ICCJ. Decizia nr. 1389/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1389/2015
Dosar nr. 17203/3/2007*
Şedinţa publică din 26 mai 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2006, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâta N.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din Bucureşti, str. D.L., ca urmare a comparării titlurilor de proprietate deţinute de părţi. Conform precizării de la fila 25 cererea reclamantului a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3020 din 4 mai 2007, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, având în vedere valoarea imobilului revendicat astfel cum a fost stabilită prin expertiza tehnică efectuată în cauză, a dispus, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 17 mai 2007.
Prin cererea completatoare depusă la dosar la 13 octombrie 2007, reclamantul a solicitat odată cu introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Municipiului Bucureşti prin Primarul General să se constate în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat la adresa mai sus menţionată, întrucât naţionalizarea acestuia s-a făcut cu încălcarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950 (autoarea sa fiind persoană exceptată de la naţionalizare), iar, pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei în vigoare la acea dată precum şi reglementărilor internaţionale.
Prin sentinţa civilă nr. 345 din 11 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost completată, a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. D.L., şi a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea apartamentului nr. 1 din acest imobil.
După mai multe cicluri procesuale, prin decizia civilă nr. 109 A din 3 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant B.C., împotriva sentinţei civile nr. 345 din 11 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 17203/3/2007, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi în contradictoriu cu apelanta pârâtă N.A.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta pârâtă N.A., împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi apelantul-reclamant B.C.
În primul rând, instanţa de apel a constatat că, prin decizia civilă nr. 3301 din 25 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu putere de lucru judecat împrejurarea că certificatului de moştenitor, invocat de către apelantul-reclamant în justificarea calităţii sale procesuale active îşi produce efectele juridice, ca o consecinţă a respingerii, în mod definitiv şi irevocabil prin decizia nr. 161 A din 21 februarie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a acestuia.
În al doilea rând, instanţa de control judiciar, a stabilit, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., obligaţia instanţei sesizate cu rejudecarea apelului să stabilească existenţa/inexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului şi să analizeze fondul acţiunii în revendicare.
În al treilea rând, instanţa supremă a menţinut soluţia de respingere a apelului declarat de către Municipiul Bucureşti prin Primar General, motiv pentru care soluţia dată a intrat în puterea lucrului judecat, neputând face obiectul rejudecării de către instanţa de trimitere.
Pe fondul acţiunii în revendicare, s-a statuat că aceasta reprezintă acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului).
Scopul declanşării acţiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului şi reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.
Cel care declanşează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului.
În raport de criticile formulate, instanţa de apel a avut în vedere la soluţionarea acţiunii în revendicare următoarele criterii: existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995, precum şi modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.
Aplicând principiile enunţate la cauza de faţă, Curtea a reținut că reclamantul nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
Imobilul în litigiu a aparţinut numitei B.B., cu actul de vânzare-cumpărare din anul 1933, autorizaţiunea de construire din anul 1934 şi procesul-verbal încheiat de comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare la data de 21 iunie 1946. Prin Decretul-lege nr. 92/1950, întregul imobil a trecut în „proprietatea statului".
Prin dispoziţia nr. 6207 din 20 iunie 2006 emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul situat în Bucureşti, str. D.L., cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre acestea aflându-se şi cel care face obiectul prezentei acţiuni în revendicare.
Imobilul revendicat face astfel obiect al Legii nr. 10/2001, iar apelantul-reclamant a obţinut măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul litigios, fiind respinsă cererea de restituire în natură a acestuia.
Curtea a reținut că actul juridic invocat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din anul 1933 nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaşte în patrimoniul acestuia existenţa unui vechi drept de proprietate (în sensul existenţei unui drept de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului) asupra apartamentului litigios.
Dispoziţia nr. 6207 din 20 iunie 2006 emisă în baza Legii nr. 10/2001, ca efect al soluţionării notificării, nu reprezintă o recunoaştere a unui nou drept de proprietate asupra apartamentului litigios, deoarece prin actul administrativ menţionat nu i-a fost recunoscut dreptul de a obţine în mod efectiv restituirea în natură a acestui imobil, ci din contră i s-a recunoscut un drept de indemnizare, ca efect al nerestituirii în natură a imobilului.
În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun - în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislaţiei speciale şi a unei dispoziţii administrative sau judiciare. În temeiul legislaţiei speciale adoptate de către Statul Român, s-a născut vocaţia de a dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi dacă îndeplinesc condiţiile legale.
În acest sens, este şi jurisprudenţa din anul 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru. (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Matieş împotriva României).
De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Instanța de apel învederează că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că apelantului-reclamant nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care acesta nu se poate prevala de existenţa unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Titlul de proprietate al pârâtei N.A. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. xx/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Referitor la acest act juridic translativ de proprietate, instanţa de apel a reținut că titlul exhibat de către apelanta-pârâtă are valoarea unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de dispoziţiile legale evocate anterior şi, de faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul statului asupra imobilului în litigiu era necontestat, rezultă că prezumţia bunei-credinţe a terţilor dobânditori cu titlu oneros nu a fost răsturnată, potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.C., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a arătat, în esență, că în mod greșit a reținut Curtea de apel că nu are un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, care ar fi ieşit din patrimoniul său, printr-o preluare abuzivă, recurentul nemaiavând posibilitatea de a obţine restituirea sa efectivă şi reintrarea sa în patrimoniul fostului său proprietar.
Acest prim considerent contravine atât situaţiei de fapt din speţă, cât şi dispoziţiilor legale aplicabile în materie.
Astfel, Legea nr. 247/2005 prevede că, din punct de vedere juridic, imobilele preluate abuziv de stat trebuie să fie considerate ca nefiind ieşite vreodată din patrimoniul proprietarilor lor de drept. Or, apartamentul în litigiu s-a aflat în proprietatea lui B.B., moştenită de B.H., moştenit, la rândul lui, de recurent. În consecinţă, în accepţiunea legii, acest imobil a fost şi a rămas în proprietatea B.B. şi a succesorilor săi de drept, respectiv în proprietatea sa. Această calitate nu îi poate fi contestată, susţinerile contrarii din decizie constituind rezultatul încălcării dispoziţiilor legale în materie. Este semnificativ, în acest sens, că instanţa de apel apreciază, că nici măcar contractul de vânzare-cumpărare prin care antecesoarea sa a dobândit terenul pe care, apoi, a ridicat clădirea, nu poate constitui titlu de proprietate.
În raport de existenţa contractului menţionat şi a autorizaţiei de construire subsecvente, acte juridice neatacate şi, evident, nedesființate în vreun fel, consideraţiile potrivit cărora acesta nu ar avea dreptul să i se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios sunt nelegale.
Legislaţia în vigoare în domeniu consacră principiul potrivit căruia proprietarii deposedaţi abuziv de regimul comunist de imobilele lor sunt consideraţi ca având în continuare această calitate, hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze de natura prezentei având exclusiv rolul de a le reda şi de facto atributele proprietăţii. Așa-zisa „recunoaştere" a dreptului de proprietate, pe cale administrativă sau judiciară, reprezintă o noţiune cu care redactorul deciziei operează împotriva literei şi spiritului actelor normative din materia retrocedărilor imobiliare.
Mai mult, se tinde la privarea reclamantului, moştenitor al proprietarului de drept, de orice posibilitate de a redobândi ceea ce i se cuvine, statuându-se că nu are „nici măcar o speranţă legitimă" de a ajunge la aceasta. Curtea de Apel Bucureşti operează, pe cale judiciară, o a doua naţionalizare a bunului, consfințind abuzul regimului comunist.
Titlul provine de la adevăratul proprietar, nu a fost desfiinţat pe cale legală în nici un fel şi este anterior cu peste 75 de ani celui opus de intimată. Pârâta dobândit apartamentul de la un detentor precar, prin fraudarea a chiar dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, care a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare şi a fost emis la multe decenii după titlul meu.
Cât priveşte contractul de vânzare-cumpărare invocat de numita N.A., cu toate că acesta nu a fost desfiinţat ca atare, din analiza conţinutului său şi a actelor pe baza cărora a fost întocmit, reiese că părţile au fost de rea-credinţă la perfectarea sa, cu toate consecinţele care decurg de aici.
Intimata-pârâtă N.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul B.C., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
S-a arătat că imobilul apartament în litigiu, revendicat în condiţiile dispoziţiilor C. civ., intra în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, care reglementează condiţiile în care acestea pot fi restituite sau nu în natură.
Recursul este nefondat.
Examinând susținerile reclamantului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă.
Analizând actele și lucrările dosarului, se reține că prin dispoziţia nr. 6207 din 20 iunie 2006, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul situat în Bucureşti, str. D.L., cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre acestea aflându-se şi cel care face obiectul prezentei acţiuni în revendicare.
În mod corect a reținut instanța de apel că imobilul revendicat face astfel obiect al Legii nr. 10/2001, iar reclamantul a obţinut măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul litigios, fiind respinsă cererea de restituire în natură a acestuia.
Reclamantul a solicitat compararea titlului de proprietate al autorului său, B.H., reprezentat de actul de vânzare din 1933, și autorizațiunea de construire din 1934, cu titlul de proprietate al pârâtei N.A., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. xx/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Situaţia premisă este aceea a bunurilor imobile preluate în mod abuziv de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate chiriaşilor cărora le-au fost repartizate, cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele deciziei nr. XXXIII/2008 a reţinut că, în urma examinării hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze cu privire la situaţia juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. Ca urmare, niciunul dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane. Astfel, lămurind problema dacă acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Pe fondul cauzei trebuie să se stabilească pe baza probelor administrate dacă obiectul material al acţiunii în revendicare constituie obiectul vreunei legi speciale de reparaţie, situaţie în care trebuie să se acorde prioritate legii speciale; totodată, trebuie să se stabilească dacă ambele părţi sau numai pârâtul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, situaţie în care temeinicia pretenţiilor reclamanţilor se analizează numai cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, acesta fiind unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului.
În speță, reclamantul a beneficiat de dispozițiile legii speciale de reparație, întrucât în favoarea sa s-a emis dispoziția nr. 6207 din 20 iunie 2006, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul situat în Bucureşti, str. D.L., cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Această dispoziție a fost contestată în instanță, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, pronunțându-se hotărârea nr. 1697 din 12 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 27931/3/2006, respingându-se contestaţia formulată de B.C.
Ca urmare a aplicării legii speciale de reparație, în patrimoniul reclamantului s-a născut un drept de creanță, în ceea ce privește partea din imobil înstrăinată pârâtei, drept de creanță care nu-i permite însă să revendice bunul în materialitatea sa, ci doar să obțină despăgubiri în forma prevăzută de lege.
Așa fiind, recurentul-reclamant nu are un titlu în temeiul căruia să revendice apartamentul înstrăinat, astfel încât în mod corect a apreciat instanța de apel că dreptul de proprietate nu mai subzistă în patrimoniul acestuia. Or, atâta timp cât reclamantul nu are titlu, nu poate triumfa în acțiunea în revendicare, mai ales că titlul pârâtei este considerat valabil, fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor legale la incidente la momentul respectiv, adică Legea nr. 112/1995.
Întrucât titlul pârâtei nu a fost atacat în instanță, nu se mai poate susține, în cadrul unei acțiuni în revendicare, că părțile ar fi fost de rea-credință la încheierea contractului, întrucât excede cadrului procesual în litigiul dedus judecății.
Față de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. urmează să respingă recursul, ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. urmează să oblige pe reclamant la plata sumei de 3720 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat către pârâta N.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 109 A din 3 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă reclamantul la plata sumei de 3720 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă N.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1388/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1390/2015. Civil → |
|---|
