vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susţine că în mod nelegal instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată a sumei de 46.164 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului situat în Bucureşti, sector 1, motiv pentru care se reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P.

Pârâtul susţine că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, M.F.P. nefîind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996, este terţ faţă de acesta, singura calitate stabilită de lege fiind doar aceea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

Se mai susţine că, nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. şi să acorde calitate procesuală acestuia, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, susţine pârâtul întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, ce este de natură să angajeze doar răspunderea contractuală a vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune totală în ceea ce priveşte restituirea preţului pentru imobilul în cauză, la valoarea de circulaţie.

Se mai învederează că, instanţa de fond cât şi cea de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 următ. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi, prin urmare este incidentă obligaţia de garanţie pentru evicţiune reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., situaţie în care calitate procesuală pasivă o poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti prin primar general.

Faţă de cele expuse pârâtul M.F.P. solicită modificarea deciziei atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe cale de consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Acelaşi pârât mai învederează că, hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi în ce priveşte obligarea lui la plata preţului de piaţă al imobilului, în condiţiile în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prevăd expres şi limitativ situaţiile în care M.F.P. poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de către chiriaşi.

Astfel, se susţine că potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 în art. 50 alin. (3) se prevede că : „cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 se face de către M.E.F.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Se mai susţine că, pentru a fi aplicabile dispoziţiile legale menţionate mai sus şi, pentru ca M.F.P. să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite, cumulativ două condiţii şi anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie, ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Pârâtul solicită a se observa că art. 501 din Legea nr. 10/2001, se referă la „contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”, însă acest text de lege poate fi avut în vedere numai atunci când reglementează plata preţului de piaţă prin existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului, în caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50 alin. (1) condiţiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea preţului la valoarea de piaţă.

Acelaşi pârât mai arată că, nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi, rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărători al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligenţe, arată pârâtul ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu, s-a făcut fără titlu valabil şi, prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Faptul că reclamanţii nu au depus minime diligenţe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua credinţă determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenţa unei cauze ilicite, este afectată însăşi validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, se solicită a se observa că existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător, nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Or, în speţă arată acelaşi pârât, s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel, că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză şi, prin urmare, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În consecinţă, pârâtul arată că în condiţiile în care reclamanţii îşi invocă propria turpitudine şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obţine recunoaşterea unui drept, aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, se susţine că în speţă deposedarea reclamanţilor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu, s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contactul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Prin urmare, atâta timp cât în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se susţine că instanţa de fond cât şi cea de apel, au pronunţat o hotărârea nelegală.

De asemenea, s-a arătat că obligaţia de garanţie pentru evicţiune, nu presupune în nici un caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. O aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi respectiv a stabilirii sporului de valoare, arată pârâtul, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamanţi); stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii; diferenţa între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.

Pârâtul a mai arătat că, având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferenţial, diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare nu se poate stabili decât în condiţiile arătate mai sus, în caz contrar ar fi lipsite de eficienţă dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.

S-a mai susţinut că, în ceea ce priveşte imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Aşadar, arată pârâtul, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi, nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

Se mai învederează că, în spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil. Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanţi şi pierdut ca urmare a evicţiunii şi nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piaţă a imobilului, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune funcţionează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului faţă de pierderea dreptului dobândit, iar reparaţia pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă şi reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

În situaţia în care, susţine acelaşi pârât, din acest patrimoniu nu a ieşit o sumă de bani suficientă pentru achiziţionarea unui imobil în condiţii de piaţă, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuaţiilor pieţei, valoarea prejudiciului şi limitele obligaţiei de garanţie nu pot fi decât în condiţiile arătate mai sus.

Prin urmare, arată pârâtul, această cauză se deosebeşte de alte situaţii, în care titlul chiriaşului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat şi consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acţiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulităţii contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din urmă situaţii, mai arată acelaşi pârât, jurisprudenţa C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (cauza C.E.D.O. (Tudor Tudor c. României). Analizând proporţionalitatea ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantei, C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pinc c. Republicii Cehe s-a reţinut că: „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate”, dar că „alta este însă situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în fapt, aşadar fără titlu, în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.

Pârâtul arată că, este evident că preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996. Aşa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora.

Prin urmare, arată pârâtul, în speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanţii să încaseze în 2014 o diferenţă de sumă exagerată faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de piaţă a imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală.

În consecinţă, pârâtul solicită modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii formulate împotriva M.F.P. ca neîntemeiată.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de recurentul M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti sunt de reţinut următoarele aspecte:

Temeiul de drept al acţiunii din prezentul litigiu, aşa cum rezultă de altfel din statuările obligatorii ale Deciziei de casare nr. 1624 din 22 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, îl constituie dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit textului de lege arătat, alin. (1), „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.

Ca atare, este de reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă ai imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Astfel că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (2) şi introducându-se art. 501, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Or, raportând cele expuse la situaţia din cauză este de reţinut că reclamanţii au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la imobilul litigios.

Acţiunea reclamanţilor fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevede că: „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 (cazul cererii de faţă) se face de către M.E.F. (în prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menţionat, M.F.P. apare ca plătitor al preţului de piaţă al imobilelor, în realitate, el acţionează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul şi direct implicat în situaţia care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu M.F.P., în nume propriu.

Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparţinând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriaşii, care au plătit un preţ pentru bunul astfel dobândit.

Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moştenitorii lui, urmează să recupereze preţul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obţină valoarea de piaţă a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, şi anume Statul, prin reprezentantul său legal.

Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ, reprezentarea Statului se face de către M.F.P., care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în preţul plătit de cumpărătorii chiriaşi şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

M.F.P. acţionează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menţionate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligaţie în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.

De altfel, şi potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii”.

El participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".

Ca atare, deşi i se recunoaşte statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi şi obligaţii, ca entitate teoretică şi abstractă, acţionează, în îndeplinirea obligaţiilor sau atribuţiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces şi nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absenţa unor reprezentanţi.

Cu excepţia unei dispoziţii speciale, statul este reprezentat de M.F.P., ceea ce este şi cazul ipotezei în care se pune problema restituirii preţului reactualizat plăţii valorii de circulaţie a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că, M.F.P. nu are nicio contribuţie proprie şi efectivă în tot acest lanţ de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar şi până la restituirea preţului sau a valorii de circulaţie către cumpărători, şi, cu atât mai puţin, vreo culpă în situaţia juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv şi, în final, eu efectele pierderii proprietăţii bunului, de către cumpărători.

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia M.F.P. şi, în mod firesc, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul reactualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

M.F.P., ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, este firesc să constituie instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers şi anume pentru efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acţionând, însă, în numele statului, în desfăşurarea acestei activităţi.

De asemenea, câtă vreme M.F.P., este persoana prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care trebuie astfel să restituie preţul reactualizat sau preţul de piaţă al imobilului către cumpărători, nu se mai pune problema încălcării acestei dispoziţii, în raport de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., care, justifică legitimare procesual pasivă, pentru cele deja arătate.

Pe de altă parte, reţinându-se calitatea procesuală a pârâtului M.F.P., în caz de admitere a acţiunii, plata se va face în condiţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi anume din fondul extrabugetar constituit la dispoziţia acestei instituţii, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Nici critica legată de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 1072001 (în forma actuală ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009) nu este fondată, în condiţiile în care nu există hotărâri judecătoreşti irevocabile din care să rezulte că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare ar fi fost încălcate normele juridice în vigoare.

Nefondate sunt şi criticile legate de neîndeplinirea condiţiilor impuse de legiuitor, câtă vreme acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, iar nu pe dispoziţiile de drept comun în materia garanţiei vânzătorului pentru evicţiune (art. 1336 - 1337 şi următoarele C. civ.).

De altfel, este de reţinut că instituţia garanţiei pentru evicţiune a vânzătorului, (astfel cum este reglementată de dreptul comun), în sensul posibilităţii obţinerii unor sume suplimentare valorii de circulaţie a imobilului, de către persoanele evinse, nu este incidentă în speţa de faţă, din moment ce nu garanţia pentru evicţiune reprezintă temeiul juridic al acţiunii, ci dispoziţiile legii speciale sus evocate.

Nu se poate reţine nici încălcarea principiului relativităţii efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata preţului, fiind terţ faţă de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziţia legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata preţului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Obligaţia de plată a preţului de piaţă revine pârâtului în temeiul dispoziţiei legale sus evocate, astfel încât nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată, deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina M.F.P. în condiţiile arătate mai sus.

În consecinţă, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.

Nefondată este şi critica legată de raportul de expertiză ce a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului, invocându-se îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, în condiţiile în care aceste critici vizând o stare de fapt, sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, motiv pentru care această critică nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Celelalte critici din recursul pârâtului precum şi criticile din recursul reclamanţilor urmează a fi analizate prin raportare la statuările,recomandările şi problemele de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 1624 din 22 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, obligatprii prin prisma dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia de casare sus evocată, a fost admis recursul declarat de B.N. şi B.M., împotriva Deciziei nr. 268/A din 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind modificată în tot, în sensul admiterii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1158 din 8 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost desfiinţată în parte sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei în ce priveşte respingerea excepţiilor.

Instanţa de casare a reţinut cu putere obligatorie în condiţiile art. 315 C. proc. civ., următoarele aspecte:

Cererea de chemare în judecată a fost promovată de către reclamanţi ulterior adoptării Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, în sensul introducerii art. 501 în cuprinsul legii speciale; în petitul cererii introductive, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi M.F.P. (potrivit precizării cererii din şedinţa publică din 17 martie 2010) la plata sumei de 600.000 lei reprezentând valoarea actuală de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, sector 1 şi a terenului aferent, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au indicat ca temei în drept ale cererii şi dispoziţiile art. 1344 - 1346 C. civ. şi, respectiv art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, prevalându-se aşadar, de instituţia juridică a răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.

În condiţiile în care la data promovării acţiunii exista în cuprinsul legii speciale o normă expresă care reglementează raportul juridic dedus judecăţii (plata preţului de piaţă solicitat de chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), chiar în absenţa unei precizări exprese şi neechivoce a reclamanţilor în faţa primei instanţe, tribunalul, în exercitarea atribuţiilor instituite prin dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. avea îndatorirea de a da cererii o corectă calificare juridică şi, în consecinţă, să o analizeze pe temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reţinut prin decizia de casare că, principiul specialia generalibus derogant obliga prima instanţă să constate că nu este posibilă analizarea cererii pe temeiul dispoziţiilor dreptului comun art. 1337 şi următ. C. civ., aplicarea legii speciale fiind nu numai prioritară şi obligatorie (atunci când reglează normativ de o manieră derogatorie acelaşi raport juridic cu cel reglementat şi în dreptul comun), dar şi excluzând aplicarea concomitentă a unor dispoziţii din dreptul comun (art. 1337 şi următ. C. civ.) şi a unor prevederi din legea specială (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), astfel cum tribunalul a procedat.

Astfel, instanţa de casare a reţinut că art. 501 din legea specială prevede: “Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.” Premisele aplicării acestui text presupun: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract.

astfel că instanţa de casare a constatat că ambele cerinţe se verifică în speţă.

S-a mai reţinut de către aceeaşi instanţă că, norma invocată are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi “desfiinţat” (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material. În consecinţă, instanţa de casare a apreciat că “desfiinţarea” nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate, prin urmare, o specie a genului.

Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea drept cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Drept urmare, instanţa de casare a statuat că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 (precum în speţă).

Astfel, pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare, instanţa de casare a statuat că în cauză se verifică premisa răspunderii pentru evicţiune, dată fiind tulburarea de drept produsă reclamanţilor prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de moştenitorul proprietarilor reali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997, evicţiune care se reglează nu după dispoziţiile dreptului comun, ci ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Producerea evicţiunii rezultă din pronunţarea sentinţei civile nr. 1529 din 21 februarie 2005 a Judecătoriei sector 1, definitivă prin Decizia civilă nr. 78/A din 16 ianuarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Instanţa de casare a reţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţii şi principii de drept procesual în determinarea efectelor hotărârilor judecătoreşti mai sus evocate, operaţiune necesară în stabilirea premiselor de analiză a cererii deduse judecăţii, şi anume: executorialitatea, obligativitatea hotărârii judecătoreşti şi forţa probantă de înscris autentic a acesteia.

Astfel, deşi o hotărâre judecătorească pronunţată în baza recunoaşterii (parţiale a) pretenţiilor reclamantului în condiţiile art. 270 C. proc. civ. nu are autoritate de lucru judecat pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii (întrucât pronunţarea hotărârii nu este rezultatul verificării jurisdicţionale a instanţei, fiind hotărâri pronunţate în absenţa dezbaterilor, a stabilirii situaţiei de fapt de către instanţă şi a aplicării normelor de drept incidente, ci reprezintă consecinţa unui act procesual de dispoziţie al părţii), ea nu este lipsită de atributul obligativităţii oricărei hotărâri judecătoreşti, de puterea executorie şi nici de forţa probantă a înscrisului autentic cu privire la cele reţinute, constatate şi consemnate de judecător în cuprinsul ei.

Or, reţine instanţa de casare, recalificând cele stabilite printr-o hotărâre irevocabilă ca fiind o convenţie a părţilor de transmitere a apartamentului cu titlu oneros (în timp ce achiesarea la pretenţii este un act unilateral de voinţă al pârâtului, act procesual de dispoziţie) în afara unor dispoziţii legale în acest sens şi, dincolo de exercitarea căilor legale de atac împotriva hotărârii instanţei de recurs în cadrul cărora aceasta să mai poată fi reformată (fie şi din punct de vedere procedural, astfel cum instanţa de apel a procedat), determină constatarea incidenţei art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la încălcarea efectelor hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, chiar dacă fără consacrare legislativă expresă, dar cu egală valoare normativă, având în vedere unanimitatea doctrinei în enunţarea lor.

Pe de altă parte, a mai reţinut instanţa de casare, că formularea acţiunii în revendicare de către moştenitorul foştilor proprietari soldată cu admiterea ei (fie urmare a evaluării jurisdicţionale realizate de judecător, fie ca efect al unui act procesual de dispoziţie al părţii - achiesarea pârâtului - sau al părţilor - tranzacţie) are toate însuşirile de a fi calificată drept cauză a tulburării de drept provenind de la un terţ şi produsă cumpărătorului, de vreme ce efectul admiterii acţiunii îl reprezintă pierderea proprietăţii (şi, implicit, a posesiei) imobilului de către cumpărător în condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost desfiinţat prin constatarea nulităţii, caz în care nu ar fi putut fi antrenată răspunderea pentru evicţiune, răspundere de natură contractuală (în condiţiile derogatorii ale legii speciale).

Totodată, s-a constatat de către instanţa de casare, că instanţele anterioare au reţinut că reclamanţii au fost dezdăunaţi cu suma de 40.000 euro de către proprietarul de drept al apartamentului, sumă ce reprezenta preţul integral al imobilului, iar nu contravaloarea îmbunătăţirilor, apreciind că nu a avut loc o încălcare a art. 1 Protocolul 1, prin invocarea la instituţiei subrogaţiei reale cu titlu particular (substituirea apartamentului cu o sumă de bani ce reprezenta contravaloarea lui). Or, instanţa de casare a constatat că nu este posibilă validarea acestei concluzii, în primul rând pentru că nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar pe de altă parte, ea nu este demonstrată prin referirea la probe pertinente, concludente şi utile, administrate din perspectiva acestei verificări.

Ca atare, instanţa de casare a statuat că, cele constatate de instanţa de recurs în litigiul privind revendicarea (încasarea sumei de 40.000 euro de la proprietar, care reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu a îmbunătăţirilor, afirmaţie ce nu mai poate fi retractată de recurenţi în litigiul de faţă) sunt împrejurări ce vor trebui a fi valorificate ca atare în rejudecare, însă în contextul aplicării art. 501 din Legea nr. 10/2001, impunându-se ca în rejudecare să se dispună efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare (construcţii) care va avea ca obiective stabilirea preţului de piaţă al apartamentului la data de 30 ianuarie 2007 (data pronunţării deciziei de instanţa de recurs) ca şi determinarea preţului de piaţă al aceluiaşi apartament la momentul rejudecării, iar din compararea celor două valori se va evidenţia soluţia ce va trebui adoptată în cauză; de asemenea, vor putea fi admnistrate orice alte probe ce vor fi găsite utile pentru o justă soluţionare a pricinii.

Din perspectiva celor expuse, rezultă fără posibilitate de echivoc că prin decizia de casare sus evocată au fost statuate şi dezlegate probleme de drept ce vizează atât temeiul de drept al acţiunii reclamanţilor ce este reprezentat de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, cât şi situaţia şi natura juridică a sumei de 40.000 euro încasată de reclamanţi în anul 2007 în cadrul acţiunii în revendicare de la fostul proprietar al imobilului, sumă ce reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu a îmbunătăţirilor.

Or, faţă de statuările şi problemele de drept dezlegate prin decizia de casare în ceea ce priveşte natura şi situaţia juridică a sumei de 40.000 euro primită de reclamanţii B.M. şi B.N. în cadrul acţiunii în revendicare de la moştenitorii adevăratului proprietar al imobilului, în mod legal şi corect instanţa de apel a eficienţă dispoziţiilor art. 315 C. proc. pen., care prevăd că „ în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Ca atare, în condiţiile în care prin decizia de casare a fost dezlegată problema de drept legată de faptul că încasarea de către reclamanţi a sumei de 40.000 euro de la proprietarul imobilului, s-a făcut cu titlu de contravaloare a apartamentului, iar nu a îmbunătăţirilor, reţinându-se expres în decizia de casare că această afirmaţie nu mai poate fi retractată de reclamanţi în litigiul de faţă, în mod corect şi legal instanţele au avut în vedere acest aspect în raport de care s-a stabilit că reclamanţii au primit echivalentul a 47,61% din valoarea imobilului, fiind îndreptăţiţi în temeiul unei noi cauze juridice la restituirea de către M.F.P. a 52,38% din valoarea imobilului la momentul efectuării expertizei, respectiv suma de 46.164 euro, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva celor expuse, a statuărilor şi problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare sus evocată, este de reţinut că niciuna din criticile reclamanţilor şi nici ale pârâtului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursurile, urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.M. şi B.N. şi de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 541/A din 5 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1387/2015. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1332/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 1371/2015. Civil