ICCJ. Decizia nr. 1392/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1392/2015
Dosar nr. 1498/1/2015
Şedinţa publică din 26 mai 2015
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată:
Prin decizia nr. 2796 din 21 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva deciziei nr. 80 din data de 1 octombrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Împotriva deciziei sus menţionate a formulat, la 17 aprilie 2015 (cu plic din 16 aprilie 2015) contestaţie în anulare, M.V. solicitând admiterea căii extraordinare de atac de retractare, anularea deciziei contestate şi, pe cale de consecinţă, rejudecarea recursului şi admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat, în sensul anulării în parte a dispoziţiei nr. 152 din 13 ianuarie 2006 emisă de intimată, restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 157 mp situat în Ploieşti, str. E., acordării de despăgubiri prin echivalent pentru construcţia (casă) demolată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei în anulare, fără a indica temeiul de drept (art. 317-318 C. proc. civ. de la 1865), contestatoarea a realizat un sumar cronologic detaliat al pricinii, de la momentul depunerii notificării nr. 426/2005 conform Legii nr. 10/2001, până la emiterea deciziei nr. 122 din 21 aprilie 2011 - faza administrativă - şi, apoi, referitor la procedura de judecată, a contestării deciziei sus menţionate - etapa judiciară.
Au fost evocate astfel, pe parcursul mai multor faze procesuale, critici de fond vizând soluţiile pronunţate de instanţe, în fond şi în căile de atac, referitoare la raportul de expertiză şi probele administrate, la amplasamentul terenului, la ignorarea unor înscrisuri (adresa din 07 decembrie 2007 emisă de Direcţia Generală de Dezvoltare Urbană - Serviciul cadastral), la modalitatea de acordare a despăgubirilor, deci la modul de judecată al pricinii, care a suferit mai multe casări cu trimitere spre rejudecare.
S-a arătat de către contestatoare, că o cauză care putea fi rezolvată în cel mult un an, a durat peste 15 ani, de această situaţie fiind responsabilă Primăria Municipiului Ploieşti, care a emis abia după 5 ani dispoziţia nr. 152 din 13 ianuarie 2006 precum şi ulterior, instanţa de judecată, care a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, această argumentare având însă un caracter general, cu referire la modul de judecată al instanţelor în toate fazele procesuale, în special cu privire la probatoriile administrate.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia împotriva căreia a fost declarată prezenta contestaţie în anulare a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva deciziei nr. 80 din 1 octombrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Instanţa de recurs (după mai multe cicluri procesuale-casări succesive) a reţinut că petenta N.F.E. (autoarea recurentei M.V.) a sesizat intimata Primăria Municipiului Ploieşti cu soluţionarea notificării înregistrate din 28 iunie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 140 m.p. situat în Ploieşti, str. E., expropriat prin Decretul nr. 391/1988.
La data de 3 februarie 2006, reclamanta N.F.E. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 152 din 13 ianuarie 2006 emisă de intimata Primăria Municipiului Ploieşti, solicitând anularea acesteia şi restituirea în natură a suprafeţei de 140 m.p. teren situat în Ploieşti, str. E., judeţ Prahova.
Instanţele judecătoreşti au constatat că întinderea suprafeţei de teren de 140 m.p., astfel cum a fost solicitată de către reclamantă, rezultă din înscrisurile depuse la dosar, care fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului: tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile, situate în judeţul Prahova, se expropriază şi se trec în proprietatea statului, poziţia nr. 32 (unde figurează N.F.E. cu suprafaţa expropriată de 140 m.p., din Ploieşti, str. E.), precum şi procesul-verbal de evaluare întocmit la data de 26 mai 1989, în care este consemnată tot suprafaţa de 140 m.p. teren aferent, ce a fost evaluat, în vederea stabilirii despăgubirilor în urma exproprierii.
Prin decizia de casare nr. 7393 din 9 iulie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că suprafaţa solicitată a fi restituită în natură, atât în notificare, cât şi prin cererea de chemare în judecată, precum şi în motivele scrise din apel, este de 140 m.p. şi nu de 157 m.p., concluzionând, că solicitarea formulată în apel la data de 11 decembrie 2007, de restituire în natură a suprafeţei de 157 m.p., nu se încadrează în prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a pretins recurenta.
De asemenea, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia recurată, a reţinut că statuările irevocabile ale Înaltei Curţi asupra problemelor de drept dezlegate au putere de lucru judecat şi sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere, potrivit art. 315 alin. (1) din acelaşi Cod.
Referitor la solicitarea reclamantei de acordare de despăgubiri pentru construcţia care a fost expropriată şi, apoi demolată, instanţa a reţinut că aceasta reprezintă o cerere nouă, formulată pentru prima oară în apel, ce nu a făcut obiect al judecăţii la prima instanţă, fiind contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) din Cod.
Astfel, Înalta Curte a constatat nefondate criticile recurentei-reclamante M.V. privind restituirea în natură a suprafeţei de teren de 157 m.p. şi acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru casa de locuit în suprafaţă de 46,6 m.p., ce se afla pe acest teren.
În ceea ce priveşte motivul de recurs, prin care s-a invocat greşita identificare a suprafeţei de teren restituită în natură, care nu a fost poziţionată pe vechiul amplasament în cadrul expertizei efectuate în rejudecarea apelului, după cea de-a doua casare, instanţa a reţinut că, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ. - care nu permite reformarea unei hotărâri pentru motive de netemeinicie - instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la situaţia de fapt, pe care aceasta o constată.
În acest sens, s-a apreciat că, prin decizia nr. 3146/2012, Înalta Curte a stabilit că, în cauză se impune ca instanţa de apel să procedeze la identificarea şi individualizarea terenului propus a fi restituit în natură şi la verificarea existenţei/inexistenţei impedimentelor la restituirea în natură, în condiţiile în care se pretinde că, pe amplasamentul menţionat (neindividualizat) s-ar realiza amenajări ce-l fac impropriu restituirii.
În speţă, instanţa de apel a analizat şi coroborat probatoriul administrat în cauză şi a stabilit pe deplin situaţia de fapt, reţinând că, din cele două suprafeţe (de 123,30 m.p. şi de 16,70 m.p.) identificate de expertul topo R.L.M., prin schiţa anexă la raportul de expertiză rezultă suprafaţa totală de 140 m.p. teren, identificată prin punctele 1, 2, 3, 4, 9, 10, 5, 8, 1 pe schiţa anexă a raportului de expertiză - răspuns la obiecţiuni, suprafaţă care este liberă în integralitate şi poate fi restituită în natură, reclamanta fiind îndreptăţită la restituirea acestei suprafeţe.
A mai reţinut instanţa de recurs, că în apel s-a constatat corect şi faptul că terenul în discuţie este amplasat pe actuala strada T. (fosta strada E.), aspect care rezultă din planul de situaţie, anexă al dispoziţiei contestate nr. 152 din 13 ianuarie 2006, precum şi din expertiza efectuată de expertul R.L.M.
Aşadar, la situaţia de fapt astfel stabilită, Curtea de Apel Ploieşti a aplicat în mod corect prevederile art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, dispunând restituirea în natură a suprafeţei de 140 m.p. teren situat în Ploieşti, str. T., identificat pe schiţa anexă a raportului de expertiză R.L.M. - răspuns la obiecţiuni prin punctele 1, 2, 3, 4, 9, 10, 5, 8, 1.
În susţinerea recursului său, reclamanta a arătat că există o jurisprudenţă pronunţată în cauzele întemeiate pe legile de reparaţie din domeniul proprietăţii, măsuri reparatori pentru întreg bunul preluat abuziv, chiar dacă nu s-au solicitat despăgubiri prin notificare, ci acestea au fost solicitate direct în fața instanţei.
În sprijinul acestei afirmaţii, recurenta nu a indicat hotărâri judecătoreşti pronunţate de către instanţele româneşti sau de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care să poate fi verificate, pentru a se constata incidenţa acestora în prezenta pricină.
Ca atare, instanţa de recurs a constatat că Curtea de Apel Ploieşti a făcut o corectă aplicare în cauză şi a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând în baza actelor şi lucrărilor dosarului, că reclamantei i-au fost acordate toate cheltuielile de judecată solicitate şi dovedite, mai puţin cele din primul ciclu procesual - fond şi apel, pe care partea nu le-a cerut.
Faţă de toate considerentele reţinute, instanţa de recurs a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, pe aspectele contestate, şi astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul fiind respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi Cod.
Contestația în anulare este reglementată de legiuitor ca o cale extraordinară de atac de retractare deschisă părţii, strict pentru motivele determinate de prevederile art. 317 (necompetenţă sau lipsă de procedură) şi art. 318 C. proc. civ. de la 1865 (greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs).
În speță, însă, contestatoarea a făcut referiri la modul de judecată al instanţei de recurs, în contextul unei ample evocări a diverselor casări, în toate ciclurile procesuale anterioare ale litigiului, invocând motive ce au legătură cu temeinicia unei hotărâri - motive ale unei judecăţi de fond (chestiuni legate de aprecierea probelor), fără a fi invocat motivele prevăzute de dispoziţiile art. 317 din Cod (contestaţia în anulare obişnuită deschisă părţii în cazurile nerespectării procedurii de citare şi ale dispoziţiilor legale ce reglementează competenţa de ordine publică), sau motivele contestaţiei în anulare speciale, aceasta din urmă prevăzută de art. 318 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel, contestaţia în anulare specială este incidentă doar în situaţiile în care: dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul (…) a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Aşa fiind, contestaţia în anulare formulată în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ. poate fi exercitată, fie pentru existenţa unor greşeli materiale, care, însă au un caracter procedural şi care ar fi condus la o soluţie greşită, prin omiterea sau confundarea unor elemente materiale, ceea ce nu se confirmă prin susţinerile contestatoarei care invocă greşeli de judecată şi de interpretare a instanţei de recurs asupra unor împrejurări de fapt şi de drept, care au făcut obiectul unor judecăţi anterioare, fie, numai dacă instanţa de recurs a omis să analizeze un motiv cu care a fost învestită.
În speţă, contestatoarea a invocat că instanţa de recurs a omis a analiza înscrisuri (adresa din 07 decembrie 2007 a Direcţiei Generale de Dezvoltare Urbană - Serviciul cadastral imobiliar edilitar), a arătat că expertul R.L.M. nu a răspuns obiecţiunilor, pe acest considerent fiind încălcată Legea nr. 10/2001, „iar privitor la daunele morale şi materiale produse timp de 15 ani”, s-a considerat şi interpretat eronat de instanţă că această cerere este una nouă invocată pentru prima dată în apel, astfel că, aceasta a fost în mod eronat respinsă de instanţă”.
Aşa fiind, pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare, trebuie ca instanţa de recurs să nu fi examinat toate motivele, or, în speţă, nu se regăseşte această situaţie.
În cazul concret dedus judecăţii, însă, pe calea contestaţiei în anulare au fost dezvoltate „motive” care nu pot fi regăsite, nici sub incidenţa art. 317 şi cărora nu le sunt aplicabile prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Aşadar, pentru considerentele mai sus expuse, este evident că această cale extraordinară de atac de retractare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor eventuale greşeli de judecată, sau chestiuni legate de interpretarea unor dispoziţii legale deoarece, altfel, s-ar ajunge, pe o cale ocolită, să se judece încă o dată recursul.
Faţă de conţinutul acestor motive ale contestaţiei în anulare care nu sunt incidente, deopotrivă, nici celor prevăzute de art. 318 alin. (1) din acelaşi Cod este de observat că, niciuna dintre ipotezele descrise de textul procedural evocat nu se identifică în speţă, criticile formulate urmărind o nouă rejudecare a cauzei.
Astfel, nu se poate considera aplicabilă, nici teza a-II-a a acestui text procedural, întrucât, instanţa de recurs, nu a omis a analiza vreunul dintre motivele cu care a fost învestită.
În concluzie, criticile promovate prin prezenta contestaţie în anulare nu se încadrează, nici în situaţia reglementată de art. 317 din Cod şi, totodată, nici în condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1) din acelaşi Cod, ci tind la reformarea soluţiei, printr-o reanalizare a recursului din punct de vedere al probatoriilor administrate, astfel că, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea M.V. împotriva deciziei nr. 2796 din 21 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1390/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1397/2015. Civil → |
|---|
