ICCJ. Decizia nr. 1390/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1390/2015
Dosar nr. 415/86/2008
Şedinţa publică din 26 mai 2015
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 24 noiembrie 2006, reclamanţii O.M.V., O.M., O.T., P.E., T.A. şi T.O., au solicitat instanţei - în contradictoriu cu SC E. SA - să dispună intabularea dreptului lor de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. AA şi CF nr. BB, comuna D., judeţ Suceava şi să oblige pârâta de a-şi ridica toate construcţiile edificate pe aceste suprafeţe şi de a le lăsa nemişcătoarele, în deplină proprietate şi liniştită posesie.
În justificarea demersului judiciar, reclamanţii au arătat că terenurile au aparţinut autorilor lor, dreptul de proprietate fiind înscris iniţial în favoarea lui V.I.O., cu o cotă de 2/3 şi I.L.O., cu o cotă de 1/3.
Mai arată reclamanţii că prin sentinţa civilă nr. 140/2001 a Judecătoriei Vatra Dornei, pentru cota de 1/3 aparţinând coproprietarului tabular P.O., s-a dispus înscrierea pentru D.A.
Antecesorul reclamanţilor, R. „a lui” V.I.O., a fost condamnat politic în regimul comunist, iar terenul înscris în CF - urile menţionate, au fost confiscate.
Au mai arătat că în prezent, s-a finalizat operaţiunea de retrocedare a terenului din CF nr. AA şi BB astfel că pentru cota de 2/3 s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate pentru reclamanţi.
Cealaltă cotă de 1/3 din ambele cărţi funciare a fost separată prin hotărârea judecătorească amintită, iar beneficiara acesteia D.A. şi-a înscris dreptul de proprietate într-o nouă carte funciară, astfel că în CF nr. AA, BB a Comunei cadastrale D. pe Giumalău, dreptul de proprietate revine în exclusivitate reclamanţilor.
Societatea pârâtă este titulara dreptului de proprietate în baza unui certificat de atestare a acestui drept, pentru un alt teren decât cel înscris în CF nr. AA, BB a Comunei cadastrale D. pe Giumalău, astfel încât în mod nelegal şi-a edificat construcţiile, iar eliberarea autorizaţiei s-a făcut după începerea lucrărilor.
Prin sentinţa civilă nr. 83 din 05 februarie 2007, Judecătoria Vatra Dornei a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că acţiunea reclamanţilor, prin care aceştia au solicitat, în contradictoriu cu o pârâtă societate comercială să-şi înscrie dreptul de proprietate în CF şi să fie ridicate construcţiile edificate pe un teren care în prezent figurează înscris în CF nr. AA, BB ale Comunei cadastrale D. pe Giumalău, este o acţiune neevaluabilă în bani, astfel că, s-a reţinut incidenţa prevăzută de art. 56 C. com., raportat la prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, invocând faptul că în speţă, calitatea de societate comercială a uneia dintre părţi nu atrage competenţa în primă instanţă a secţiei comerciale a Tribunalului, în condiţiile în care nu sunt deduse judecăţii acte sau fapte de comerţ.
Prin decizia nr. 22 din 23 mai 2007, Tribunalul Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca nefondat recursul promovat de reclamanţi împotriva sentinţei sus -menţionate.
Din analiza motivelor de recurs, a considerentelor sentinţei recurate şi a probelor administrate în cauză, instanţa de control judiciar a constatat că prezenta cauză se impune a fi calificată drept o cerere neevaluabilă în bani, „în materie comercială”, competenţa materială în soluţionarea acestui litigiu fiind stabilită în favoarea tribunalelor, prin normele cu caracter imperativ cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. de la 1865.
Soluţionând cauza în primă instanţă, Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentința nr. 926 din 1 martie 2010, a admis cererea având ca obiect „obligaţia de a face” şi în consecinţă a dispus obligarea pârâtei de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de 4368 m.p., identic cu parcela 41/1, fânaț, înscrisă în CF nr. AA a comunei cadastrale D. pe Giumălău şi parcela nr. 45/2 fânaţ, înscrisă în CF nr. BB a comunei cadastrale Giumălău.
A mai obligat pârâta să ridice pe cheltuiala sa construcţiile edificate pe această suprafaţă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, din expertiza efectuată în cauză s-a stabilit, în baza studiului documentelor cadastrale, că SC E. SA Bucureşti ocupă o suprafaţă mai mare decât cea atribuită prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 februarie 1993.
Astfel, se arată, pârâta ocupă din proprietatea reclamanţilor, suprafaţa totală de 4368 m.p. din care suprafaţa de 4201 m.p. aparţinând parcelei funciare nr. 41/1 din CF nr. AA şi 167 m.p. aparţinând parcelei 45/2 fânaţ, înscrisă în CF nr. BB a comunei cadastrale D. pe Giumălău, tot proprietatea reclamanţilor.
Au fost înlăturate apărările pârâtei, vizând lipsa titlului reclamanţilor, instanţa arătând că invocarea înscrisurilor depuse cu ocazia dezbaterilor în fond, nu este de natură a afecta valabilitatea acestora.
Tot astfel, se arată, faptul că pârâta are edificate construcţii pe terenul revendicat de reclamanţi nu justifică, în sine, respingerea acţiunii formulată de aceştia, câtă vreme pârâtele nu au făcut dovada proprietăţii pentru suprafețele în litigiu, înscrisurile din C.F. nefiind relevante în acest sens.
Nu au fost primite nici apărările vizând existenţa unei prezumţii legale de nulitate a titlurilor reclamanţilor întrucât, se arată, pe de o parte, pârâta face o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 1200 şi art. 1202 C. civ. de la 1864, neaplicabile în cauză iar, pe de altă parte, se reţine, în legislaţia noastră nu există „nulităţi de drept” acestea urmând a fi constatate de instanţă.
Or, se conchide, atâta timp cât titlul de proprietate al reclamanţilor nu a fost anulat, ca act emanând de la o autoritate publică, el beneficiază de prezumţia de legalitate şi autenticitate.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâta SC E. SA, a fost admis de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, care, prin decizia nr. 56 din 17 februarie 2015, a schimbat în parte sentinţa şi rejudecând, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de 3472 m.p. teren, care se suprapune din punct de vedere cadastral peste parte din parcela 41/1 din CF nr. xx Vatra Dornei, astfel cum a fost delimitată prin punctele 1-33 din raportul de expertiză efectuat în cauză.
A respins capătul de cerere vizând ridicarea construcţiilor edificate pe terenul anterior menţionat.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că nu pot fi reţinute motivele de nulitate invocate de pârâtă privind nerespectarea de către prima instanță a dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sau cele vizând încălcarea normelor de procedură prin omisiunea de a fi puse în discuţia părţilor anumite probe ce s-a solicitat a fi administrate şi nulitatea raportului de expertiză.
Tot astfel, nu a fost primită nici excepţia autorităţii de lucru judecat - înscrisă în dispoziţiile art. 1201 C. civ. de la 1864 - în condiţiile în care părţile, obiectul şi cauza sunt diferite de cele din prezenta cauză, prin sentinţa civilă nr. 140/2001, invocată, fiind soluţionată o acţiune de ieşire din indiviziune în care pârâta, nu avea calitatea de parte.
Mai reţine instanţa de apel că suprafaţa de teren revendicată de reclamanţii O.M.V., O.M., O.T., P.E., T.I.A., T.O.C. „este justificată” prin contractul de vânzare - cumpărare din 02 aprilie 1930 prin care I.O.P.I. a dobândit suprafaţa de 1 falcie teren, identică cu parcelele 39 (fânaţ), 40 (arabil), 41/1 (fânaţ) toate înscrise în CF nr. AA a comunei cadastrale D. pe Giumalău, actual UAT Vatra Dornei şi cu parcela 45/2 (fânaţ) din CF nr. BB a comunei cadastrale D. pe Giumalău, actual UAT Vatra Dornei.
Din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat cu ocazia judecării apelului a reieşit că suprafaţa de teren în litigiu este reprezentată de terenul de 3472 m.p. (culoare roşie în anexa grafică) care se suprapune din punct de vedere cadastral peste parte din parcela 41/1 din CF nr. xx Vatra Dornei (prin conversia pe hârtie a CF nr. AA Dorna pe Giumalău).
Această suprafaţă de teren apare şi în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 februarie 1993, neînscrisă însă în CF.
În aceste circumstanţe, conchide instanţa de control judiciar, apare cu îndestulătoare evidenţă preferabilitatea titlurilor invocate de reclamanţi - contractul de vânzare - cumpărare din 02 aprilie 1930 precum şi înscrierile în CF efectuate în baza acestuia, dar şi certificatele de moştenitor prezentate în cauză.
Cum, se reţine, asupra terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate anterior menţionat, pârâtul nu poate justifica o preluare justă a Statului Român pentru a stabili dreptul de proprietate în favoarea pârâtei SC E. SA, în mod temeinic instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor privind revendicarea imobiliară.
Suprafaţa în litigiu însă, reţine instanţa, (suprapunere prin raportare la titlurile invocate de părţi) este de 3472 m.p. teren, iar nu de 4368 m.p. cum greşit a reţinut instanţa de fond.
S-a reamintit, în considerarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faptul că reclamanţii nu erau ţinuţi a justifica o reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea acestora în temeiul Legii nr. 18/1991, în condiţiile în care nu s-au depus la dosar înscrisuri sau nu s-a invocat vreun act normativ de trecere a acestei suprafeţe în proprietatea Statului Român.
Reclamanţii au învestit instanţa şi cu o acţiune de ridicare a construcţiilor edificate de către pârâtă, pe suprafaţa de teren în litigiu.
Curtea de apel, văzând dispoziţiile art. 494 alin. (3) teza a II-a din vechiul C. civ. (aplicabil speţei - rationae temporis), a respins această cerere, apreciind că nu s-a probat în concret reaua credinţă a pârâtei la edificarea acestora având în vedere circumstanţele în care au fost ridicate (atât anterior anului 1990, cât şi ulterior, prin dobândirea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate).
Or, se conchide, faţă de sancţiunea prevăzută de dispoziţiile C. civ., reaua credinţă trebuie să fie manifestă - în sensul construirii în cunoştinţa împrejurării lipsei oricărui drept de a o face sau a reprezentării unei eventuale pierderi a dreptului de proprietate în viitor - ceea ce în speţă, nu s-a probat.
Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanţii cât şi pârâta SC E. SA Bucureşti.
În recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă - în vigoare la data iniţierii demersului judiciar - reclamanţii critică hotărârea dată în apel, pe considerentul respingerii greşite a capătului de cerere vizând obligarea pârâtei de a-şi ridica edificatele existente pe terenul în litigiu.
Susţin reclamanţii că însăşi pârâta, pe tot parcursul procesului, a arătat că a ridicat construcţiile la nivelul anilor 1970, menţiunea instanţei de apel că s-ar fi edificat şi după anii 1990, nefiind confirmată de niciunul din actele existente la dosar.
De altfel, se arată, pârâta nu a obţinut niciodată autorizaţie de construire pe str. C. unde se află terenul în litigiu, reaua-credință rezultând cu precădere, din tot probatoriul administrat.
Greşit, se arată, nu s-au acordat cheltuieli de judecată în condiţiile în care, chiar dacă a fost admis apelul şi a fost modificată sentinţa, acţiunea a fost totuşi parţial admisă cu privire la teren.
Invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 din acelaşi Cod, pârâta SC E. SA Bucureşti, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- nu s-a ţinut seama de principiul securităţii juridice, ce impune a se avea în vedere situaţiile de drept şi de fapt consfinţite în mod irevocabil prin hotărâri judecătoreşti anterioare.
Astfel, se arată, anterior au existat „două judecăţi”, purtate în contradictoriu cu autorii reclamanţilor, prin care s-a reţinut lipsa unui titlu de proprietate al acestora şi existenţa - urmare a exproprierilor efectuate de către Statul român - unei situaţii juridice favorabilă pârâtei care, este multă vreme în posesia imobilului.
Or, se arată, deşi instanţa face vorbire de aceste hotărâri, este avut în vedere doar obiectul acestor litigii iar nu şi situaţiile de drept şi de fapt, consfinţite în mod irevocabil.
- reclamanţii au formulat o acţiune având ca obiect „obligaţia de a face” iar nu revendicarea, acţiune ce trebuia respinsă de către instanţă în condiţiile în care SC E. SA opune un titlu de proprietate valabil recunoscut şi aflat în circuitul civil.
Cum, se arată, nu există o hotărâre judecătorească care să fi desfiinţat acest titlu, nu se poate discuta de o rea-credinţă în ceea ce priveşte ocuparea terenului.
De altfel, mai susţine recurenta, obiectul cererii introductive a fost precizat de reclamanţi care, au arătat fără echivoc că au învestit instanţa cu o acţiune vizând obligaţia de a face, solicitând ca urmare şi intabularea dreptului de proprietate.
În consecinţă, se conchide, calificarea ca acţiune în revendicare a fost făcută de instanţa de judecată, în mod greşit, iar nu de către reclamanţi, fiind încălcat astfel principiul disponibilităţii părţilor care, au înţeles să investească instanţele judecătoreşti cu o altă acţiune decât aceea în revendicare.
Or, pentru a putea face o asemenea calificare temeiul juridic indicat de părţi ar fi trebuit să fie art. 480 C. civ., cadru juridic în care instanţa ar fi trebuit să procedeze la o compensare a titlurilor invocate de părţi, ceea ce nu s-a făcut.
Contrar specificului acţiunii în revendicare (definită ca fiind acţiunea prin care proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar, restituirea lucrului) prin prezenta acţiune se tinde la „stabilirea directă” a existenţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, deşi redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect accesoriu al acestei acţiuni.
- raportul de expertiză trebuia trimis spre verificare către O.C.P.I., aviz obligatoriu, mai ales în considerarea faptului că aliniamentul reţinut de către instanţă se suprapune peste o altă parcelă de teren, intabulată şi cu carte funciară deschisă, existând o „contradicţie între planuri” şi o altă delimitare a suprafeţelor făcută de expertiza B.G., pe concluziile căreia instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia.
- în mod greşit a fost respinsă şi excepţia uzucapiunii deoarece, se arată, dacă există o suprapunere a parcelei 1200 cu parcela 41/1, trebuia să fie avută în calcul prescripţia achizitivă tabulară.
Instanţa a considerat că posesia avută înainte de anul 1990, nu este utilă, fără a prezenta şi motivarea care a condus la această statuare şi ignorându-se faptul că societatea se află în posesia terenului, încă din anii 1950-1966, nefiind dovedită violenţa sau vreo altă constrângere a proprietarului care, expropriat fiind de către Statul român, a rămas în pasivitate timp de 56 de ani.
- sentinţa penală nr. 777/1950 şi procesul verbal nr. 22/1952, întăresc concluzia că terenul a fost confiscat de către Statul român şi nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamanţilor la data pronunţării celor două hotărâri civile, în anul 1886, de către Judecătoria Câmpulung Moldovenesc.
- instanţa a acordat preferabilitate titlului reclamanţilor, deşi nu a fost învestită cu o acţiune în revendicare ci, cu una având ca obiect „obligaţie de a face”.
Ambele recursuri se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.
Cu referire la recursul declarat de reclamanţi, se constată că nu sunt pertinente criticile formulate de aceştia în legătură cu poziţia avută de pârâtă (constructor de bună sau de rea-credinţă) la data realizării edificatelor aflate pe terenul în litigiu.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. de la 1864, aplicabil cauzei de faţă - aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar - dacă plantaţiile, clădirile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană, de bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea acestora, dar va avea dreptul, sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii sau de a plăti o sumă de bani, egală cu aceea a creşterii valorii fondului.
Ca atare - văzând şi teza 1, a aceluiaşi text aplicabil în cazul accesiunii imobiliare artificiale, atunci când o terţă persoană realizează construcţii, plantaţii sau alte lucrări pe terenul altcuiva - raporturile juridice dintre părţile implicate în această operaţiune sunt diferite, după cum constructorul este sau nu, de rea-credinţă.
În definirea acestei sintagme atât doctrina cât şi practica judiciară s-au pronunţat tranşant în sensul că este constructor de rea-credinţă cel care ridică o construcţie sau face o plantaţie pe un teren despre care ştie că nu este proprietatea sa, situaţie în care se găseşte detentorul precar al terenului, ori cel care pur şi simplu îl uzurpează sau care îl deţine în baza unui titlu ale cărui vicii îi sunt cunoscute.
per a contrario, prin constructor de bună-credinţă se înţelege persoana care ridică o construcție, face o plantaţie sau o altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă (dar, eronată) că acel teren se află în proprietatea sa.
Oricum, în ambele ipoteze reglementate de textul mai sus redat, proprietarul terenului beneficiază de o prezumție legală relativă de a fi şi proprietarul construcţiilor ori plantaţiilor, în temeiul dispoziţiilor art. 492 din acelaşi Cod, potrivit căreia accesiunea imobiliară artificială se realizează întotdeauna în folosul proprietarului terenului, ca bun principal (superficies solo cedit), oricare ar fi valoarea plantaţiilor sau construcţiilor edificate.
În speţă, în considerarea istoricului nemişcătorului, nu se poate reţine reaua-credinţă a pârâtei, cu ocazia ridicării construcţiilor, dovedit, în adevăr, a fi fost edificate, atât anterior anului 1990, cât şi ulterior.
Astfel, probele administrate atestă că urmare condamnării autorului reclamanţilor O.I.V., prin sentinţa penală nr. 777/1950, la 8 ani muncă silnică şi confiscarea parţială a averii şi ulterior schimbului operat între fostul Sfat Popular Vatra-Dornei şi R.O. (a se vedea sentinţa civilă nr. 2681 din 6 noiembrie 1986 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc - Dosar nr. 415/86/2008 al Tribunalului Suceava) terenul în litigiu, a fost preluat efectiv de către Stat care, ulterior, şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra nemişcătorului, o parte din construcţiile în discuţie regăsindu-se pe teren la data pronunţării susmenţionatei sentinţe.
Ulterior anului 1990, suprafaţa apare evidenţiată şi în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 februarie 1993, emis în favoarea pârâtei care, în considerarea acestui act a înălţat şi restul construcţiilor.
Or, buna-credinţă în materie de accesiune rezultă din convingerea avută de constructor în momentul efectuării lucrărilor, că fondul pe care construieşte este al său, prin faptul că îl posedă în virtutea unui act de proprietate, ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute.
Este cazul în speţă, construcţiile fiind ridicate anterior iniţierii de către reclamanţi a demersurilor judiciare în vederea recuperării terenurilor ce au aparţinut autorilor lor.
În consecinţă, în mod corect a apreciat instanţa de control judiciar asupra neprobării, în concret, a relei-credinţe manifestată de pârâtă la momentul facerii lucrărilor.
Se constată, de asemenea, că în mod corect instanţa de control judiciar a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. de la 1865 în condiţiile în care, faţă de soluţia adoptată la fond, apelanta-pârâtă nu a căzut în pretenţii cu ocazia rejudecării apelului.
Şi recursul declarat de către pârâtă, apare ca nefondat în considerarea următoarelor argumente:
Pentru început, se impune a se preciza că, a fost formulată omisso medio şi ca atare nu va fi analizată, critica vizând greşita calificare a acţiunii care, în opinia recurentei-pârâte ar avea ca obiect „obligaţie de a face”, iar nu revendicare, precizare făcută chiar de către reclamanţi, conform principiului disponibilităţii.
Cauza recursului, constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale care, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă, trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 din acest Cod.
Ca atare, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe (în speţă, sub aspectul restituirii terenului) a fost menţinută în apel.
Este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac (consfinţite şi de art. 129 din Constituție) şi este motivat prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs nu pot fi invocate decât critici care au fost aduse şi în apel.
Cât priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată (şi respectiv „ignorarea” principiului securităţii juridice) se constată că instanţa de apel în mod corect a respins-o reţinând că în cele două „judecăţi” la care face trimitere pârâta, nu există niciun element de identitate sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei, faţă de cele din prezentul litigiu şi nici că anumite considerente ale respectivelor hotărâri ar fi putut cădea în puterea lucrului judecat.
Astfel, prin sentinţa nr. 2681 din 6 noiembrie 1986, dată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, a fost respinsă, în adevăr, acţiunea formulată de O.M., în calitate de moştenitor al R.O. - în contradictoriu cu pârâţii O.G., P.E. şi D.A., moştenitori ai defunctului P.O. - acţiune ce a avut ca obiect ieşirea din indiviziune cu privire la terenul înscris în CF nr. AA Dorna pe Giumalău.
S-a reţinut în esenţă că cei doi autori şi-au împărţit nemișcătorul încă din anul 1930, iar terenul ce a revenit urmare partajului voluntar R.O. este folosit de Statul român, pe acesta fiind amplasate „mai multe unităţi de stat” construite urmare confiscării imobilului.
Ulterior pronunţării acestei hotărâri însă, prin efectul Legii nr. 18/1991, preluarea a fost catalogată ca fiind una abuzivă, Comisia Judeţeană de Stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava - prin hotărârea nr. 16524 din 19 martie 1992 - reconstituind în favoarea lui M.V.O., dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 3,74 ha teren.
Nici cu privire la sentinţa nr. 140 din 30 ianuarie 2001 a Judecătoriei Vatra Dornei, nu este întrunită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, exigenţă înscrisă în art. 1201 C. civ. de la 1864, aplicabil cauzei.
De altfel, cu privire la acţiunea formulată de M.O., având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra unor parcele înscrise în CF nr. BB şi AA, ale comunei cadastrale D. pe Giumălău, s-a reţinut puterea de lucru judecat, în raport de sentinţa nr. 2681 din 6 noiembrie 1986 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc.
În consecinţă, în mod corect, instanţa de control judiciar a respins excepţiile mai sus analizate, neputându-se reţine că hotărârile invocate, contrazic prin vreuna din dispoziţiile sau considerentele lor, ceea ce s-a reținut de instanța fondului, sub aspectul îndreptăţirii reclamanților la recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra terenului.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la expertiza efectuată în cauză care, în opinia recurentei-pârâte ar fi „neconformă” şi ar crea o „contradicţie între planuri” şi o altă delimitare a suprafeţelor faţă de expertiza topografică B.G.
Este de subliniat că instanţa de control judiciar şi-a fundamentat soluţia pe concluziile expertizei topo-cadastru-geodezie C.G., efectuată în apel, ale cărei obiective au fost stabilite prin încheierea din 22 octombrie 2014, în concluziile sale expertul făcând trimiteri riguroase la registrul suprafeţelor aparţinând O.C.P.I. Câmpulung Moldovenesc, cu indicarea exactă a terenurilor măsurate precum şi a dimensiunilor şi vecinătăţilor vechi şi actuale, ale construcţiilor existente.
De altfel, susţinerile se constituie într-o critică de fond, ce nu poate fi circumscrisă niciunuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.
Corect a soluţionat instanţa de control judiciar şi excepţia prescripţiei achizitive, în raport de prevederile art. 27 şi 28 ale Decretului nr. 115/1938.
Astfel, recurenta nu poate invoca, în beneficiul său nici uzucapiunea tabulară, în condiţiile în care înscrierea sa în cartea funciară s-a făcut în anul 1993, în legătură cu alte suprafeţe decât cele evidenţiate în CF nr. AA şi BB ale comunei cadastrale D. pe Giumălău şi nici uzucapiunea extratabulară, dat fiind că, aşa cum corect s-a reţinut, faţă de caracterul abuziv al preluării, posesia sa nu poate fi caracterizată ca fiind una „utilă”.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii O.M.V., O.M., O.T., P.E., T.A., T.O. şi de pârâta SC E. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 56 din 17 februarie 2015 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1389/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1392/2015. Civil → |
|---|
