ICCJ. Decizia nr. 1402/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1402/2015
Dosar nr. 17975/3/2012
Şedinţa publică din 27 mai 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 22 martie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a, în Dosarul nr. 16774/3/2011 şi disjunsă conform încheierii din data de 17 mai 2012 reclamanţii D.I., B.G., T.C.F. au chemat în judecată pe pârâtele SC M. SA şi SC A. SA, pentru ca, în contradictoriu cu acestea, să se constate lipsa de valabilitate a titlului statului, preluarea abuzivă fără titlu valabil prin Decretul nr. 92/1950 şi păstrarea calităţii de proprietari avută de autorii reclamanţilor la data deposedării asupra imobilului situat în Bucureşti, str. F. (fost C., I.M., 30 D.), sector 3, compus din teren în suprafaţă de 771 mp şi construcţie (fost hotel L.) şi să fie obligate pârâtele să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul respectiv.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul are două faţade, una pe str. C., şi cealaltă pe str. F. şi se compune din parter şi 4 etaje, la parter având prăvălii, iar la etaje 63 de încăperi.
Reclamanţii au calitatea de moştenitori ai autorilor comuni V.T. şi E.S.T., astfel cum rezultă atât din actele de stare civilă, precum şi din Testamentul olograf datat 30 octombrie 1945 şi Testamentul olograf din 16 octombrie 1987 dat lui C.T. de C.B.F.
Imobilul a cărui restituire o solicită reclamanţii a fost dobândit de autorul acestora V.H.T. prin cumpărare în baza recipisei din 06 iunie 1895 încheiată de Primăria Comunei Bucureşti şi a fost înscris în Comisiunea Pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti nr. xx din 05 februarie 1940.
Prin sentinţa civilă nr. 393 din 05 august 1942, fostul Tribunalul Ilfov, secţia a V-a C.C. a fost afectată prin expropriere, pentru utilitate publică, în scopul lărgirii şi alinierii Căii Victoriei, numai o porţiune din teren.
Conform procesului verbal de CF nr. xx din 05 februarie 1940, dreptul de coproprietate indiviză asupra imobilului a fost intabulat în CF ca proprietate în indiviziune între T.V.C. şi sora sa, S.N.E., născută T., de la defunctul lor părinte, V.T., figurând ca plătitori de impozite în perioada 1942 - 1950 C.T. şi E.S.
În baza Decretului nr. 92/1950, acest imobil a fost trecut abuziv în proprietatea statului.
Demersuri revendicative au fost formulate atât în baza Legii nr. 112/1995, dar şi ale Legii 10/2001.
Conform adresei Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu – Serviciul Evidenţa Domeniului Public şi Privat din 03 februarie 2012, pârâta SC M. SA a obţinut certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 21 iunie 1995 emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în baza H.G. nr. 834/1991, pentru terenul în suprafaţă indiviză de 548,60 m.p. şi deţine şi spaţiul în care îşi desfăşoară şi activitatea.
Din aceeaşi adresă a Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu rezultă că şi SC A. SA are certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 21 septembrie 1995 emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în baza H.G. nr. 71/1995, conform H.G. nr. 834/1991, pentru terenul în suprafaţă de 380,16 mp, ocupând şi spaţiu în imobil.
Constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului, susţin reclamanţii, are relevanţă în stabilirea inexistenţei titlului de proprietate al statului asupra întregului imobil în litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte în constatarea împrejurării că autorii reclamanţilor şi-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării abuzive, pe care au transmis-o şi retransmis-o succesoral către reclamanţi.
Au mai susţinut reclamanţii că emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este ilegală, deoarece dreptul de administrare pe care l-au avut societăţile asupra imobilului nu putea să se convertească în drept de proprietate în baza Legii nr. 15/1990. Deopotrivă, emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este contrară art. 1 din H.G. nr. 834/1991, întrucât terenul nu se afla în administrarea directă şi patrimoniul societăţilor, constituind o modalitate de îmbogăţire fără justă cauză a acestor societăţi.
Regula aplicabilă în materia revendicării prin comparare de titluri care provin de la autori diferiţi este cea a comparării titlurilor autorilor, urmând a se da preferinţă titlului care provine de la adevăratul proprietar, care are dată mai veche, iar nu posesiei de bună credinţă.
În drept au fost invocate disp. art. 480, 481, 973 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6, 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În subsidiar reclamanţii au solicitat obligarea A.V.A.S. să achite despăgubiri pentru imobil sau să emită dispoziţie de restituire în natură sau despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001.
La data de 06 decembrie 2012, reclamanţii au formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în raport de care au solicitat să se constate lipsa de valabilitate a titlului statului asupra imobilului şi preluarea abuzivă a acestuia, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
La acest termen s-a disjuns capătul de cerere formulat în contradictoriu cu A.V.A.S., a cărei judecată s-a suspendat până la soluţionarea definitivă a acţiunii în revendicare.
Pârâtul SC M. SA a depus întâmpinare, prin care se arată, referitor la capătul de cerere privind „constatarea lipsei de valabilitate a titlului statului şi revendicarea imobilului”, că nu poate avea calitate procesuală pasivă Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în condiţiile în care se invoca „lipsa de valabilitate a titlului Statului Român, preluare abuzivă fără titlu valabil, cu efect retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950.”.
Pe fondul cererii de revendicare formulată de reclamanţi, s-a susţinut netemeinicia acţiunii, imobilul fiind preluat cu titlu valabil, evidenţiat în patrimoniul societăţii privatizate M. SA - societate în care statul şi/sau autorităţile centrale/locale nu au nici o participaţie aşa cum rezultă şi din extrasul de la registrul comerţului Bucureşti la data de 10 noiembrie 2000. Reclamanţii, ca titulari ai notificărilor intentate în baza Legii nr. 10/2001, pot avea exclusiv speranţa despăgubirii în echivalent de la stat.
A depus întâmpinare şi pârâta SC A. SA, susţinând legalitatea titlului său de proprietate reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1995 asupra terenului, această pârâtă fiind o societate privatizată în baza Legii nr. 15/1990. Ca atare, a dobândit dreptul de proprietate prin lege.
Referitor la lipsa de valabilitate a titlului statului invocată de către reclamanţi, pârâta a arătat că din actele depuse la dosar nu rezultă cu certitudine că la nivelul anului 1950, imobilul se afla în proprietatea autorilor reclamanţilor, nici identitatea dintre imobilul revendicat şi cel deţinut de cele două pârâte societăţi, terenul având în prezent o suprafaţă de 928 mp în vreme ce reclamanţii revendică numai suprafaţa de 771 mp. Totodată, din procesul verbal nr. xx/1950 rezultă că imobilul se afla ipotecat pentru 15 ani, reclamanţii nefăcând dovada radierii ipotecii.
Aceeaşi pârâtă a susţinut că imobilul nu poate fi restituit în natură, precum şi faptul că deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La rândul său, Municipiul Bucureşti a formulat apărări pe aspectul valabilităţii titlului statului, a invocat inadmisibilitatea acţiunii, precum şi lipsa de interes a reclamanţilor în ceea ce priveşte solicitarea de constatare a nevalabilităţii titlului statului.
Prin sentinţa civilă nr. 652 din 08 mai 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a calificat drept apărare de fond, invocată în susţinerea cererii de revendicare imobiliară, pretenţia reclamanţilor privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului din litigiu şi, în consecinţă, a respins solicitările pârâtului Municipiul Bucureşti privind inadmisibilitatea, lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia, lipsa de interes; a respins excepţia de prematuritate invocată de Municipiul Bucureşti prin raportare la Legea nr. 165/2013; a respins acţiunea formulată de reclamanţii D.I., B.G., T.C.F., ca nefondată, faţă de pârâtele SC A. SA şi SC M. SA.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanţii justifică, prin actele depuse la dosar, calitatea procesuală activă ca moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului din care pârâtele deţin o parte a spaţiilor construite, dar şi terenul aferent, în baza certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate emise în favoarea acestora.
Totodată pârâtele, societăţi comerciale, figurează intabulate în CF cu aceste bunuri imobile.
Reclamanţii au urmat şi procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, aceasta făcând în prezent obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Tribunalului.
Autorii reclamanţilor au deţinut imobilul în baza unui act de vânzare cumpărare din anul 1895, care a fost înscris în CF conform procesului verbal emis în anul 1940 de către Comisiunea de înfiinţare a Cărţilor Funciare şi preluat de către statul comunist, în baza Decretului nr. 92/1950.
Apărările reclamanţilor privind lipsa de valabilitate a acestei preluări au fost considerate drept apărări de fond de natură a susţine pretenţiile de redobândire în natură a imobilului.
Referitor la problema revendicării prin comparare de titluri, s-a reţinut că titlurile exhibate de către societăţile pârâte se bucură de prezumţia de validitate câtă vreme nu au fost anulate ori desfiinţate.
Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a pronunţat prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în recursul în interesul legii în sensul în care concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29].
Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. În consecinţă, s-a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).
S-a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României privind liberul acces la justiţie. Ele nu contravin nici dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană şi nu aduc atingere nici art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, întrucât nu îngrădesc cu nimic accesul reclamanţilor la o instanţă, desemnată potrivit legii şi care are plenitudine de jurisdicţie şi independenţă faţă de executiv şi faţă de părţile din cauză.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 27 în numerotarea anterioară) pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi art. în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică ce efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Şi în ipoteza în care se analizează în ce măsură titlurile deţinute de către părţi sunt preferabile şi în ce măsură acestea se pot prevala de un bun în sensul Protocolului 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată.
A apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute în cauză pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare, întrucât reclamanţii nu au justificat existenţa unui bun actual, protejat de convenţie, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1950, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei), nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenţiei, Statul român a adoptat o lege de reparaţie cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudenţa sa de către Curtea de la Strasbourg.
A constatat prima instanţă că situaţia de fapt a reclamanţilor este diferită de situaţia reclamanţilor din cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României şi Porţeanu împotriva României.
Specific acestor cauze, în care C.E.D.O. a reţinut existenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui bun în sensul Convenţiei, a fost faptul că în toate trei acţiunile în revendicare, cele prin care s-a solicitat declararea nulităţii titlului statului au fost formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (Păduraru - 1997, Porţeanu - 1997, Străin - 1997). În al doilea rând, în toate aceste cauze, prin hotărâri judecătoreşti definitive s-a stabilit că statul nu avea un titlu valabil asupra bunurilor preluate şi reclamanţii erau proprietarii legitimi ai bunurilor, iar bunurile au fost vândute de stat în cursul procesului (Străin împotriva României parag. 9) sau după admiterea cererii prin care s-a constatat că titlul statului nu era valabil (Păduraru împotriva României parag. 66).
Or, în cauza de faţă, reclamanţii nu se află în niciuna din aceste situaţii, pentru că imobilul a fost transmis pârâtei prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate anterior formulării acţiunii în revendicare şi demersurilor administrative pentru restituirea imobilului.
Această distincţie între speranţa legitimă şi un bun în sensul Convenţiei a fost reliefată de C.E.D.O. şi în cauza Maria Atanasiu contra României.
C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate „bunuri”, în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei. Prin urmare, a reţinut instanţa, reclamanţii nu deţin un bun care ar putea fi invocat în sensul de bun ocrotit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La baza dreptului de proprietate al pârâţilor stă certificatul de atestare a dreptului de proprietate. În cauza de faţă, reclamanţii nu au făcut dovada recunoaşterii calităţii de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâte pentru a putea invoca încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a reţinut că, la compararea titlurilor de proprietate exhibate de cele două părţi, titlurile de proprietate al pârâţilor sunt preferabile, astfel că şi pentru aceste considerente, a constatat că este neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea.
Referitor la lipsa calităţii procesuale pasive invocată de către pârâtul Municipiul Bucureşti, s-a reţinut că aceasta este lipsită de obiect câtă vreme în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti s-a invocat numai lipsa valabilităţii titlului statului, acesta fiind vizat ca unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, de către reclamanţi, într-un alt dosar.
Referitor la inadmisibilitatea acţiunii de revendicare formulată de acelaşi pârât, s-a reţinut că, prin analiza anterioară referitoare la concursul dintre legea specială şi cea generală, prin raportare şi la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, a fost analizată implicit şi această chestiune, argumentele expuse fiind valabile şi sub acest aspect.
Împotriva acestei sentinţei instanţei au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Apelanţii - reclamanţi critică sentinţa atacată în principal pentru faptul că instanţa nu s-a pronunţat în dispozitiv asupra capătului de cerere care avea drept obiect lipsa de valabilitate a titlului statului. În măsura în care se considera abuzivă preluarea de către stat, transferul dreptului de proprietate către stat nu putea să opereze legal, astfel că apelanţii - reclamanţi nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu,
De asemenea, susţin că în mod nelegal şi netemeinic a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu SC M. SA şi SC A. SA, cât timp apelanţii - reclamanţi au un bun, potrivit Convenţiei, iar intimaţii - pârâţi nu pot să exhibe un titlu asupra bunului.
Prin apelul declarat de apelantul Municipiul Bucureşti, sentinţa primei instanţe este criticată pentru soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Apelantul - pârât a invocat şi inadmisibilitatea acţiunii cu motivarea că prezentul demers jurisdicţional intră în contradicţie şi cu principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
În situaţia în care vor fi respinse excepţiile anterior invocate, apelantul - pârât a solicitat a fi admisă excepţia lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, având în vedere că modalitatea de preluare a imobilului îl situează în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Decretul nr. 92/1950, este recunoscut ca fiind un act de preluare abuzivă prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Prin sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 16774/3/2011, având ca obiect Legea nr. 10/2001, a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor şi faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv.
În condiţiile în care lipsa valabilităţii titlului statului este recunoscută de Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu justifică un interes născut, actual şi legitim pentru a solicita constatarea acesteia.
Prin decizia nr. 90 A din 24 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat apelul reclamanţilor, admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost admisă excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea primului capăt de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, fiind respins ca atare acest capăt de cerere şi au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte legitimarea procesual pasivă a Municipiului Bucureşti, Curtea de apel a constatat că acest pârât a fost chemat în judecată prin cererea precizatoare depusă de reclamanţi la data de 06 decembrie 2012, cerere prin care s-a arătat că în contradictoriu cu acest pârât s-a formulat numai solicitarea privind constatarea lipsei de valabilitate a titlului statului, respectiv a preluării abuzive şi fără titlu valabil a imobilului (revendicat de la societăţile pârâte prin cel de-al doilea capăt de cerere).
Având în vedere că prin pretenţia pe care reclamanţii au opus-o în aceste coordonate Municipiului Bucureşti se contestă valabilitatea dreptului de proprietate pe care statul l-a deţinut anterior intrării bunului în posesia/proprietatea societăţilor pârâte, precum şi natura procedurii judiciare (de drept comun) în cadrul căreia reclamanţii au formulat această pretenţie, ţinând totodată seama de împrejurarea că această entitate reprezintă unitatea administrativ teritorială în circumscripţia căreia se află imobilul asupra căruia poartă litigiul, Curtea a apreciat că legitimarea procesual pasivă a pârâtei este pe deplin justificată prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998 - coroborat cu art. 12 alin. (5) şi art. 6 alin. (2) din acelaşi act normativ.
S-a considerat că aspectele evocate de apelantul pârât cu privire la necesitatea întrunirii celor două elemente care (de principiu) caracterizează posesia, ca stare de fapt - respectiv elementele corpus şi animus - sunt lipsite de relevanţă în contextul analizei relative la legitimarea procesual pasivă, pentru că raportul juridic dedus judecăţii prin respectivul capăt de cerere este cel legat de modalitatea în care imobilul a fost preluat de către stat de la autorii reclamanţilor şi nu de situaţia unei posesii actuale (fără drept) a acelui imobil.
Nici excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinută de apelantul pârât prin prisma statuărilor făcute prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, nu a fost reţinută ca fondată.
S-a apreciat că, spre a se da eficienţă dezlegărilor cu caracter obligatoriu stabilite pe calea recursului în interesul legii, este necesar a fi realizată o analiză a demersului judiciar al reclamanţilor în raport de momentul la care acesta a fost iniţiat, de contextul legislativ existent la acel moment, precum şi o analiză relativă atât la concordanţa legii naţionale cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi la situaţia juridică actuală a bunului revendicat.
Or, o atare analiză este specifică fondului acţiunii, pentru că ea vizează temeinicia pretenţiei reclamanţilor.
S-a mai reţinut că, pe de altă parte, cererea în revendicare - cu referire la care este susţinută această excepţie de inadmisibilitate - nici nu a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti. În consecinţă, acestui apelant nu i s-ar putea produce vreo vătămare ca efect al faptului că apărarea susţinută în aceşti termeni a fost găsită neîntemeiată.
O altă critică formulată atât prin apelul reclamanţilor, cât şi prin cel promovat de pârât este cea privind judecata făcută de prima instanţă referitor la primul capăt de cerere, reclamanţii susţinând că instanţa fondului nu s-a pronunţat asupra respectivului capăt de cerere, iar pârâţii că instanţa s-a pronunţat greşit calificându-l ca apărare de fond şi că ar fi trebuit să îl respingă ca fiind lipsit de interes.
Sub acest aspect, Curtea de apel a constatat că, din considerentele şi din dispozitivul sentinţei apelate, reiese cu evidenţă faptul că prima instanţă a analizat şi s-a pronunţat cu privire la această cerere, dispoziţia de calificare a respectivei solicitări a reclamanţilor ca reprezentând o apărare de fond constituind, în lumina dispoziţiilor art. 129 alin. (4) coroborat cu art. 84 C. proc. civ., expresia unei judecăţi efective.
În ce priveşte, însă, calificarea astfel realizată, Curtea de apel a apreciat că nu este corectă în contextul în care reclamanţii au înţeles să investească instanţa - prin respectiva solicitare - spre a evalua legalitatea preluării de către stat a imobilului de la autorii lor şi, prin aceasta, calitatea reclamanţilor de titulari actuali ai dreptului de proprietate pretins transmis prin succesiune de autorul respectiv.
În condiţiile în care cel de-al doilea capăt de cerere avea ca premisă existenţa unui drept de proprietate actual al reclamanţilor, iar acest drept îl invocau în opoziţie cu actul de preluare (de către stat) a cărui valabilitate au înţeles să o conteste, solicitarea reclamanţilor de constatare a nevalabilităţii titlului statului reprezenta o pretenţie în sine, neexistând niciun temei spre a fi calificată apărare de fond, cum eronat a procedat prima instanţă.
Cu privire la excepţia lipsei de interes în formularea acestui capăt de cerere, ţinând seama că interesul constituie o condiţie care se cere a fi îndeplinită pentru însuşi exerciţiul acţiunii în justiţie, s-a reţinut că cererea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al preluării imobilului şi, respectiv, a nevalabilităţii titlului statului a fost formulată de reclamanţi în structura unei acţiuni în revendicare care a fost fondată integral pe reglementările proprii dreptului comun, acţiunea astfel promovată fiind înregistrată pe rolul instanţei în anul 2012.
La acea dată era în vigoare Legea nr. 10/2001 în care, prin art. 2, au fost stabilite categoriile de imobile considerate prin lege ca fiind preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist, din această categorie făcând parte şi imobilele care au fost preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, respectiv care sunt situaţiile în care se acordă măsuri reparatorii în echivalent, nu se poate susţine că legea specială - derogatorie de la dreptul comun, potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant - s-ar putea aplica în concurs cu prevederile de drept comun (care se regăsesc în C. civ.), acest principiu opunându-se unei opţiuni a respectivelor persoane între calea deschisă de legea specială şi dreptul comun.
Instanţa de apel a apreciat ca lipsită de relevanţă distincţia între imobile preluate cu titlu şi imobile preluate fără titlu valabil, câtă vreme legea însăşi nu operează cu distincţii sub acest aspect.
În cuprinsul art. 2 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se regăsesc criteriile legale după care autorităţile chemate să asigure aplicarea acestui act normativ urmează să determine în ce măsură imobilele pentru care se solicită reparaţii au format obiect al unei preluări abuzive, printre acestea regăsindu-se - la lit. i) - şi imobilele preluate fără titlu valabil.
Astfel, referirea expres făcută, prin norma menţionată, la imobilele preluate fără titlu valabil nu poate avea altă semnificaţie decât aceea că şi aceste imobile intră în sfera de reglementare a legii speciale. În consecinţă, s-a apreciat că nu corespunde unui interes legitim şi actual formularea unei acţiuni în justiţie pe calea dreptului comun spre a se obţine - de către persoanele care pretind dreptul la repararea prejudiciului suferit prin preluarea în acest mod a bunurilor imobile - pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate lipsa titlului valabil al statului, atâta vreme cât o atare constatare constituie o componentă a analizei relative la o cerere de restituire şi ca atare se impune a fi realizată de entităţile constituite conform prevederilor Legii nr. 10/2001, în cadrul procedurii în care se stabileşte existenţa dreptului la măsuri reparatorii şi forma în care acestea ar putea fi acordate.
Această concluzie se impune prin prisma statuărilor făcute prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a reţinut temeinicia excepţiei lipsei de interes în ceea ce priveşte primul capăt de cerere.
Referitor la criticile formulate de apelanţii reclamanţi în ce priveşte soluţia de respingere a cererii de revendicare, ca nefondată, Curtea de apel a apreciat că apelanţii reclamanţi au pretins, fără temei, să se constate preferabilitatea dreptului derivat din titlul de proprietate pe care aceştia îl invocă, în condiţiile în care dreptul autorilor lor - foştii proprietari - nu mai este unul actual, iar legea specială de reparaţie generează - astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu c. României, parag. 136 - un drept nou.
S-a arătat că dreptul autorilor reclamanţilor apelanţi a încetat să mai fie actual odată cu actul de autoritate emis de stat - Decretul nr. 92/1950, care a stat la baza preluării bunului în patrimoniul statului, astfel că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să îşi exercite dreptul de a primi reparaţii în condiţiile (de procedură, şi de fond) stabilite prin legea specială de reparaţie.
S-a apreciat că realizarea unei analize comparative în coordonatele propuse de apelanţii reclamanţi - specifice acţiunii în revendicare de drept comun - ar avea drept consecinţă lipsirea de eficienţă a concluziei ce a fost reţinută prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii, cu privire la inexistenţa dreptului acestora de a opta pentru calea dreptului comun în detrimentul celei deschise prin legea specială şi, deopotrivă, nesocotirea caracterului obligatoriu al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a stabilit că în situaţia specială a acţiunilor în revendicare în cadrul cărora se procedează la analiza comparativă a titlului de proprietate exhibat de fostul proprietar ce a fost deposedat abuziv de bunul imobil de către autorităţi în timpul fostului regim comunist, pe de o parte, şi a titlului exhibat de subdobânditorul ce a dobândit cu bună credinţă, de la stat, acelaşi bun, pe de altă parte, constituie criteriu de preferabilitate a acestui din urmă titlu împrejurarea că nu a fost admisă o acţiune în justiţie prin care să se fi constatat reaua credinţă a subdobânditorului respectiv sau nu a fost exercitată (în termenul special de prescripţie reglementat prin Legea nr. 10/2001) o acţiune cu acest obiect şi, astfel, fostul proprietar a recunoscut implicit valabilitatea actului de înstrăinare.
Curtea de apel a constatat că este vădit nefondată şi susţinerea apelanţilor reclamanţi în sensul că, prin prisma prevederilor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei C.E.D.O., ar trebui trasă concluzia potrivit căreia ei sunt titulari ai unui bun aflat în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1.
În condiţiile în care Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, ca act normativ menit să asigure - persoanelor deposedate de bunuri în timpul regimului comunist - acordarea de măsuri reparatorii, iar legea prevede că aceste măsuri reparatorii se acordă prin echivalent în cazurile în care bunurile imobile preluate nu mai sunt în puterea de dispoziţie a statului, Curtea de apel a apreciat că această reglementare naţională este în concordanţă cu menţionatele principii stabilite de instanţa europeană în exercitarea atribuţiilor ei de prim interpret al Convenţiei.
Împrejurarea că nu a fost finalizată procedura de obţinere a măsurilor reparatorii pe care apelanţii reclamanţi le-au solicitat în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu poate constitui temei suficient pentru a conferi titlului exhibat de aceştia preferabilitate în cadrul unei revendicări în condiţiile dreptului comun, atâta vreme cât respectiva procedură specială este în curs de derulare, iar prin adoptarea Legii nr. 165/2013 au fost create premisele legislative necesare înlăturării disfuncţionalităţilor sistemice care au fost identificate în ce priveşte modalitatea de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, corespunzător obligaţiilor ce incumbă Statului român ca urmare a pronunţării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României.
S-a reţinut că titlurile pârâtelor intimate, reprezentate de certificatele de atestare a dreptului de proprietate, sunt acte administrative cu valenţe de titlu de proprietate şi, odată intrate în circuitul civil (adică de la data eliberării lor societăţilor beneficiare), ele fac dovada deplină a dreptului pe care îl atestă, până la desfiinţarea acestor acte în condiţiile legii.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 644-645 C. civ., respectivele certificate de atestare a dreptului de proprietate constituie dovezi în sensul că pârâtele intimate au dobândit dreptul de proprietate în modalitatea „prin lege”, iar forţa probantă a acestor dovezi nu poate fi înlăturată decât în condiţiile în care se probează o cauză de ineficacitate juridică a lor.
Or, raportat la cauza de ineficacitate afirmată în speţă de reclamanţi - nevalabilitatea/nulitatea certificatelor respective - relevante au fost considerate dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care permiteau persoanelor interesate să deducă analizei instanţelor judecătoreşti cauze de nulitate a unor astfel de acte juridice numai înăuntrul unui termen de prescripţie de un an - care s-a împlinit în luna august 2002. Cum acţiunea pendinte a fost promovată după împlinirea acestui termen legal imperativ, reclamanţii nu mai sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o analiză din partea instanţelor relativ la cauzele de nevalabilitate afirmate în privinţa titlurilor intimatelor şi, corelativ, drepturile pe care intimatele le-au dobândit prin respectivele titluri s-au consolidat.
În aceste condiţii, intimatele exhibă titluri de proprietate valabile, care le conferă un drept real actual, în timp ce reclamanţii nu au exhibat un titlu apt a le conferi un drept real actual astfel cum au pretins prin acţiunea promovată, aşa încât nu exista temei spre a se reţine că aceştia opun pârâtelor un drept preferabil.
Nu a fost privită ca fondată nici susţinerea apelanţilor în sensul că hotărârea primei instanţe ar constitui o expropriere, în condiţiile în care s-a constatat că dreptul real ce a fost reclamat în speţă nu este actual şi, ca atare, el nu se află în patrimoniul reclamanţilor spre a fi susceptibil de preluare de către stat prin expropriere.
În ce priveşte împrejurarea că intimatele pârâte ar fi intabulat dreptul de proprietate pentru suprafeţe de teren mai mari decât cele identificate prin expertizele efectuate în cauză, instanţa de apel a constatat că aceasta este lipsită de relevanţă în evaluarea asupra legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate, pentru că soluţia pronunţată de instanţa fondului nu este determinată de situaţia de fapt a terenului deţinut de pârâte, ci de situaţia juridică a imobilului ce a fost preluat de la autorii reclamanţilor şi de legislaţia specială incidentă în raport de respectiva situaţie juridică.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe disp. art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
1. Consideră că sunt incidente disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru următoarele aspecte:
Motivarea instanţei de apel este contradictorie deoarece atâta timp cât însăşi instanţa recunoaşte caracterul de pretenţie în sine a petitului acţiunii introductive de instanţă, de constatare a nevalabilităţii titlului statului, motivarea trebuia făcută pe fondul pretenţiei dedusă judecaţii şi nu pe excepţia lipsei de interes.
Pentru a afla dacă un interes este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbată fondul pretenţiei. Analizând, pe excepţie, capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, practic instanţa de apel a dat un fine de neprimire, cu încălcarea vădită a disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziţii în vigoare şi în prezent, care nu au fost abrogate şi în temeiul cărora instanţele de judecată sunt abilitate să cerceteze valabilitatea sau nevalabilitatea sau lipsa titlului statului.
Folosul practic urmărit se referă la efectul produs ca urmare a constatării preluării fără titlu valabil de către stat al imobilului în discuţie şi anume restituirea bunului. Astfel, constatarea preluării fără titlu valabil, cu caracter declarativ şi retroactiv, are ca efect constatarea inexistenţei titlului de proprietate al statului asupra întregului imobil în litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte, constatarea împrejurării ca autorii reclamanţilor şi-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării abuzive, pe care au transmis-o şi retransmis-o succesoral către reclamanţi, drept fundamental de proprietate, ce urmează a fi exercitat în totalitatea prerogativelor sale (în sensul redobândirii posesiei), după recunoaşterea judecătorească, conform dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Susţin recurenţii şi că motivarea instanţei de apel în sensul că ulterior urmării procedurii Legii nr. 10/2001, nu mai pot fi exercitate acţiuni în revendicare având în vedere regula „electa una via” şi principiul „securităţii raporturilor juridice” consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. este contradictorie cu natura pricinii.
Câtă vreme însăşi instanţa a considerat ca se impune disjungerea celor două cauze (cea formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi prezenta acţiune în revendicare), total diferite, invocarea de către intimatele - pârâte SC M. SA şi SC A. SA a principiului „electa una via non datur recursus ad alteram”, motivare însuşită şi de instanţa de apel, nu îşi găseşte aplicabilitate în prezenta cauză, ci dimpotrivă, în urma analizei atente a obiectului şi cauzei celor două pricini, se constată pe de o parte, că în Dosarul nr. 16774/3/2011 reclamanţii au solicitat restituirea în natură a spaţiilor rămase libere la Primăria Municipiului Bucureşti, situate în Bucureşti str. F., în timp ce în prezenta cauză au solicitat revendicare prin comparare de titluri pentru spaţiile deţinute de intimatele-pârâte SC M. SA şi SC A. SA situate în str. F.
2. Consideră că sunt incidente disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:
Instanţa de apel face o interpretare greşită a dispoziţiilor legale incidente capătului de cerere privind revendicarea, considerând în mod nelegal că reclamanţii nu mai deţin un drept de proprietate actual asupra bunului, odată cu actul de autoritate emis de stat - Decretul nr. 92/1950.
Instanţa trebuia să analizeze concret titlurile părţilor, iar în urma stabilirii titlului preferabil şi ineficienţei celorlalte să stabilească titularul asupra bunului şi nu asupra unui „bun actual”. Susţin că decizia în interesul legii nu se raportează la invocarea dreptului asupra unui „bun actual” atâta timp cât acţiunea are ca scop obţinerea unei hotărâri definitive şi executorii prin care se recunoaşte calitatea de proprietar şi se dispune restituirea şi nu la preexistenţa unei hotărâri executorii prin care s-a dispus restituirea bunului.
Interpretarea eronată a hotărârii pronunţată în cauza pilot, reprezintă în realitate o modalitate de închidere a accesului efectiv la o instanţă, de declarare formală a admisibilităţii revendicării şi o încălcare a art. 6 parag. 1 şi a art. 1 - Protocolul nr. 1. Aprecierea instanţei că titlurile pârâtelor intimate, reprezentate de certificatele de atestare a dreptului de proprietate, sunt acte administrative cu valenţe de titlu de proprietate şi odată intrate în circuitul civil, ele fac dovada deplină a dreptului pe care îl atestă, până la desfiinţarea acestor acte în condiţiile legii, este nelegală.
Certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă acte juridice translative de proprietate, întrucât reprezintă acte administrative constitutive care au fost emise de un neproprietar în beneficiul unui prestator de servicii, neputând avea ca efect dobândirea proprietăţii şi deci nu pot fi opuse titlului autorilor lor.
Intimatele-pârâte nu se pot prevala de dreptul de proprietate, întrucât conform dispoziţiilor disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunul fiind naţionalizat nu putea face obiectul dobândirii, deoarece se afla în detenţia statului, iar nu în proprietatea acestuia, aceste bunuri fiind exceptate expres prin însuşi textul sus invocat. Nu în ultimul rând, disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu convertesc dreptul de administrare în drept de proprietate, cu atât mai puţin în drept de creanţă, iar pe de altă parte, prin dobândirea de acţiuni nu se dobândeşte proprietatea bunurilor ci numai prin vânzare de active, în condiţiile legilor privatizării.
Este de asemenea nelegală susţinerea instanţei că în speţă sunt relevante disp. art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care permiteau persoanelor interesate să deducă analizei instanţelor cauze de nulitate a unor astfel de acte juridice numai înăuntrul unui termen de prescripţie de un an, întrucât aceasta prevedere legală nu se aplică în materia revendicării prin comparare de titluri, ci în materia nulităţii unor acte juridice.
Pe cale de consecinţă, bunul nu a ieşit niciodată legal din patrimoniul autorilor reclamanţilor şi nu a intrat legal în patrimoniul statului, intimatele - pârâte nu deţin un bun în accepţiunea C.E.D.O., fapt pentru care aplicarea principiului exprimat în adagiile „nemo dat non habet” şi „nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet”, îndreptăţeşte pe recurenţi să susţină preferinţa titlului lor care provine de la adevăratul proprietar.
Intimatele - pârâte, la rândul lor, nu sunt titularele unei hotărâri definitive şi executorii prin care să se constate dreptul de proprietate asupra bunului imobil, pentru a se putea reţine existenţa unui bun actual în patrimoniul acestora. Existenţa titlului reprezintă premiza comparării, nefiind sinonimă cu existenţa dreptului.
În condiţiile în care s-a dat câştig de cauză intimatelor-pârâte constatându-se că acestea sunt proprietare, înseamnă că implicit s-a negat dreptul de proprietate al reclamanţilor. În aceste condiţii se produce practic o expropriere a acestora, încălcându-se şi prevederile actualei Constituţii, dar şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România în anul 1994.
Nu se poate susţine, aşa cum motivează instanţa fondului, că nu operează această „expropriere”, în condiţiile în care instanţa apreciază că prin Legea nr. 10/2001, respectiv disp. art. 29 alin. (1), este recunoscut dreptul la despăgubiri. Dreptul la despăgubiri este un drept de creanţă, distinct de dreptul de proprietate şi nu înfrânge dreptul la restituirea bunului, principiu consacrat cu putere de lege atât în norma fundamentală internă cât şi în dreptul comunitar.
Însăşi C.E.D.O. a statuat în repetate recomandări (cauza Viasu, Faimblat, Katz c. României), disfuncţionalităţile şi în prezent ale Fondului Proprietatea, dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau echivalent a imobilelor preluate abuziv, nefiind corelate cu legislaţia restituirii şi neasigurând rezolvarea echitabilă şi proporţională într-un termen rezonabil a notificărilor, aspecte reţinute de altfel şi în deciziile Curţii Constituţionale, inclusiv Decizia nr. 88/2014 privind neconstituţionalitatea art. 4 din Legea nr. 165/2013.
Mai arată recurenţii că intimatele-pârâte pot beneficia de dreptul la despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului, drept conferit prin disp. art. 32 alin. (4) din Legea nr. 9/1999.
Intimaţii - pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primar general, SC A. SA şi SC M. SA au formulat întâmpinări solicitând respingerea recursului. În plus SC M. SA a susţinut că recursul nu este motivat, neputând fi încadrat în cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Intimata SC M. SA a apreciat că recursul este nemotivat însă argumentele acesteia nu susţin teza nemotivării recursului ci împrejurarea că aspectele subsumate acestor motive nu ar fi întemeiate.
Criticile recurenţilor se încadrează însă în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în raport de care va fi efectuat controlul de legalitate al hotărârii atacate, instanţa de recurs reţinând că aceste critici vizează aspecte de nelegalitate şi nu, astfel cum a susţinut intimata, situaţia de fapt stabilită în baza probatoriului administrat şi necontestată în cauză.
1. Recurenţii au arătat, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în primul rând, faptul că instanţa de apel se contrazice în considerente atunci când, deşi reţine că cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este o pretenţie în sine şi nu doar o simplă apărare, o respinge ca lipsită de interes şi nu o soluţionează pe fond.
În legătură cu admiterea excepţiei recurenţii au formulat şi critici de nelegalitate, ce urmează a fi avute în vedere în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În al doilea rând, recurenţii au susţinut că aprecierea instanţei în sensul că procedura legii speciale o înlătură pe cea de drept comun este contradictorie cu însăşi natura pricinii.
Instanţa de recurs reţine că nu există o contradicţie în motivarea deciziei în condiţiile în care, în procedura jurisdicţională, o cerere introductivă de instanţă este analizată cu precădere din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de exercitare a acţiunii, una dintre acestea fiind cea a interesului actual şi legitim. Faptul că instanţa a calificat pretenţia reclamanţilor ca o cerere de sine stătătoare şi nu ca un argument în susţinerea revendicării, o include în categoria acţiunilor în justiţie, ca acte de învestire a instanţelor, pentru care, în prealabil, se verifică îndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond.
Prin urmare corect a procedat instanţa de apel atunci când, odată ce a reţinut existenţa unui capăt de cerere distinct, a analizat cu prioritate condiţiile de fond ale exercitării acţiunii, judecata asupra acestei cereri fiind finalizată prin admiterea unei excepţii procesuale dirimante care a împiedicat continuarea analizei altor aspecte de legalitate şi temeinicie legate de cererea respectivă.
Nu poate fi reţinută nici cea de-a doua contradicţie menţionată de recurenţi, între raţionamentul instanţei referitor la aplicarea prioritară a legii speciale şi natura acţiunii în revendicare de drept comun, cu atât mai mult ca reprezentând un motiv străin de natura acestei cauze. În mod corect a fost analizat concursul dintre norma specială şi norma generală incidentă, în vederea identificării dispoziţiei de drept substanţial aplicabilă, acesta fiind un aspect ce ţine de interpretarea şi aplicarea legii şi nu unul ce derivă dintr-o eventuală contrarietate a argumentelor avute în vedere la pronunţarea soluţiei, referitor la care, de altfel, nu au fost indicate şi nici nu pot fi identificate considerente contrare. Împrejurarea că pe rolul instanţelor sunt în curs de judecată alte acţiuni întemeiate pe dispoziţiile legii speciale, disjunse din prezenta cauză, nu este de natură a exclude de la aplicare, în această cauză, normele speciale care guvernează regimul juridic al acestui imobil.
2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a legii, în concordanţă cu îndrumările obligatorii din decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii şi cu principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a reţinut ca fiind lipsită de interes constatarea pe cale judiciară a nevalabilităţii titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu avându-se în vedere că, la data formulării acţiunii, era în vigoare o lege specială, Legea nr. 10/2001 în care preluarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 este definită ca fiind abuzivă iar foştilor proprietari le este recunoscut dreptul la reparaţii. Prin urmare, reclamanţii nu pot justifica un interes actual în promovarea unei astfel de cereri în condiţiile în care legea specială de reparaţie recunoaşte caracterul abuziv al preluării, ei înşişi, în litigiul aflat în curs de judecată în procedura acestei legi, prevalându-se de o astfel de recunoaştere, pentru a solicita acordarea măsurilor reparatorii.
În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut corect lipsa de folos practic a solicitării, atâta timp cât reclamanţii nu pot beneficia de alte măsuri reparatorii decât cele ale legii speciale (Legea nr. 10/2001).
Reclamanţii pornesc de la prezumţia greşită că, odată ce s-ar constata nevalabilitatea titlului statului, ei ar fi consideraţi proprietari ai imobilului în baza titlului autorilor lor ce ar fi supravieţuit până în prezent, transmis fiind pe cale succesorală în propriul patrimoniu.
Or, instanţa de apel a argumentat în mod judicios faptul că, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi, stabilind că, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii administrative preexistente prin care să li se fi atribuit bunul, simpla constatare a nevalabilităţii titlului nu echivalează cu recunoaşterea dreptului de proprietate, împrejurare care să permită foştilor proprietari a se prevala de un bun actual în patrimoniu pe care să îl poată revendica din mâinile unor terţe persoane.
În acest sens nu se poate reţine, cum au susţinut reclamanţii, o interpretare greşită a hotărârii pilot care ar suprima acestora accesul efectiv la instanţă, în condiţiile în care ei beneficiază, în procedura legii speciale, de garanţii procesuale pentru obţinerea dreptului la reparaţii, pe care de altfel le-au şi exercitat, fiind în curs de derulare o procedură judiciară în faţa instanţei.
Câtă vreme regimul juridic al imobilului în litigiu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în concursul între cele două legi se acordă prevalenţă legii speciale. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în concurs cu normele dreptului comun, se aplică prioritar, astfel că este corectă judecata instanţelor de fond conform căreia, după adoptarea legii speciale de reparaţie, nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma calea Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun.
Plecând de la aceeaşi falsă premisă, că sunt titularii unui drept de proprietate pe care sunt împiedicaţi să îl exercite, reclamanţii invocă protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, aspect ce nu poate fi reţinut în condiţiile în care, la data sesizării instanţei, reclamanţii nu aveau un bun şi nici o creanţă suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. Astfel cum au menţionat şi instanţele de fond, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu garantează, de principiu, dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenţii, în timp ce speranţa de a se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol (parag. 83, Prinţul Hans-Adam II de Lichetenstein contra Germaniei).
Reclamanţii nu sunt titularii unui „bun actual” cu referire la imobilul revendicat, deoarece nicio autoritate administrativă sau judiciară nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea imobilului dedus judecăţii. Numai în ipoteza în care partea reclamantă ar fi avut deja validat dreptul său de proprietate în contradictoriu cu Statul, titular al preluării abuzive, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu trebuia să mai urmeze procedura actului normativ special, fiind titulara unui bun actual, valorificabil în acţiunea în revendicare.
Legislaţia reparatorie adoptată de Statul român pentru cazul imobilelor preluate abuziv sub regimul politic anterior a generat un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire.
Prin urmare, dreptul foştilor proprietari nu poate fi exercitat pe viitor, decât dacă acesta este redobândit pe calea Legii nr. 10/2001, cu rezerva situaţiei în care foştii proprietari beneficiau deja de un bun în sensul Convenţiei, când nu mai trebuia urmată calea legii speciale, situaţie neregăsită însă în speţă. Aşadar, valorificarea pretenţiilor asupra imobilului în litigiu se poate realiza, cum corect reţine instanţa de apel, în temeiul acestui act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun.
Existenţa Legii nr. 10/2001 care, astfel cum au apreciat instanţele de fond, se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, derogatorie de la dreptul comun şi imposibilitatea utilizării unei reglementări anterioare de drept comun, nu încalcă art. 6 din Convenţie, de vreme ce actele emise în cadrul acestei proceduri sunt supuse controlului judecătoresc, întocmai ca şi refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare (potrivit deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), legea specială dovedindu-se a fi, din acest punct de vedere, o cale efectivă pentru reclamanţi în vederea obţinerii unor măsuri reparatorii.
Acest drept la reparaţii a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, împrejurare ce reprezenta, până momentul pronunţării deciziei pilot, un argument în recunoaşterea posibilităţii de restituire a bunului pe calea acţiunii în revendicare de drept comun. Prin urmare, reclamanţii nu se mai pot prevala de acest argument iar instanţele de fond nu aveau obligaţia de a aprecia asupra efectivităţii căii prevăzute de legea specială, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat, dreptul acestora la măsuri reparatorii urmează a fi analizat în litigiul aflat în derulare în procedura Legii nr. 10/2001.
Întrucât reclamanţii nu au un bun actual şi nu pot invoca un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu în acţiunea de drept comun, devin lipsite de relevanţă aserţiunile referitoare la nevalabilitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate ale societăţilor pârâte, emise în baza legii, ce nu au constituit obiect al unui control de valabilitate într-o acţiune în nulitate şi se bucură de prezumţia de legalitate, ceea ce interesează pentru admiterea acţiunii în revendicare fiind, în primul rând, titlul reclamanţilor.
În cauză, însă, astfel cum s-a menţionat anterior, aplicarea cu precădere a dispoziţiilor legii speciale şi lipsa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor împiedică o astfel de analiză, prin comparare, a titlurilor de proprietate.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D. (B.) I., B.G. şi T.C.F. împotriva deciziei nr. 90 A din 24 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1400/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1403/2015. Civil → |
|---|
