ICCJ. Decizia nr. 1388/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1388/2015
Dosar nr. 30223/3/2009*
Şedinţa publică din 26 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 17 iulie 2009, sub nr. 30223/3/2009, reclamanţii M.C., M.V.A., M.M.C., L.B.A.M. şi I.V.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanței, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: obligarea pârâtului la soluţionarea notificării nr. 1195, care formează obiectul dosarului administrativ nr. 5528/2001, prin emiterea, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. S.S. precum şi de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru spaţiile înstrăinate; obligarea pârătului Municipiul Bucureşti la înaintarea, in termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, a dosarului conţinând dispoziţia pentru acordarea despăgubirilor către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; obligarea pârâtului la daune-interese, în cuantum de 50 RON/zi de întârziere.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în calitate de moştenitori ai autorului lor, A.G. (Ge.), au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 1195, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, sub nr. 5528/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. S.S. Dosarul a fost completat cu toate actele necesare, iar ulterior decesului notificatoarei M.F.V. (20 ianuarie 2008), a fost depus certificatul de moştenitor şi au fost indicați succesorii acesteia. Cu toate acestea, pârâtul nu a soluţionat notificarea în termenul prevăzut de lege, situaţie în care a fost necesară intentarea acţiunii.
În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi art. 5803 C. proc. civ.
La data de 23 septembrie 2009, pârâtul a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, învederând că unitatea deţinătoare este singura abilitată prin lege să soluţioneze notificarea formulată de reclamanţi.
La data de 25 octombrie 2010, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că au solicitat să le fie restituită partea din imobil care, în prezent este ocupată de chiriași, iar pentru restul imobilului, care a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, să fie obligat pârâtul să emită dispoziție pentru acordarea măsurilor reparatorii prin despăgubiri bănești ce li se cuvin, conform legii.
Prin sentinţa civilă nr. 1659 din 01 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în lipsa unor dovezi complete care să ateste faptul că Ge.A., proprietarul imobilului în litigiu, este autorul reclamanţilor, acţiunea nu este dovedită, aceştia nefăcând dovada că se încadrează în categoria persoanelor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel apelanţii reclamanţi M.C., M.V.A., M.M.C., L.B.A.M. și I.V.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel au susţinut că există contradicţie între considerentele şi dispozitivul sentinţei instanţei de fond, în sensul că, deşi în considerente se reţine lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţie ce nu a fost pusă în discuţia părţilor, prin dispozitiv, acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
Procedând astfel, instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, dar şi dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care obligau judecătorul să stăruie în aflarea adevărului.
Prin decizia civilă nr. 355 din 31 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că imobilul situat în Bucureşti, str. S.S. a fost proprietatea lui Ge.A., conform actului de vânzare-cumpărare din 11 iunie 1943 și procesului-verbal din 11 iunie 1943, iar prin Decretul nr. 224/1951 a fost trecut în proprietatea statului.
Din actele de stare civilă depuse la dosar şi din certificatele de succesor, s-a constatat că reclamanţii sunt moştenitorii lui A.G., decedat la data de 31 martie 1958 şi ai defunctei A.M. (căsătorită cu A.G.), decedată la data de 18 martie 1978.
Declaraţiile de notorietate depuse la dosar au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind insuficiente pentru a dovedi că fostul proprietar al imobilului Ge.A. este una şi aceeaşi persoană cu autorul reclamanţilor G.A.
În ceea ce priveşte rolul activ al judecătorului - prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că nu trebuie interpretat în sensul în care judecătorul este cel obligat să probeze pretenţiile deduse judecăţii, în locul reclamantului, căruia trebuie să-i revină această obligaţie în baza art. 1169 C. civ., precum şi în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Stăruinţa instanţei în aflarea adevărului nu trebuie în niciun caz echivalată cu substituirea uneia sau alteia dintre părţi.
Cu privire la omisiunea instanţei de fond de a pune în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, motivul invocat, respectiv faptul că instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, Curtea a reţinut că excepţiile de fond se aseamănă atât cu excepţiile de procedură, cât şi cu apărările de fond, propriu-zise. Pe de altă parte, se aseamănă cu excepţiile de procedură sub raportul terenului pe care se plasează dezbaterile, deoarece partea care invocă excepţia nu contrazice dreptul ce face obiectul judecăţii, dar nici nu-l recunoaşte, altfel spus, invocarea excepţiei nu pune în discuţie fondul dreptului, iar admiterea excepţiilor de fond duce la respingerea sau anularea cererii, fără posibilitatea, de regulă, de a mai reitera cererea.
Şi împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 5163 din 11 septembrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că potrivit actelor depuse la dosar şi dispozițiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. S.S., în calitate de succesori ai fostului proprietar A.Ge., care este una şi aceeaşi persoană cu A.G.
În apel după casare, cauza a fost înregistrată don nou pe rolul Curtea de Apel București,secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 30223/3/09*, iar în completarea probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a încuviinţat, la cererea apelanţilor reclamanţi, proba cu înscrisuri şi efectuarea unei expertize de specialitate care să identifice imobilul solicitat prin notificare şi să precizeze care este partea din imobil, înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 41 A din 2 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanţii M.C., M.V.A., M.M.C., L.B.A.M. şi I.V.A., a anulat sentinţa civilă nr. 1659 din 1 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi evocând fondul, conform art. 297 C. proc. civ., a admis acţiunea precizată formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în parte. A fost obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. S.S., compus din teren în suprafaţă de 648,33 m.p. şi 3 corpuri de construcţie, mai puţin partea din imobil înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare - cumpărare din 15 ianuarie 1999 şi din 12 decembrie 1999, pentru care va propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 165/2013.
S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor privind amendarea intimatului pârât, în baza dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, având în vedere limitele devoluţiunii, conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. că, prin notificarea nr. 1195, care formează obiectul dosarului administrativ nr. 5528/2001, reclamanţii apelanţi au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. S.S., mai puţin a apartamentului şi garajului înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a constatat că prin sentinţa apelată, instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând că aceştia nu sunt persoane îndreptăţite la restituire, în sensul dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece din probele administrate a rezultat că imobilul a fost proprietatea numitului Ge.A., care nu s-a probat că ar fi una şi aceeaşi persoană cu autorul reclamanţilor, G.A.
Prin decizia de casare nr. 5163 din 11 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că soluţia primei instanţe este greşită, reclamanţii fiind, potrivit actelor depuse la dosar şi dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. S.S., în calitate de succesori ai fostului proprietar A.Ge., una şi aceeaşi persoană cu A.G.
Evaluând fondul, conform dispoziţiilor art. 237 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că, potrivit actelor şi expertizei efectuate în această fază procesuală, imobilul ce a făcut obiectul notificării se compune din teren în suprafaţă de 648,33 m.p. şi trei corpuri de construcţie: C 1, în suprafaţă construită de 156,94 m.p., C 2, în suprafaţă construită de 27,82 m.p. şi C 3, în suprafaţă construită de 111,12 m.p.
S-a constatat că din aceste construcţii au fost înstrăinate, conform dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, apartamentul situat la etajul corpului C 2, cu actul de vânzare - cumpărare din 15 ianuarie 1999 şi un garaj, cu actul de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1999.
Imobilul solicitat de reclamanţi prin notificare a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 224/1951, măsură calificată de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 ca fiind preluare abuzivă.
S-a apreciat că, în această situaţie, faţă de dispoziţiile menţionate, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea imobilului preluat abuziv de stat, în calitate de succesori ai fostului proprietar.
Cu privire la modalitatea de restituire, instanţa de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 7 din lege, care instituie regula restituirii în natură, cu excepţia imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru care persoanele îndreptăţite pot primi măsuri reparatorii prin echivalent. Acestea din urmă se vor stabili ţinându-se seama de dispoziţiile speciale cuprinse în Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare, conform art. 4 din lege.
Cererea prin care reclamanţii au solicitat amendarea intimatului pârât în baza dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ. a fost respinsă cu motivarea că, prin decizia nr. 3/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în recursul în interesul legii, cu putere obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale, că amenda civilă prevăzută de acest text de lege poate fi aplicată debitorului unei obligaţii de a face cu caracter strict personal, doar în cadrul procedurii excepţionale ce debutează prin încuviinţarea executării silite.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul legal pârâtul Municipiul Bucureşti, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul recurent a susţinut că prin decizia atacată au fost ignorate prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora „nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulteriore”.
În opinia recurentului, instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, fără a lua în calcul Legea nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, în speţă completarea art. 7 cu alin. (5).
S-a susţinut că, în conformitate cu punctul 7.3 din Normele Metodologice de Aplicare Unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Ca atare, entitatea învestită cu soluţionarea notificării va menţiona în mod expres în conţinutul deciziei/dispoziţiei sau ordinului, pe lângă descrierea construcţiei (materiale, suprafeţe, anul edificării) şi situaţia juridică a acesteia şi suprafaţa de teren ce nu se restituie în natură şi pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Recurentul a învederat că prin restituirea în natură în integralitate a terenului de 648,33 m.p. se restituie practic şi terenul aferent construcţiei C 2, încălcându-se interdicţia de a nu se restitui terenul pe care este amplasată construcţia, amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei care are legătură cu acestea (respectiv, curte, grădină, teren de sub anexele gospodăreşti, etc.).
Recurentul a susţinut că pentru terenul situat în curtea imobilului în litigiu se impune acordarea de măsuri reparatorii prin puncte pentru a nu se încălca dreptul de proprietate al cumpărătorului imobilului C 2 şi pentru a nu i se restricţiona accesul.
Examinând criticile invocate de recurentul pârât, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentului pârât, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, care instituie regula restituirii în natură, cu excepţia imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru care persoanele îndreptăţite la restituire pot primi măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, urmare a evocării fondului în apel şi admiterii în parte a acţiunii, a fost obligat pârâtul să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 648,33 m.p. şi 3 corpuri de construcţie, mai puţin partea din imobil înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare - cumpărare din 15 ianuarie 1999 (prin care s-a vândut cumpărătorului I.V. locuinţa situată la etajul 1, cota de 100% din părţile de folosinţă comune ale imobilului şi terenul de 39,40 m.p. situat sub construcţie) şi din 21 decembrie 1998 (prin care s-a vândut aceluiaşi cumpărător garajul şi terenul de sub acesta de 31,14 m.p.).
Prin urmare, respectivele construcţii (etajul 1 al corpului C 2 şi garajul - în prezent demolat, astfel cum rezultă din raportul de expertiză ing. D.M.), precum şi terenul înstrăinat prin contractele de vânzare - cumpărare menţionate au fost exceptate de la obligaţia emiterii dispoziţiei de restituire în natură conform Legii nr. 10/2001, stipulată în sarcina pârâtului.
Nu este lipsită de relevanţă în acest sens, împrejurarea că reprezentantul intimatului însuşi a solicitat admiterea apelului reclamanţilor în sensul admiterii cererii de restituire a apartamentelor neînstrăinate, astfel cum au fost identificate şi acordarea de măsuri compensatorii pentru apartamentele vândute, astfel cum rezultă din practicaua încheierii de dezbateri de la termenul din 26 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Solicitarea recurentului pârât de a se dispune restituirea în natură doar a construcţiilor neînstrăinate şi de a se acorda măsuri compensatorii pentru teren, astfel încât să nu se încalce drepturile celorlalţi proprietari este lipsită de suport juridic şi contravine, de altfel, principiului restituirii în natură instituit de dispoziţiile legale menţionate ale Legii nr. 10/2001.
Sub pretextul că prin restituirea terenului către reclamanţi s-ar încălca accesul cumpărătorului la apartamentul situat în corpul C 2, nu se poate refuza persoanelor îndreptăţite restituirea în natură a terenului aferent celorlalte două corpuri de clădire, neînstrăinate, cu atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în apel accesul proprietarilor în temeiul Legii nr. 112/1995 se face printr-o alee situată între corpurile C 1 şi C 2.
Într-adevăr, dispoziţiile H.G. nr. 923/2010 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevăd că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, Normele explicând înţelesul noţiunii de „teren aferent”, în sensul că este vorba atât despre terenul pe care se află amplasată construcţia (amprenta construcţiei), cât şi despre terenul din împrejurimile construcţiei, necesar bunei utilizări a acesteia.
În absenţa determinării şi identificării acestuia din urmă prin expertiza efectuată în apel, la care pârâtul nu a formulat obiecţiuni, urmează ca stabilirea suprafeţei de teren necesară bunei utilizări a apartamentului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 să se facă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării în limitele stabilite de instanţă. De asemenea, proprietarul apartamentului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 poate solicita eventual acordarea unui drept de servitute pe terenul ce se va restitui în natură reclamanţilor, în măsura în care ar fi împiedicat să aibă acces către apartamentul proprietatea sa.
Pentru aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 41/A din 2 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1385/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1389/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
