ICCJ. Decizia nr. 1418/2015. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1418/2015
Dosar nr. 6992/99/2013
Şedinţa publică din 28 mai 2015
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 6 septembrie 2013, reclamanţii G.C. şi G.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor - C.N.A.D.R. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, anularea deciziei de expropriere a suprafeţei de 2011 mp teren intravilan comuna Miroslava, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 4069 din 4 decembrie 2013 a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii G.C. şi G.M. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, C.N.A.D.N.R.- Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi; a dispus anularea dispoziţiei de expropriere nr. 299 din 20 martie 2012 emisă de pârâţi în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor; a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 48258 RON reprezentând contravaloarea terenului; suma de 3812 RON reprezentând lipsa de folosinţă pentru suprafaţa de teren expropriat şi suma de 3900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt proprietarii unui teren aflat pe raza administrativă a comunei Miroslava, peste care se suprapune parţial coridorul de expropriere a lucrării Varianta de Ocolire a Municipiului Iaşi, etapa I, Varianta Sud.
Urmând procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, la data de 20 martie 2012 s-a emis decizia de expropriere nr. 299 în anexa căreia reclamanţii se regăsesc cu teren expropriat în suprafaţă de 2100 mp, pentru care s-a consemnat suma de 10.605 RON.
Din raportul de expertiză efectuată în cauză rezultă că valoarea de circulaţie a terenului expropriat la nivelul anului 2013 este de 48.250 RON şi o valoare a lipsei de folosinţă de 3812 RON.
Împotriva sentinţei civile nr. 4069 din 4 decembrie 2013 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, au declarat apel Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România Bucureşti - D.R.D.P. Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Prin decizia civilă nr. 185 din 24 septembrie 2014, Curtea de Apel Iaşi a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
În pronunţarea soluţiei, instanţa de apel a apreciat că potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, acţiunile formulate de persoana expropriată referitor la stabilirea dreptului la despăgubiri se soluţionează în condiţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Urmând procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, la data de 20 martie 2012, s-a emis decizia de expropriere nr. 299, în anexa căreia, reclamanţii se regăsesc cu teren expropriat în suprafaţă de 2100 mp pentru care s-a consemnat suma de 10.605 RON.
Reclamanţii au contestat această decizie sub aspectul cuantumului despăgubirii, dar şi sub aspectul lipsei de folosinţă a terenului.
Astfel, în primă instanţă reclamanţii au precizat în mod expres că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pe anii 2011, 2012, 2013 a terenului expropriat. Ca atare, criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România Bucureşti - DRP Iaşi cu privire la aceste aspecte au fost apreciate a fi neîntemeiate.
Relativ la criticile cu privire la stabilirea despăgubirii faţă de dispoziţiile imperative cuprinse în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi faţă de raţiunea legii, Curtea de Apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor efectuarea unei expertize în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 33/1994, prin constituirea unei comisii de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea intimaţilor expropriaţi, stabilind obiectivele expertizei, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Expertiza tehnică efectuată de experţi ing. S.E., ing. G.D.V. şi ing. O.C. a ţinut seama la stabilirea despăgubirilor de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, folosind metoda comparaţiei directe. Experţii au stabilit că la data întocmirii raportului de expertiză - mai 2014 - suprafaţa de teren expropriată de 2100 mp situată în satul D., intravilanul comunei Miroslava, judeţul Iaşi are o valoare de circulaţie de 10.710 euro (aproximativ 47.124 RON), respectiv 5,1 euro/mp, având în vedere că în zonă preţurile variază între 2-20 euro/mp.
Curtea de Apel a reţinut că această valoare de aproximativ 47.124 RON la un curs de 4,4 RON/euro stabilită prin expertiza efectuată în apel a respectat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Cu privire la lipsa de folosinţă a imobilului a fost menţinut acelaşi cuantum stabilit la instanţa de fond, având în vedere că, în prezent, terenul este concesionat.
Critica Statului Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România Bucureşti - DRP Iaşi referitoare la greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată a fost apreciată ca neîntemeiată în raport de prevederile art. 274 C. proc. civ. şi de faptul că pârâţii au avut la prima instanţă calitatea de părţi căzute în pretenţii, prin admiterea acţiunii reclamanţilor.
La data de 4 noiembrie 2014, pârâtul Ministerul Transporturilor a solicitat completarea deciziei nr. 185 din 24 septembrie 2014 pronunţată de instanţa de apel, arătând că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererilor formulate de Ministerul Transporturilor în cadrul întâmpinării, respectiv a cererii de aderare la apelul promovat de C.N.A.D.R. SA, act de procedură înregistrat sub nr. 17726 din 28 aprilie 2014 şi transmis Curţii de Apel Iaşi în data de 29 aprilie 2014. A mai arătat că prin acest act a invocat şi excepţiile privind lipsa calităţii sale de reprezentant pentru Statul Român, lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia nr. 326 din 3 decembrie 2014 a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 185 din 24 septembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, formulată de Ministerul Transporturilor Bucureşti.
În pronunţarea acestei soluţii, Curtea de Apel a reţinut că apelul a fost formulat de Statul Român, prin C.N.A.D.R., Statul Român figurând ca unic pârât la instanţa de fond şi având calitate procesuală pasivă.
Ministerul Transporturilor a formulat, separat de apelul declarat de Statul Român, întâmpinare - cerere de aderare la apel, în condiţiile în care nu a avut calitatea procesuală, separată, de cel care a figurat unic pârât - Statul Român.
Curtea a reţinut că lipsa calităţii de reprezentant al Statului în cauză putea fi invocată numai de părţile din proces, apelanţii G. şi Statul Român şi, că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
În conformitate cu art. 291 C. proc. civ. intimatul poate să depună întâmpinare sau potrivit art. 2931 C. proc. civ. - aderare la apel.
În cauză, calitatea de intimaţi în apelul declarat de Statul Român o au numai reclamanţii G.C. şi M. şi nu Ministerul Transporturilor, care a reprezentat pârâtul la instanţa de fond.
În concluzie, Curtea a apreciat că nu a „omis" să se pronunţe cu privire la actul intitulat nelegal „întâmpinare - cerere de aderare la apel", în contextul în care Statul Român, prin C.N.A.D.R. a formulat apel, iar Ministerul Transporturilor care a reprezentat aceeaşi parte a formulat „întâmpinare - cerere de aderare la apel", reţinând că cererea nu se încadrează în dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.
Împotriva deciziei nr. 185 din 24 septembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi au formulat recurs pârâţii Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România Bucureşti - DRP Iaşi şi Ministerul Transporturilor, parte care a atacat cu recurs şi decizia nr. 326 din 3 decembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, prin care a fost respinsă cererea de completare a deciziei civile nr. 185/2014.
Pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România Bucureşti - DRP Iaşi a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a dezvoltat următoarele critici:
Instanţa de apel în mod greşit a reţinut că actul care a stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor reclamanţilor este decizia colectivă nr. 299/2012. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor poate fi atacată doar hotărârea individuală emisă pentru reclamanţi, prin care se stabileşte cuantumul despăgubirilor prin raportare la suprafaţa expropriată, respectiv hotărârea nr. 114 din 29 mai 2013.
O altă critică priveşte modul în care tribunalul a înţeles să-şi însuşească concluziile raportului de expertiză, respectiv faptul ca experţii tehnici judiciari nu s-au raportat, prin datele prezentate, la momentul corect, indicat de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv data efectuării expertizei şi nici nu au determinat valoarea de circulaţie a terenului, care trebuia stabilită la nivelul preţului efectiv de vânzare al imobilelor în zonă.
Experţii ar fi trebuit să obţină înscrisuri credibile cu privire la preţurile de vânzare şi nu oferte culese de pe internet, a căror veridicitate este uşor contestabilă, cu privire la preţurile de vânzare. În lipsa unor valori de tranzacţionare reale, comisia de experţi nu a făcut decât să prezinte preţuri prezumtive, prin raportare la nivelul cererii şi al ofertei, folosind metoda comparaţiei directe, prin raportare la aceste date.
Susţine că valoarea lipsei de folosinţă a fost stabilită de experţi în mod ipotetic, fără a se raporta la o folosinţă a terenului exercitată de reclamant, fapt ce încalcă de asemenea dispoziţiile art. 26 alin. (2) din lege, care includ daunele aduse proprietarului, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Arată, totodată, că instanţa a obligat greşit la plata daunelor pentru lipsa de folosinţă în absenţa unei cereri din partea reclamanţilor în acest sens, şi în absenţa oricărei probe din care să rezulte că reclamanţii utilizau terenul în vreun scop anterior exproprierii, şi că au înregistrat daune urmare a exproprierii.
De asemenea, a criticat şi faptul că instanţa de fond a greşit şi sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată în suma integrală, deoarece suma de 500 RON, inclusă în cuantumul cheltuielilor acordate reclamanţilor a fost avansată de Statul Român, cu titlu de avans pentru expertul numit de el, ceea ce creează premisa unei îmbogăţiri fără justă cauză a reclamanţilor, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. Deşi pârâtul căzut în pretenţii, urmează să suporte cheltuielile de judecată, însă, din cuantumul total al acestora, ar fi trebuit dedusă suma pe care acesta a achitat-o pentru expertul consultant.
A formulat critici şi cu privire la încheierea de dezbateri din 24 septembrie 2014, ce face parte integrantă din decizia atacată, susţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărarea al părţii, întrucât în mod greşit i s-a respins cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, cerere motivată de imposibilitatea prezentării la termen a apărătorului ales al pârâtului Statul Român. Deşi cererea de amânare a fost însoţită de acte doveditoare, în sensul că, reprezentantul convenţional al pârâtului asigura apărarea într-un alt dosar aflat la acea dată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, cererea a fost greşit cu o motivare care contravine dispoziţiilor legale.
Pârâtul Ministerul Transporturilor a atacat, prin cereri distincte, atât decizia nr. 185 din 24 septembrie 2014, cât şi decizia nr. 326 din 3 decembrie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel Iaşi.
A susţinut că la judecata cauzei în primul grad de jurisdicţie, în faţa Tribunalului Iaşi, Ministerul Transporturilor nu a primit citaţie pentru niciunul din termenele de judecată. Pe cale de consecinţă, nu a primit niciun act de procedură formulat în cauză (cerere de chemare în judecată, întâmpinare etc.) şi nu a primit nici comunicarea sentinţei pronunţată de instanţa de fond, apreciind, astfel, că i-a fost încălcat dreptul la apărare.
Susţine că, la judecata cauzei de fond, calitatea de pârâţi au avut-o Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, apreciind, astfel, că „afirmaţia Curţii de Apel Iaşi potrivit căreia Statul Român a figurat ca unic pârât la instanţa de fond, este una eronată, din moment ce citativul întocmit cuprinde pe cei patru pârâţi anterior menţionaţi.
Arată că, Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, pârâtul de rând 1, a primit citaţie pentru prima dată în cadrul Dosarului nr. 6992/99/2013, pentru termenul de judecată din data de 02 aprilie 2014, în faţa Curţii de Apel Iaşi, în faza procesuală a apelului, fiind citat în calitate de intimat.
Împreună cu această citaţie, înregistrată la Ministerul Transporturilor sub nr. 11028 din 14 martie 2014, a fost comunicat şi apelul formulat de Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, iar faţă de acest act de procedură, în temeiul dispoziţiilor art. 289 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 2931 C. proc. civ., Ministerul Transporturilor, în nume propriu, a formulat întâmpinare - cerere de aderare la apel.
Faţă de cadrul legal incident, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Transporturilor pentru Statul Român, excepţie care însă nu a fost soluţionată de instanţa de fond.
Apreciază că nu poate fi primit raţionamentul instanţei potrivit căruia lipsa calităţii de reprezentant al Statului în cauză putea fi invocată numai de părţile din proces, respectiv de apelanţii G. şi Statul Român. Faţă de împrejurarea că în faza procesuală a apelului, Statul Român prin Ministerul Transporturilor a avut calitatea de intimat, iar Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, a avut calitatea de apelant, nu s-ar putea reţine argumentul instanţei de apel care a analizat numai cererea de apel formulată de Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, în considerentele faptului că, în opinia instanţei, Ministerul Transporturilor şi C.N.A.D.N.R. SA, reprezentau aceeaşi parte, Statul Român.
Or, prin actul de procedură „întâmpinare-cerere de aderare la apel" a invocat şi excepţia lipsei calităţii de resprezentant a Ministerului Transporturilor pentru Statul român, susţinând că, Ministerul Transporturilor ar fi putut avea calitatea de reprezentant al Statului Român numai în măsura în care s-ar fi înfiinţat Compania Naţională de Drumuri Naţionale SA sub autoritatea Ministerului Transporturilor, potrivit art. 17 alin. (4) din O.U.G. nr. 96/2012, ceea ce nu este cazul în speţă.
Din analiza actelor de procedură depuse de pârâţi la dosarul cauzei reiese cu evidenţă că apărările formulate de Ministerul Transporturilor nu sunt comune cu apărările formulate de Compania Naţională de Autostrăzi şl Drumuri Naţionale din România SA, astfel încât să se justifice analizarea selectivă a acestora, dând preferinţă cererii de apel formulate de C.N.A.D.N.R. SA, cum în mod greşit a procedat instanţa de apel.
Susţine că, prin actul de procedură „întâmpinare-cerere de aderare la apel" Ministerul Transporturilor a invocat şi nelegala sa citare in faţa Tribunalului laşi, împrejurare care ar fi trebuit să determine casarea sentinţei civile nr. 4069 din 04 decembrie 2013 a Tribunalului laşi şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât să se asigure Ministerului Transporturilor citarea legală şi, pe cale de consecinţă, un drept efectiv la apărare. Acest aspect, însă, nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor şi nu a primit nicio soluţionare din partea Curţii de Apel laşi, în considerarea aceleiaşi analize selective a actelor de procedură realizate de instanţa de apel, care a apreciat, în mod neîntemeiat, că este suficient a analiza numai cererea de apel formulată de Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.
Prin urmare, instanţa de apel nu a avut în vedere, nu a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor şi nu a soluţionat excepţiile procesuale privind lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului Transporturilor, pentru Statul Român, şi lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor, încălcându-i astfel dreptul la apărare şi formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) prin raportare la art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Cât priveşte decizia civilă nr. 326 din 3 decembrie 2014, pârâtul susţine că, în speţă, erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 2811 C. proc. civ.
Aşa cum deja a arătat, Ministerul Transporturilor nu a fost legal citat în cauză, în faţa instanţei primului grad de jurisdicţie. Curtea de Apel nu s-a pronunţat nici pe excepţiile invocate prin întâmpinare şi nici pe cererea de aderare la apel, fiindu-i încălcat, şi din această perspectivă, dreptul la un proces echitabil.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 5 solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Înalta Curte, analizând criticile formulate, reţine caracterul fondat al recursurilor în limitele şi pentru argumentele ce succed:
Cu privire la recursul pârâtului Statul Român, prin C.N.A.D.R.:
O primă critică formulată a vizat nelegalitatea deciziei în raport de faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că actul contestat, care a stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor reclamanţilor, este decizia colectivă nr. 299/2012.
Critica este întemeiată şi atrage aplicabilitatea motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 255/2010 prevăd că în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată şi constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii.
Plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum şi de către orice persoană care justifică un interes legitim, în conformitate cu art. 19 din lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local. Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate.
Din interpretarea acestor texte legale rezultă că expropriatul nu poate contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate şi, nu în ultimul rând, că expropriatul poate contesta doar cuantumul despăgubirilor ce au fost stabilite prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor.
Din această perspectivă, critica se vădeşte a fi fondată, întrucât nu decizia de expropriere nr. 299/2012 poate fi atacată sub aspectul cuantumului despăgubirilor, ci hotărârea individuală prin care li s-a stabilit reclamanţilor cuantumul despăgubirilor, prin raportare la suprafaţa expropriată, respectiv hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 114 din 29 mai 2013, această din urmă hotărâre fiind, de altfel contestată în cauza pendinte de către reclamanţi, împrejurare care atrage incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Printr-un alt motiv de recurs pârâta a susţinut, în esenţă, nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării şi aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale înscrise în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în ceea ce priveşte determinarea corectă a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru imobilului expropriat. Din această perspectivă, criticile recurentului fac posibilă încadrarea în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia urmează a se examina legalitatea modului în care instanţa de apel a determinat cuantumul despăgubirilor aferente imobilului expropriat.
Textul de lege evocat prevede, în mod imperativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere, iar nerespectarea acestora pun în discuţie o problemă de încălcare a legii.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia", text legal care stabileşte atât criteriile de determinare a despăgubirii, compusă din valoarea reală a bunului şi prejudiciul cauzat expropriatului, cât şi momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.
Prin urmare, legea impune ca, la determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite proprietarului bunului supus exproprierii, instanţa de judecată, precum şi comisia de experţi să ţină seama de două criterii legale instituite, ca atare, prin lege, în scopul cuantificării juste şi echitabile a despăgubirii şi, anume, valoarea reală de piaţă a imobilului şi, respectiv, „daunele" aduse proprietarului, scop în care vor fi aduse şi alte dovezi.
Prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în M. Of. nr. 152/3.03.2015, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma la data întocmirii raportului de expertiză, cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în consens cu statuările deciziei Curţii Constituţionale, rezultă că aspectele esenţiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experţii, desemnaţi de către instanţa de judecată, sunt cele referitoare la preţul de piaţă al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacţii încheiate în perioada de relevantă, iar în al doilea rând, momentul de referinţă al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.
Sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială" defineşte preţul de piaţă, anume preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţialâ, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.
Or, expertiza efectuată în apel, a avut în vedere exclusiv oferte de vânzare regăsite în publicaţiile de profil în luna mai 2014, la care a aplicat corecţiile necesare în funcţie de amplasarea şi specificul terenului, experţii optând, în urma aplicării corecţiilor, la valoarea de 5,1 euro/mp, respectiv 10710 euro pentru întreaga suprafaţă - 47.124 RON, valoarea asemănătoare celei stabilite în primă instanţă - 48.258 RON, fără a se întreprinde demersuri utile de identificare a unor tranzacţii efective încheiate în zone similare cu imobilul expropriat. Astfel, expertiza nu a valorificat date din tranzacţii efectiv încheiate pentru imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, situaţie în care, instanţa de apel, reţinând că valorile celor două expertize sunt sensibil apropriate, a valorificat expertiza efectuată în prima instanţă, care, la rândul său, s-a bazat numai pe datele privind ofertele de vânzare postate pe internet.
Prin acest procedeu, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative înscrise în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, preluând concluziile raportului de expertiză care a determinat valoarea imobilului identificat în hotărârea de expropriere în afara criteriilor prevăzute de art. 26 din Lege, ceea ce atrage nelegalitatea deciziei atacate pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pt. 9 C. proc. civ.
Recurentul a formulat critici şi sub aspectul obligării greşite la plata lipsei de folosinţă a terenului expropriat pentru anii 2012 şi 2013, în absenţa unei cereri din partea reclamanţilor şi în absenţa unor probe concludente în acest sens.
Sub aspectul învestirii instanţei cu solicitarea privind acordarea daunelor pentru lipsa de folosinţă a terenului expropriat, instanţa de apel a reţinut corect că reclamanţii au învestit expres instanţa de fond cu solicitarea privind obligarea pârâtului la plata daunelor în sumă de 20.000 RON reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului expropriat. În schimb, critica se vădeşte a fi întemeiată din perspectiva aplicabilităţii celui de al doilea criteriu ce trebuie avut în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenită reclamanţilor, respectiv prejudiciul, fiind de semnalat că despăgubirea la care se referă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 include, într-adevăr, şi prejudiciul creat proprietarului.
Interpretarea textului legal denotă indubitabil împrejurarea că prejudiciul reprezintă consecinţa directă a exproprierii, atât timp cât dauna adusă proprietarului trebuie să acopere pierderea suferită de persoana afectată de măsura exproprierii. În acest context normativ, instanţa are, însă, obligaţia să examineze dacă componentele acestuia reprezintă sau nu un prejudiciu cert şi să stabilească întinderea acestuia, pe baza dovezilor prezentate. Aşadar, prejudiciul adus proprietarului bunului expropriat poate include doar acele daune efective, certe, cunoscute şi determinate sau determinabile la momentul exproprierii, nu şi acele daunele eventuale, incerte, ipotetice, care nu pot fi determinate ori determinabile la momentul exproprierii.
Sub acest aspect, Înalta Curte va constata că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în vederea aplicării corecte a legii sub aspectul modalităţii de determinare şi acordare a acestei componente a prejudiciului pretins de expropriaţi, constând în daunele pricinuite de lipsa de folosinţă a imobilului expropriat. Prin urmare, sub acest aspect, criticile formulate prin cererea de recurs sunt fondate, în măsura în care sunt de natură a susţine necesitatea completării în apel a probatoriilor necesare şi utile pentru lămurirea, pe deplin, a împrejurărilor legate de determinarea certă a prejudiciului pretins de persoanele expropriate, atât sub aspectul existenţei acestuia, cât şi al întinderii sale.
În ceea ce priveşte susţinerea privind respingerea greşită a cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, critica nu este întemeiată. Aprecierea asupra temeiniciei unei cereri de amânare nu poate fi cenzurată în recurs, în condiţiile art. 156 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât textul legal nu conţine o normă imperativă, ci una supletivă, care prevede că, instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare. De altfel, în analizarea solicitării formulate, instanţa de apel a arătat că a avut în vedere şi împrejurarea că în apel au fost acordate mai multe termene de judecată, astfel că partea a avut opţiunea de a depune concluzii scrise la dosarul cauzei.
Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Transporturilor:
Potrivit art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Verificarea cadrului procesual configurat prin cererea de chemare în judecată la instanţa de fond denotă împrejurarea că recurentul Ministerul Transporturilor, pentru Statul Român a avut calitatea de pârât, iar, distinct de această parte, Compania Naţională de Drumuri Naţionale SA a figurat în calitate de pârâtă.
În limitele acestui cadru procesual, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 4069 din data de 4 decembrie 2013 prin care a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii: Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi C.N.A.D.R. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi.
În faza procesuală a apelului, în calitatea sa de pârât, Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare prin care a invocat faptul că nu a fost citat la judecata în prima instanţă; excepţia privind lipsa calităţii sale de reprezentant al Statului Român, în litigiul de faţă, având ca obiect expropriere şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. Totodată, a precizat prin întâmpinare că aderă la apelul promovat de C.N.A.D.R. în temeiul dispoziţiilor art. 2931 C. proc. civ.
Instanţa de apel, deşi Ministerul Transporturilor era în cauză parte distinctă de C.N.A.D.R. şi independent de împrejurarea că acesta figura în nume propriu sau în calitate de reprezentant al statului, aspect care, de altfel, nu a fost clarificat în apel, nu a supus dezbaterii cererea de aderare la apelul formulat de C.N.A.D.R., nu a calificat această solicitare cuprinsă în întâmpinare şi nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţiile invocate, tot prin întâmpinare, în această fază procesuală.
Se constată ca, potrivit art. 2932 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.
Or, faptul că instanţa de apel nu a supus dezbaterii şi nu a răspuns la excepţiile invocate prin întâmpinare de către recurentul-pârât, că nu a calificat cererea de aderare la apel şi nu a analizat-o din perspectiva textului legal anterior citat constituie o încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Cum instanţa de apel nu a procedat la o asemenea verificare, instanţa de recurs nu poate analiza solicitarea recurentului pentru prima dată în calea extraordinară de atac, astfel încât vătămarea produsă recurentului-pârât nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin casarea deciziei recurate.
De asemenea, se are în vedere faptul că, încălcarea regulilor de procedură în condiţiile expuse mai sus reprezintă, totodată, şi o nerespectare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Considerentele expuse atrag, aşadar, incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vătămarea produsă părţii neputând fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii. Aceasta deoarece necercetarea excepţiilor şi a cererii de aderare la apel formulate de pârâtul Ministerul Transporturilor face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs, iar o soluţionare a lor pentru prima dată în această etapă procesuală ar lipsi partea de un grad de jurisdicţie.
În consecinţă, pentru argumentele prezentate în examinarea motivelor de recurs, reţinând nelegalitatea deciziei civile nr. 185 din 24 septembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 5 şi 9 şi art. 314 C. proc. civ., va admite ambele recursuri declarate împotriva acestei hotărâri, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi Curte de apel.
În rejudecare, se vor avea în vedere considerentele anterioare ce au impus casarea, instanţa de apel urmând să califice şi să analizeze cererea de aderare la apel a pârâtului Ministerul Transporturilor şi să răspundă la excepţiile invocate de acesta prin întâmpinare. Totodată, instanţa de apel va dispune efectuarea unui nou raport de expertiză pentru a se stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate în raport de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, prin identificarea (de la Camera Notarilor Publici, Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară, Primărie, Direcţia de Taxe şi Impozite Locale) unor tranzacţii efective încheiate în perioada relevantă, respectiv data exproprierii, în sensul dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015. Ulterior stabilirii complete şi corecte a situaţiei de fapt, instanţa de apel se va pronunţa asupra legalităţii sentinţei de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, a cărei proprietate a fost supusă măsurii exproprierii.
Apreciind fondat, în limitele prezentate, şi motivul de recurs referitor la nestabilirea deplină a situaţiei de fapt referitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului adus proprietarului de natura celui sus analizat, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, urmează să administreze probe suplimentare, inclusiv prin intermediul unei noi expertize, care să determine, în limitele casării, caracterul cert şi neîndoielnic al prejudiciului generat de expropriere, atât sub aspectul cerinţei existenţei sale, cât şi al întinderii acestuia.
În rejudecare, vor fi avute în vedere şi criticile vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în raport de dovezile existente la dosarul cauzei referitoare la efectuarea acestora.
Cât priveşte recursul formulat de pârâtul Ministerului Transporturilor împotriva deciziei nr. 326 din 3 decembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, prin care i-a fost respinsă cererea de completare a deciziei nr. 185 din 24 septembrie 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă, Înalta Curte va constata că acesta a rămas fără obiect.
Soluţia asupra recursului declarat împotriva deciziei nr. 185 pronunţată în data de 24 septembrie 2014 de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, reprezintă efectul firesc din punct de vedere juridic al soluţiei de desfiinţare a soluţiei deciziei instanţei de apel, soluţie care lipseşte de efecte juridice deciziile/încheierile ulterioare pronunţate în legătură cu decizia casată. Prin urmare, Înalta Curte nu va mai proceda la analizarea criticilor pârâtului Ministerul Transporturilor formulate prin cererea de recurs referitoare la nelegalitatea deciziei nr. 326 din 3 decembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA - D.R.D.P. Iaşi şi Ministerul Transporturilor împotriva deciziei nr. 185 pronunţată în data de 24 septembrie 2014 de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea cauzei la aceeaşi curte de apel.
Admite recursul pârâtului Ministerul Transporturilor împotriva deciziei nr. 326 din 3 decembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, pe care o modifică în sensul că respinge cererea de completare a deciziei nr. 185 din 24 septembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, formulată de Ministerul Transporturilor, ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1405/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1421/2015. Civil → |
|---|
