ICCJ. Decizia nr. 1421/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1421/2015
Dosar nr. 498/1/2015
Şedinţa publică din 28 mai 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
La data de 02 februarie 2009, reclamantele P.A.S. şi M.M.D.M. au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să anuleze decizia nr. 946 din 28 noiembrie 2008 emisă de RA-APPS ca fiind netemeinică şi nelegală; să fie obligată unitatea deţinătoare RA-APPS să le restituie în natura terenul în suprafaţa de 479,60 mp situat în Bucureşti, Bd. M.E. (fosta strada A.C., parcela nr. 2, bloc 9 Parcelarea Jianu - Dorobanţi), trecut in proprietatea statului fără titlu valabil, inclus în prezent într-o suprafaţă de câteva hectare, liberă de construcţii sau alte utilităţi; în situaţia în care restituirea terenului pe vechiul amplasament nu este posibilă, să fie obligată să îi restituie în natură un teren situat în aceeaşi zonă urbană, cu o suprafaţă şi valoare echivalentă.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 a admis în parte acţiunea reclamantelor, a anulat decizia contestată nr. 946 emisă de RA-APPS la 28 noiembrie 2008, a obligat pârâta să emită decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii constând în compensarea cu un alt teren sau în despăgubire pentru terenul în suprafaţa de 479,60 mp situat în Bucureşti, Bd. M.E., imposibil de restituit în natură.
La data de 20 februarie 2012, P.A.S. şi M.M.D.M. au contestat decizia nr. 15 emisă de RA-APPS la data de 8 februarie 2012, susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi că nu a fost respectată sentinţa civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. Au solicitat anularea deciziei atacate şi obligarea pârâtei RA - APPS să le acorde teren în compensare, potrivit obligaţiilor stabilite prin hotărârea judecătorească anterior menţionată.
Prin sentinţa civilă nr. 1446 din 05 iulie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea reclamantelor P.A.S. şi M.M.D.M. împotriva pârâtei RA-APPS, a dispus anularea deciziei nr. 15/2012 şi a obligat pârâta să restituie în natură reclamantelor terenul în suprafaţă de 562 mp situat în Bucureşti, str. M., reţinând că pârâta a fost obligată, prin hotărâre judecătorească, să despăgubească pe reclamante, prin compensare, în natură sau echivalent. Sentinţa a fost casată prin decizia civilă nr. 716/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, dar numai cu privire la capătul de cerere ce privea acordarea de teren în compensare, ca formă de despăgubire cuvenită reclamantelor. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei privind anularea deciziei emisă de pârâtă şi calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 2098/2013, tribunalul a analizat capătul de cerere privind acordarea de teren în compensare, reţinând că modalitatea de despăgubire de care pot beneficia reclamantele este cea prevăzută de Legea nr. 165/2013, prin puncte compensatorii.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamantele, recurs admis prin decizia civilă nr. 1136/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cauza fiind reţinută spre rejudecare.
În rejudecare, prin decizia nr. 1598R din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantele M.M.D.M. şi P.A.S., de acordare de teren în compensare, în contradictoriu cu pârâtă RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi a constatat că reclamantele au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte, conform art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul situat în Bucureşti, B-dul M.E. constând în suprafaţa de 469 mp.
S-a reţinut că prin decizia de casare s-a dispus identificarea şi evaluarea acelor imobile aflate la dispoziţia pârâtei care pot face obiect al compensării.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 compensarea în natură se poate materializa prin bunurile oferite în echivalent de entitatea învestită să soluţioneze notificarea, în speţă, pârâta, dar că, în speţă, pârâta nu a formulat nicio ofertă, în sensul compensării în natură a reclamantelor, astfel încât, pe de o parte, nici compensarea în natură nu poate opera, iar pe de altă parte, toate indicaţiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect.
La data de 14 noiembrie 2014 sub nr. 3985/1/2014, revizuentele P.A.S., M.M.D.M. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 4935/3/2012*, ca fiind potrivnică sentinţei nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în acelaşi dosar, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
În acelaşi Dosar - nr. 3985/1/2014, la data de 18 noiembrie 2014, revizuentele au solicitat, tot în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 ca fiind potrivnică sentinţei civile nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 293 din 28 ianuarie 2015, în majoritate, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de P.A.S. şi M.M.D.M. împotriva deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin decizia civilă nr. 1598R din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu majoritate, în rejudecarea fondului după casarea cu reţinere, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamante de acordare de teren în compensare.
Curtea de Apel a reţinut că pârâta a fost obligată să le despăgubească pe reclamante, prin compensare, în natură sau echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru terenul situat în Bucureşti, str. M.E., imposibil de restituit în natură.
S-a apreciat că prin decizia de casare s-a dispus identificarea şi evaluarea acelor imobile aflate la dispoziţia pârâtei şi care pot face obiect al compensării şi că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 compensarea în natură se poate materializa prin bunurile oferite în echivalent de entitatea învestită să soluţioneze notificarea, în speţă, pârâta. Deoarece pârâta nu a formulat nicio ofertă în sensul compensării în natură a reclamantelor, nu a putut opera compensarea în natură, iar toate indicaţiile procedurale impuse prin decizia de casare, au rămas fără obiect.
Revizuentele au susţinut că această ultimă hotărâre prin care li s-a respins cererea de acordare a unui teren în compensare contravine unor dispoziţii cuprinse în două hotărâri anterioare şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, prin care dreptul lor la acordarea măsurilor compensatorii sub forma unui teren era un drept câştigat şi nu mai putea fi nesocotit în aplicarea Legii nr. 10/2001.
Prima hotărâre la care se raportează este sentinţa civilă nr. 174 din 03 februarie 2011. S-a apreciat de către revizuente că prin această hotărâre, instanţa judecătorească, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a stabilit ordinea de prioritate, respectiv a dispus acordarea unui teren în compensare şi numai în măsura în care compensarea cu alte bunuri sau servicii s-ar dovedi imposibilă, a stabilit acordarea unor despăgubiri echivalente privind suprafaţa de 479,60 mp.
Verificând îndeplinirea condiţiilor referitoare la admisibilitatea cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte s-a raportat în primul rând la sentinţa civilă nr. 174 din 03 februarie 2011 şi a constatat că pricinile, în care s-au pronunţat cele două hotărâri, nu sunt identice în sensul regăsirii între acestea a triplei identităţi impusă de exigenţele art. 322 pct. 7 C. proc. civ. A reţinut că hotărârea din anul 2011 finaliza un proces în obligaţia de a face, prin care pârâta era obligată să emită decizia în baza Legii nr. 10/2001 sub forma acordării unui teren în compensare, iar, în situaţia imposibilităţii de executare sub această formă, prin echivalent, iar eventuala nerespectare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., întrucât obiectul juridic al cauzei subsecvente nu este acelaşi cu al primei cauze - obligaţie de a face, ci reprezintă o contestaţie împotriva deciziei administrative emisă în executarea primei hotărâri. Totodată a reţinut că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri presupune nu numai ca hotărârile să fi fost pronunţate în aceeaşi cauză, cu identitate de părţi, obiect şi temei juridic, dar şi cu ignorarea existenţei primei hotărâri. În cauză, pe lângă faptul că obiectul ultimei hotărâri este diferit, instanţa nu a ignorat litigiul anterior, făcând referire la sentinţa nr. 174 din 03 februarie 2011, pe care a interpretat-o ca instituind şi o obligaţie alternativă de despăgubire în echivalent, în cazul în care nu există teren disponibil pentru compensarea în natură.
Analizând contrarietatea dintre decizia nr. 1598/2014 şi sentinţa civilă nr. 1446/2012 prin care li s-a acordat, în contestaţia formulată împotriva deciziei administrative, un teren în compensare identificat în patrimoniul pârâtei, Înalta Curte a reţinut că sentinţa a fost parţial casată pentru identificarea cu claritate a unui alt teren ce ar putea fi atribuit. În următorul ciclu procesual, instanţa de fond a constatat intervenită Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare, şi a dispus acordarea măsurilor reparatorii reglementate de această lege, respectiv compensarea cu puncte.
Înalta Curte a statuat că această hotărâre nu poate constitui un reper pentru analiza contrarietăţii în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. întrucât a fost pronunţată în acelaşi dosar cu ultima hotărâre, cea a cărei revizuire se solicită, iar una din condiţiile esenţiale de admisibilitate este ca hotărârile potrivnice să fie pronunţate în dosare diferite. În concluzie, constatând că hotărârile judecătoreşti care se afirmă că ar fi potrivnice nu au fost pronunţate în dosare diferite, ci în cadrul aceluiaşi dosar, fiind vorba doar de cicluri procesuale diferite ale aceluiaşi litigiu, a reţinut că nu este îndeplinită o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire.
Înalta Curte a reţinut şi faptul că nu a fost ignorată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri întrucât, instanţa s-a pronunţat expres cu privire la aspectul respectiv, a înlăturat ordinea dispusă anterior între cele două tipuri de compensări, pe care nu a apreciat-o ca fiind imperativă şi a constatat că pârâta nu a formulat nicio ofertă, în sensul compensării în natură, cu consecinţa astfel dedusă că, pe de o parte, compensarea în natură nu poate opera, iar, pe de altă parte, că toate indicaţiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect. Prin urmare, nici raportat la a doua hotărâre, condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.
La data de 5 februarie 2015, cu cererea înregistrată sub nr. 498/1/2015, revizuentele P.A.S., M.M.D.M. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca fiind potrivnică sentinţei civile nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Au susţinut că cea de a doua hotărâre, respectiv decizia a cărei anulare se solicită, prin care le-au fost acordate puncte în compensare, încălcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 174/2011, prin care era obligată unitatea deţinătoare să le ofere teren în compensare, pentru terenul imposibil de restituit în natură; principiul disponibilităţii părţilor şi ordinea de preferinţă a acordării măsurilor reparatorii prevăzută de art. 1 alin. (2) teza I din Legea nr. 165/2013.
Dispozitivele celor două hotărâri judecătoreşti sunt contradictorii ceea ce atrage incidenţa motivului de revizuire invocat.
Prin întâmpinare, intimata RA-APPS a arătat că cererea de revizuire are autoritate de lucru judecat, întrucât din considerentele deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015 rezultă că cererea de revizuire a deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a fost analizată prin raportare atât la sentinţa civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cât şi la sentinţa civilă nr. 1446 din 5 iulie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, deoarece nu este îndeplinită cerinţa identităţii de obiect.
La termenul de judecată din data de 28 mai 2015, Înalta Curte pus în discuţie excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 293 din 14 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi, prin care s-a finalizat litigiul purtat între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi cauză.
Cererea de revizuire cu care a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:
În speţă, aşa cum rezultă din expunerea cauzei, revizuentele P.A.S. şi M.M.D.M. au solicitat iniţial, la data de 14 noiembrie 2014, în Dosarul nr. 3985/1/2014, revizuirea deciziei civile nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., hotărâre considerată potrivnică deciziei nr. 1446 din 5 iulie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
La data de 18 noiembrie 2014, în acelaşi Dosar nr. 3985/1/2014, revizuentele P.A.S. şi M.M.D.M., în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1598 din 27 octombrie 2014 ca fiind potrivnică sentinţei civile nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Părţile au fost citate pentru termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2015, fiindu-i comunicate intimatei Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, potrivit dovezii de la dosar recurs, ambele cereri de revizuire, atât cea depusă în data de 14 noiembrie 2014 cât şi cea depusă în data de 18 noiembrie 2014, în vederea formulării întâmpinării.
Revizuentele au depus concluzii scrise la dosar cu privire la solicitarea de revizuire a deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin raportare atât la sentinţa civilă nr. 1446/2012 cât şi la sentinţa civilă nr. 174/2011.
Prin decizia nr. 293 din 28 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi, secţia I civilă, cererea de revizuire formulată de revizuente împotriva deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă.
Verificând îndeplinirea condiţiilor referitoare la admisibilitatea cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că, prin raportare la sentinţa civilă nr. 174/2011 a Tribunalului Bucureşti, obiectul juridic al cauzei subsecvente, respectiv cea finalizată prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat, nu este acelaşi cu al primei cauze - obligaţie de a face, fiind o contestaţie împotriva deciziei administrative emisă în executarea primei hotărâri. Totodată, a reţinut că instanţa, pronunţând decizia nr. 1598/2014, nu a ignorat litigiul anterior, a analizat efectele sentinţei civile nr. 174 din 03 februarie 2011, care a instituit şi o obligaţie alternativă de despăgubire în echivalent, în cazul în care nu există teren disponibil pentru compensarea în natură.
Prin urmare, Înalta Curte a statuat că dezlegarea în fapt şi în drept anterioară nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., determinată de împrejurarea că obiectul juridic al cauzei subsecvente nu este acelaşi cu al primei cauze, iar revizuirea pentru contrarietate de hotărâri presupune ca hotărârile să fi fost pronunţate în aceeaşi cauză, cu identitate de părţi, obiect şi temei juridic şi, mai mult, cu ignorarea existenţei primei hotărâri, ceea ce în speţă nu se verifică.
După pronunţarea deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015 de către Înalta Curte, revizuentele P.A.S. şi M.M.D.M. au înregistrat la grefa Înaltei Curţi în data de 5 februarie 2015 o solicitare prin care arătau că revin la cererea de revizuire a deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, înregistrată la data de 18 noiembrie 2014 sub nr. 3985/1/2014, susţinând este potrivnică şi sentinţei civile nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă. Au solicitat retragerea acestei cereri de revizuire din Dosarul nr. 3985/3/2009.
Urmare a acestei cereri s-a format Dosarul nr. 498/1/2015 al Înaltei Curţi având ca obiect revizuirea deciziei civile nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru contrarietate cu sentinţa civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Or, prin decizia civilă nr. 293 din 14 ianuarie 2015 Înalta Curte a analizat cererea de revizuire a deciziei civile nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, raportat atât la sentinţa civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 cât şi la sentinţa civilă nr. 1446 din 5 iulie 2012, aşa cum rezultă din expunerea cauzei.
Prin considerentele deciziei civile nr. 293 din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte analizând cererea de revizuire a decizie nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., prin raportare la sentinţa civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a constatat că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi, respectiv că nu este identic obiectul, întrucât litigiul finalizat prin sentinţa nr. 174/2011 a avut ca obiect obligaţia de a face, iar litigiul finalizat prin decizia nr. 1598/2014 a avut ca obiect contestaţie împotriva deciziei unităţii deţinătoare, emise în executarea primei hotărâri. Totodată, a reţinut şi faptul că în litigiul finalizat prin decizia nr. 1598/2014 a fost supusă dezbaterii şi analizată puterea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv sentinţa civilă nr. 174/2011.
Prin urmare, Înalta Curte a analizat cererea de revizuire a deciziei nr. 1598/2014 prin raportare la sentinţa civilă nr. 174/2011 atât din perspectiva îndeplinirii condiţiei triplei identităţi cerute de dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. cât şi din perspectiva funcţiei pozitive a puterii lucrului judecat, a considerentelor reţinute de această sentinţă.
Contrar susţinerilor revizuentelor, în sensul că autoritatea de lucru judecat nu este incidentă întrucât litigiul soluţionat de Înalta Curte prin decizia nr. 293/2015 a privit numai aspectul de contrarietate cu sentinţa civilă nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, se reţine că, instanţa a analizat cererea de revizuire a deciziei nr. 1598/2014 prin raportare atât la sentinţa civilă nr. 1446/2012 (cerere de revizuire depusă în data de 14 noiembrie 2014 Dosar nr. 3985/1/2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) cât şi prin raportare la sentinţa civilă nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, (cerere de revizuire depusă în data de 18 noiembrie 2014 Dosar nr. 3985/1/2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Aşa fiind, în măsura în care rezolvarea dată asupra unei cereri de revizuire priveşte persoane, temeiuri juridice, motive şi apărări ce fac obiectul unei solicitări ulterioare, cu conţinut identic, această nouă cerere nu constituie decât o repetare a celei deja soluţionate, intrând în coliziune cu dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat.
Comparând elementele cererii de revizuire, respectiv cea care a făcut obiectul Dosarului nr. 3985/3/2009 al Înaltei Curţi, soluţionată prin decizia nr. 293 din 28 ianuarie 2015 şi cererea de revizuire ce formează obiectul prezentului dosar, se constată că între acestea există identitate de părţi, obiect şi cauză în sensul dispoziţiilor art. 1201 C. civ. Totodată, se constată că în prezenta cerere de revizuire, revizuentele au înţeles să se sprijine pe aceleaşi motive şi apărări invocate în cadrul cererii de revizuire anterioare, soluţionată irevocabil prin decizia civilă nr. 293/2015, nepunând în dezbatere un alt element care să atragă inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1201 C. civ.
Cum cele două cereri de revizuire sunt formulate succesiv şi întrucât există identitate de părţi, obiect şi cauză, respectiv de temei juridic, motive şi apărări invocate, se constată îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat prevăzute de art. 1201 C. civ., ceea ce se opune la soluţionare, în litigiul pendinte, a aceleiaşi cereri.
Faţă de efectele şi exclusivitatea primei hotărâri judecătoreşti-decizia nr. 293 din 28 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, excepţia autorităţii de lucru judecat se impune a fi admisă şi, pe cale de consecinţă, cererea de revizuire, formulată de revizuentele P.A.S. şi M.M.D.M., va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire împotriva deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulată de revizuentele P.A.S. şi M.M.D.M., constatând autoritatea de lucru judecat în raport cu decizia civilă nr. 293 din 28 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1418/2015. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1427/2015. Civil → |
|---|
