ICCJ. Decizia nr. 1727/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1727/2015
Dosar nr. 7698/3/2013
Şedinţa publică din 25 iunie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 iunie 2012 sub nr. 5674/111/2012 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S. SRL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S.S. SRL, următoarele: să se constate că numele comercial „S.S.” încalcă drepturile exclusive asupra mărcii „S. – P.P.”, înregistrată de reclamantă la O.S.I.M. sub nr. 69030, cu protecţie începând din data de 24 ianuarie 2005; să se interzică folosirea de către pârâtă în activitatea sa comercială a tuturor semnelor identice sau similare cu marca reclamantei, oferirea sau prestarea serviciilor de pază şi protecţie sub acest semn, obligând pârâta la încetarea folosirii denumirii „S.S.”, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 33 din 22 ianuarie 2013, Tribunalul Bihor, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 7698/3/2013.
Prin sentinţa nr. 252 din 27 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC S. SRL în contradictoriu cu pârâta SC S.S. SRL, a obligat pârâta la încetarea folosirii denumirii „S.S.” ca nume comercial şi a respins cererea în rest, ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta este titulara mărcii individuale combinate „S.P.P.” (fără drept exclusiv asupra denumirii pază şi protecţie) potrivit certificatului de înregistrare eliberat de O.S.I.M. Protecţia mărcii începe din 24 ianuarie 2005 şi are o durata de 10 ani.
Potrivit certificatului de înregistrare, pârâta îşi desfăşoară activitatea comercială sub denumirea S.S. SRL, încălcând dreptul la marcă al reclamantei, potrivit art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998. Pârâta foloseşte firma începând cu 21 august 2007, nefiind dovedită o altă dată de înregistrare a numelui comercial.
Similaritatea mărcii şi a semnului care este denumirea societăţii pârâtei şi riscul de confuzie determinat de aceasta rezultă din folosirea cuvântului S. şi din categoriile de servicii protejate, respectiv din domeniul de activitate al pârâtei. Marca este înregistrată pentru servicii de pază, protecţie pentru bunuri şi persoane, gardă de corp, servicii de escortă, iar activitatea pârâtei este în domeniul securităţii şi pazei, împrejurare necontestată rezultând din răspunsul la interogatoriu şi din fotografiile de la dosar.
Riscul de confuzie rezultă din împrejurarea că ambele societăţi comerciale desfăşoară activitatea în judeţul Bihor. Această împrejurare nu a fost contestată de pârâtă, care a răspuns la întrebarea nr. 3 la interogatoriu că a început activitatea comercială în judeţul Maramureş, fără să nege extinderea acestei activităţi în judeţul unde îşi desfăşoară activitatea reclamanta. Aceasta este o împrejurare care determină a se considera că riscul de confuzie este dovedit, având în vedere că publicul căruia i se adresează serviciile poate fi acelaşi.
Au fost înlăturate apărările privind caracterul de slabă distinctivitate a mărcii, deoarece marca reclamantei, chiar calificată ca fiind una slab distinctivă, se bucură de protecţie în faţa unui semn similar până la confuzie.
În ceea ce priveşte acţiunea în constatare, s-a apreciat că este fără interes practic, de vreme ce s-a dispus interzicerea folosirii numelui comercial. Obiectul celei de-a doua cereri a fost calificat de tribunal ca fiind încetarea folosirii denumirii ca nume comercial, cuprinzând toate activităţile presupuse de acest drept, la folosirea numelui comercial. Reclamanta a făcut referire la „oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn”, dar scopul acestei cereri apare ca fiind înscris în efectul măsurii de încetare a folosirii denumirii S.S. ca nume comercial. Cererea reclamantei priveşte numai motive ce ţin de folosirea denumirii în numele comercial, iar nu ca semn de identificare a serviciilor, toate probele referindu-se strict la acest aspect, iar nu şi la fapte privind desfăşurarea activităţii comerciale în fapt.
Prin decizia nr. 545 din 17 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta SC S.S. SRL împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtă la încetarea folosirii denumirii „S.” în cadrul numelui său comercial, păstrându-se restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în fapt că reclamanta SC S. SRL a fost înregistrată la O.R.C. sub nr. J05/248 din 16 martie 2000, având ca obiect de activitate, pază şi protecţie şi deţine licenţa de funcţionare nr. 0354/ P din 10 martie 2005, eliberată potrivit Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, conform relaţiilor comunicate de M.A.I. – I.G.P.R. – D.J.
Reclamanta este titularul mărcii combinate, cu element figurativ „S.P.P.” (fără drept exclusiv asupra denumirii „P.P.”), nr. de depozit M 2005 00736, cu protecţie din data de 24 ianuarie 2005, ce a fost înregistrată pentru servicii din clasa 45 –pază, protecţie pentru bunuri şi persoane, gardă de corp, escortă (însoţiri).
Apelanta-pârâtă SC S.S. SRL a fost înregistrată la O.R.C. sub nr. J24/1519 din 21 august 2007 şi deţine licenţa de funcţionare nr. 1116 din 5 martie 2008, eliberată potrivit Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, conform relaţiilor comunicate de M.A.I. – I.G.P.R. – D.J.
Pârâta este titulara mărcii S.S., ce a fost admisă la înregistrare prin Decizia nr. 259317 din 27 iunie 2006 a O.S.I.M., cu menţiunea că titularul nu revendică drept exclusiv asupra elementului verbal S., conform certificatului de înregistrare nr. 91935. Această marcă a fost înregistrată pentru servicii din clasa 45, servicii personale şi sociale oferite de către terţi, destinate să satisfacă nevoile indivizilor, servicii de siguranţă pentru protejarea bunurilor şi indivizilor.
Instanţa de apel a apreciat că, prin probele administrate în cauză, reclamanta a reuşit să demonstreze faptul că, deşi O.S.I.M. a acordat protecţie pârâtei pentru marca S.S., aceasta nu foloseşte semnul S.S. în activitatea sa comercială, pentru a-şi distinge propriile servicii de cele ale altor întreprinderi, astfel cum a fost înregistrat ca marcă, ci semnul „S.S.”. Astfel, din planşele foto depuse la dosarul de fond, reiese că pe uniformele angajaţilor acestei societăţi comerciale este aplicat acest semn, scris cu litere majuscule de culoare neagră.
S-a apreciat că în mod corect tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b), alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fiind relevante, de asemenea, prevederile art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din aceeaşi lege.
Aceste dispoziţii legale reprezintă transpunerea în dreptul intern a normelor de drept comunitar privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, în concret dispoziţiile art. 5 şi 6 din Prima Directivă 89/104/CEE, abrogată în prezent prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 (versiune codificată), publicată în JO L 299/25 din 8 noiembrie 2008.
Curtea a mai reţinut că în cauză sunt aplicabile şi principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în special interpretarea dată prin hotărârea pronunţată în cauza C-17/06 (C.S. împotriva C. SA) în materia conflictului dintre cele două categorii de drepturi de proprietate industrială, marca al cărei titular este intimata-reclamantă SC S. SRL şi numele comercial al apelantei-pârâte SC S.S. SRL.
În interpretarea art. 5 alin. (1) din Prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 (dispoziţii reluate identic în prezent de art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, care a înlocuit-o) şi în analiza limitării efectelor mărcii stabilite prin art. 6 din aceeaşi Directivă, Curtea de la Luxembourg a stabilit că titularul unei mărci înregistrate poată cere a se interzice utilizarea de un terţ a unui semn identic cu marca sa, în situaţia în care sunt îndeplinite în mod cumulativ patru condiţii:
1. utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului;
2. utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii;
3. utilizarea să aibă loc pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca şi
4. utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă a aduce atingere funcţiilor mărcii, în special, funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau a serviciilor.
În plus, în ipoteza utilizării de către terţ a unui semn identic sau similar cu marca pentru produse sau servicii identice sau similare, este necesar a fi verificate şi condiţiile privind similaritatea semnelor şi/sau a produselor sau serviciilor şi a riscului de confuzie.
Cu privire la limitarea efectelor mărcii, mai este de menţionat şi faptul că această interdicţie de a utiliza semnul nu poate fi impusă terţului, atunci când utilizarea are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.
Prima condiţie este îndeplinită în cauză, semnul „S.S.” fiind utilizat în activitatea comercială a apelantei-pârâte, ca nume comercial (fapt, de altfel, necontestat prin motivele de apel).
Şi cea de-a doua condiţie este îndeplinită, având în vedere că apărarea pârâtei de-a lungul procesului a constat în aceea că nu a considerat a fi necesar a obţine acordul intimatei-reclamante de a folosi denumirea S., atât timp cât la O.R.C. nu este verificată decât cerinţa distincţiei denumirii faţă de cele deja înregistrate.
Curtea a reţinut a fi îndeplinită şi cea de-a treia condiţie, întrucât probele administrate în cauză au demonstrat faptul că utilizarea de către apelanta-pârâtă a semnului S. are loc „pentru produse sau servicii”, în sensul că apelanta-pârâtă a utilizat semnul care constituie numele său comercial pentru identificarea serviciilor de pază şi protecţie.
Folosirea semnului S. pe uniformele angajaţilor săi şi utilizarea acestuia în timpul desfăşurării activităţilor de prestare a serviciilor de pază şi protecţie nu îndeplineşte funcţiile atribuite prin lege numelui comercial, acelea de se identifica faţă de ceilalţi comercianţi şi de a-şi identifica propriul fond de comerţ, ci pentru a-şi distinge propriile servicii de ale altor comercianţi.
Prin urmare, raportat la modalitatea concretă de folosire a semnului, Curtea a constatat că apelanta-pârâtă a folosit semnul S. de o asemenea manieră încât a determinat stabilirea unei legături între semnul care constituie numele său comercial (S.) şi serviciile pe care le oferă, prin urmare a folosit acest semn cu titlu de marcă, iar nu cu titlu de nume comercial, chiar dacă în componenţa numelui comercial intră şi cuvântul „S.”, cu privire la care pârâta a solicitat a se observa existenţa unei diferenţe faţă de marca reclamantei.
Curtea a reţinut a fi îndeplinită şi condiţia identităţii serviciilor oferite de apelanta-pârâtă sub semnul S. cu cele oferite de intimata-reclamantă sub semnul „S.P.P.”, având în vedere că ambele părţi au acelaşi obiect de activitate, pază şi protecţie, precum şi faptul că ambele societăţi comerciale au obţinut licenţe de funcţionare în baza Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.
Reţinând că utilizarea semnului S. are loc pentru identificarea serviciilor oferite de apelanta-pârâtă, şi nu în scopul de se identifica faţă de alţi comercianţi şi de a-şi identifica propriul fond de comerţ, Curtea a verificat în continuare dacă această utilizare respectă practicile loiale în materie comercială, în sensul dispoziţiilor art. 39 alin. 2 din Legea nr. 84/1998 şi art. 6 alin. (2) din Directiva 2008/95/CE raportate la dispoziţiile relevante din Legea privind combaterea concurenţei neloiale.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 11/1991 constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.
Probele administrate în cauză au relevat faptul că apelanta-pârâtă a continuat, şi după primirea notificării din partea intimatei-reclamante, să folosească semnul S. cu titlu de marcă, pentru a-şi identifica propriile servicii de protecţie şi pază faţă de serviciile de protecţie şi pază oferite de alţi comercianţi şi, deşi a recunoscut (răspunsul la întrebarea nr. 6 la interogatoriul administrat de reclamantă) că O.S.I.M. i-a acordat protecţie doar pentru elementul verbal „S”, iar nu pentru elementul verbal „S.”, nu a considerat că folosirea semnului S. ar aduce vreun prejudiciu reclamantei, considerând că O.S.I.M. i-a acordat acesteia certificatul de înregistrare a mărcii „dintr-o eroare” şi arătând că va „căuta soluţii pentru anularea certificatului” nr. 69030.
Or, o asemenea conduită nu este conformă uzanţelor cinstite din activitatea comercială, ci cu reaua-credinţă, deoarece pârâta a acceptat posibilitatea încălcării drepturilor consumatorilor de a fi informaţi cu corectitudine asupra provenienţei serviciilor oferite de comercianţi. De asemenea, o asemenea conduită este de natură să producă prejudicii şi reclamantei, în calitate de comerciant concurent pe aceeaşi piaţă - oferirea serviciilor de protecţie şi pază.
În ceea ce priveşte condiţia riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, Curtea a admis criticile din apel privind greşita eliminare din cadrul numelui comercial al pârâtei a elementului S.
Pornind de la regula conform căreia semnele se compară în integralitatea lor, deoarece numai după o evaluare per ansamblu va putea fi acordată valoarea corespunzătoare elementelor distinctive sau dominante (hotărârea din 12 iunie 2007, C-334/05 P.L. ), instanţa de apel a constatat că, în mod corect, tribunalul a reţinut similaritatea vizuală, fonetică şi conceptuală, dintre marca „S.P.P.” aparţinând intimatei-reclamante şi semnul „S.S.” folosit de apelanta-pârâtă, având în vedere existenţa cuvântului „S.” ca element dominant comun.
Însă, având în vedere că elementul verbal S. nu se regăseşte în marca reclamantei, faptul că apelanta-reclamantă nu are drept exclusiv asupra elementelor verbale „P.P.”, precum şi faptul că oferirea serviciilor de siguranţă pentru protejarea bunurilor şi persoanelor constituie şi obiectul de activitate al apelantei-pârâte, Curtea a admis apelul acesteia şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtei la încetarea folosirii denumirii „S.” în cadrul numelui său comercial, iar nu a denumirii „S.S.”, aşa cum a dispus prima instanţă.
În ceea ce priveşte celelalte critici prin care se susţine că în mod greşit tribunalul a reţinut existenţa riscului de confuzie, Curtea a constatat că nu sunt întemeiate.
Astfel, prin hotărârea apelată tribunalul a reţinut că semnele în litigiu se aplică aceleiaşi categorii de servicii, iar apelul de faţă nu cuprinde critici sub acest aspect.
Regula stabilită în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este în sensul că, aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependenţă între factorii luaţi în considerare, în special între similitudinea mărcilor şi cea a produselor şi serviciilor desemnate de acestea. Un grad scăzut de similitudine între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat printr-un grad ridicat de similitudine între mărci şi invers.
Or, având în vedere că apelanta-pârâtă a folosit semnul S. (ce face parte din numele său comercial) pentru servicii de securitate şi pază, servicii care fac parte din aceeaşi categorie cu serviciile protejate de marca intimatei-reclamante (pază şi protecţie pentru bunuri şi persoane, gardă de corp, servicii de escortă), raportat la similaritatea sporită a celor două semne, instanţa de apel a constatat că există risc de confuzie în percepţia consumatorului mediu, întrucât acesta nu ar putea face distincţie între serviciile oferite de apelanta-pârâtă sub semnul S. şi serviciile desemnate de marca intimatei-reclamante, „S.P.P.”.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta SC S.S. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Sunt respectate dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 26/1990, condiţia distincţiei denumirii societăţii pârâte faţă de cele existente fiind îndeplinită. Cele două societăţi nu sunt susceptibile de confuzie, câtă vreme denumirile purtate de acestea sunt mult diferite: „S.S.” pentru pârâtă, respectiv „S.” pentru reclamantă.
Denumirea societăţii reclamante nu conţine nicio formulare din conţinutul căreia potenţialii clienţi să tragă vreo concluzie cu privire la domeniul în care această societate îşi desfăşoară activitatea, denumirea de „S.” neavând, din punct de vedere etimologic, vreun component care sa indice o legătură, conexiune, cu serviciile de pază, securitate, escortă, gardă de corp, etc., ci mai degrabă invită la o orientare spre turism, sport, exerciţii fizice, sau altele asemenea.
În aceeaşi situaţie se află şi celelalte 29 de societăţi comerciale existente în România, care poartă aceeaşi denumire cu a reclamantei, despre a căror existenţă s-a făcut referire în apelul motivat. Nu rezultă în nici un fel care sunt criteriile după care s-a ghidat în momentul în care a decis promovarea unei acţiuni numai împotriva societăţii pârâte.
Aşadar, denumirea societăţii reclamantei nu duce la nicio concluzie cu privire la domeniul său de activitate, în timp ce a pârâtei nu lasă loc niciunui dubiu, cu atât mai mult cu cât această denumire a fost obţinută în mod legal, prin înregistrarea la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Maramureş în anul 2007, ocazie cu care a fost verificată disponibilitatea denumirii la nivel naţional, obţinând Certificatul de înregistrare a mărcii nr. 91935 din 22 ianuarie 2007 emis de O.S.I.M., care a fost depus la dosarul cauzei.
Totodată, în legătură cu susţinerea reclamantei în sensul că, prin folosirea cuvântului „S.” în denumirea societăţii pârâte, s-ar cauza un prejudiciu activităţii sale şi s-ar aduce atingere mărcii sale, întrucât există un risc de confuzie în percepţia publicului, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ambele societăţi îşi desfăşoară activitatea în jud. Bihor, deoarece societatea pârâtă are sediul în jud. Maramureş.
Totodată, în legătură cu faptul că acest prejudiciu creat societăţii ar reieşi din analiza informaţiilor privind cifra de afaceri a intimatei reclamante, recurenta a arătat că, în realitate, reclamanta nu a lucrat în pierdere în 2012, chiar nu a lucrat de loc, dat fiind faptul că din 2011 şi până în 2015 nu a mai deţinut licenţa de funcţionare care se eliberează de către D.O.P. - Sisteme de securitate private din cadrul M.A.I., deoarece nu au mai cerut eliberarea unei astfel de licenţe. Din acest motiv, nu au realizat venituri şi oricum, niciodată nu au avut vreo activitate, nici înainte de 2012, pe raza jud. Maramureş.
Cu toate acestea, ceea ce pierde din vedere intimata-reclamantă este faptul că societatea pârâtă şi-a început activitatea în anul 2007, iar în toată perioada de timp dintre începerea activităţii acesteia şi până în anul 2012, aceasta a avut o activitate prosperă, fiind clasată chiar pe primul loc în topul afaceri România. În toată această perioadă de timp, potrivit informaţiilor furnizate de intimata-reclamantă, chiar aceasta a înregistrat câştiguri semnificative, astfel încât pârâta nu a prejudiciat bunul mers al activităţii acesteia prin utilizarea denumirii de „S.”. Faptul că în anul 2012, la 5 ani de la momentul începerii activităţii societăţii pârâte, reclamanta a început să înregistreze pierderi, nu este imputabil pârâtei.
În realitate, pârâta nu poate fi considerată vinovată pentru faptul că intimata-reclamantă a ajuns sa înregistreze pierderi, cu atât mai mult cu cât activitatea desfăşurată de societatea pârâtă se limitează la judeţul Maramureş, astfel că nu ajunge să se intersecteze în niciun fel cu sectorul de piaţă pe care intimata îşi desfăşoară activitatea. Oricum, nu există niciun risc de confuzie între cele două societăţi.
Totodată, nu rezultă care este prejudiciul creat societăţii S.C. S. S.R.L., în condiţiile în care activitatea pârâtei a fost desfăşurată predominant în judeţul Maramureş, denumirea sa este compusă din două cuvinte, respectiv „S.S.”, deosebindu-se astfel în mod clar de aceea purtată de intimata-reclamantă. Totodată, pârâta a obţinut denumirea în mod legal, respectând dispoziţiile legii, denumirea fiind disponibilă în momentul înregistrării la registrul comerţului.
La termenul de judecată din 12 iunie 2015, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului sub aspectul încadrării acestuia în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., reţinând cauza spre soluţionare pe acest aspect.
Faţă de excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată.
În conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora, în timp ce art. 306 alin. (3) C. proc. civ., prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă, din dezvoltarea acestora, este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Neîncadrarea susţinerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., sau înlăuntrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea deciziei de apel.
Din textele legale menţionate anterior, rezultă că sancţiunea nulităţii căii de atac nu poate fi evitată dacă recursul nu conţine critici de nelegalitate la adresa deciziei pronunţate în apel, prin prisma considerentelor reţinute de instanţa de apel în sprijinul soluţiei adoptate şi susceptibile de a fi încadrate în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Pe de altă parte, nu este admisibilă formularea în recurs a unor critici la adresa situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel, deoarece acestea interesează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate şi, ca atare, nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, pentru a reprezenta critici de nelegalitate la adresa deciziei de apel, motivele de recurs ar fi trebuit să conţină susţineri prin care să se combată raţionamentul juridic expus în considerentele deciziei, în contextul art. 36 şi 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi al jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Motivarea prezentei căi extraordinare de atac nu cuprinde vreo critică la adresa considerentelor esenţiale pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de apel, mai mult, nu face măcar vreo referire la vreunul dintre elementele raţionamentului juridic expus . În acelaşi timp, conţine elemente de fapt care nici măcar nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel, nefiind considerate relevante în context.
Astfel, recurenta a formulat susţineri referitoare la activitatea celor două societăţi şi la lipsa unei legături de cauzalitate între folosirea de către pârâtă a semnului „S.” şi prejudiciul eventual suferit de către societatea reclamantă.
Raţionamentul juridic expus în decizia recurată se referă la conflictul dintre o marcă înregistrată („S.P.P.”) şi semnul „S.”, apreciat de către instanţa de apel ca fiind similar mărcii, ce a fost utilizat de către pârâtă pentru servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată, în contextul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea mărcilor nr. 84/1998.
Aşadar, nu a fost reţinut şi analizat conflictul între două nume comerciale (sau firme, în sensul art. 30 din Legea nr. 26/1990, firma reprezentând numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează).
În acest context, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei relative la riscul de confuzie între denumirile celor două societăţi, distinctivitatea denumirii unei societăţi prin prisma art. 38 din Legea nr. 26/1990, precum şi existenţa altor societăţi în România cu aceeaşi denumire cu a reclamantei.
În aplicarea art. 36 din Legea nr. 84/1998, ceea ce interesează analiza conflictului dintre o marcă şi un semn identic sau similar, pentru produse identice sau similare celor pentru care marca a fost înregistrată, este existenţa unui risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, în percepţia consumatorului mediu al serviciilor în discuţie, iar instanţa de apel a confirmat aprecierea primei instanţe privind existenţa acestuia, prin folosirea de către pârâtă a elementului „S.”.
Premisa unei asemenea aprecieri este caracterul distinctiv al semnului înregistrat ca marcă, adică aptitudinea semnului de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi, ce reprezintă o condiţie a înseşi înregistrării. Înregistrarea mărcii confirmă, până la anularea sa, existenţa distinctivităţii semnului şi faptul că marca nu este compusă exclusiv din semne sau din indicaţii care să caracterizeze în vreun fel produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată.
Aşadar, împrejurarea învederată prin motivele de recurs, aceea că elementul „S.” nu relevă vreo legătură cu serviciile de pază şi securitate, nu numai că nu contrazice aprecierea instanţei de apel, dimpotrivă, confirmă premisa existenţei unui risc de confuzie, reţinută de către instanţa de apel. De altfel, se observă că, prin invocarea acestei împrejurări, recurenta se referă din nou la denumirea societăţii reclamante, care nu are nicio legătură cu cauza, deoarece pretenţiile deduse judecăţii decurg din drepturile asupra mărcii înregistrate.
Este adevărat că instanţa de apel a reţinut, în acelaşi timp, că semnul „S.” folosit de către pârâtă corespunde, în parte, numelui comercial al acesteia, dar, pe baza acestui fapt, a verificat în ce măsură sunt întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, care conturează o situaţie de excepţie de la art. 36.
Astfel, este posibil ca folosirea unui semn similar mărcii, pentru servicii identice, în contextul riscului de confuzie, să nu constituie o încălcare a drepturilor asupra unei mărci, atunci când un terţ foloseşte propria denumire în activitatea sa comercială, cu condiţia ca atare folosire să fie conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial, astfel cum prevede art. 39 alin. (2).
Din această perspectivă, instanţa de apel a constatat, faţă de situaţia de fapt reţinută, că pârâta foloseşte semnul „S.” pe uniformele angajaţilor săi şi în timpul desfăşurării activităţilor de prestare a serviciilor de pază şi protecţie, iar această utilizare a semnului nu îndeplineşte funcţiile atribuite prin lege numelui comercial, acelea de se identifica faţă de ceilalţi comercianţi şi de a-şi identifica propriul fond de comerţ, ci are drept scop distingerea propriilor servicii de cele ale altor comercianţi, ceea ce înseamnă că pârâta foloseşte semnul „pentru produse sau servicii”, aşadar cu titlu de marcă, şi nu ca nume comercial.
Faţă de acest aspect şi ţinând cont, în acelaşi timp, de dispoziţiile relevante din Legea privind combaterea concurenţei neloiale, dar şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea din cauza C.C. – 17/06), instanţa de apel a apreciat că atitudinea pârâtei în ceea ce priveşte folosirea semnului nu este conformă uzanţelor cinstite din activitatea comercială. Nefiind îndeplinită condiţia din art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, arătată anterior, instanţa de apel a constatat că folosirea semnului „S.” reprezintă o încălcare a drepturilor reclamantei asupra mărcii înregistrate, chiar dacă semnul corespunde, în parte, cu numele comercial al pârâtei, atât timp cât atare folosire nu este conformă bunelor practici din domeniul comercial.
Prin motivele de recurs, nu s-a făcut nicio referire la raţionamentul expus în decizia de apel şi redat anterior în construcţia sa logică.
Singura susţinere ce ar putea fi considerată ca evocând considerentele deciziei este cea referitoare la prejudiciul adus reclamantei. Această susţinere nu conturează, însă, o critică de nelegalitate la adresa considerentelor, în condiţiile în care instanţa de apel nu a reţinut producerea unui prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei prin fapta pârâtei de încălcare a dreptului la marcă, pe baza unui probatoriu care să fi fost administrat pe acest aspect. În considerentele deciziei de apel, s-a arătat că fapta pârâtei de a utiliza cu titlu de marcă un semn similar mărcii înregistrate de reclamantă, pentru servicii identice, este aptă să producă prejudicii reclamantei, în calitate de comerciant concurent pe aceeaşi piaţă a serviciilor, deoarece atestă o conduită neconformă uzanţelor cinstite din activitatea comercială. Aşadar, interesează riscul producerii de prejudicii, şi nu dacă, în concret, reclamanta a suferit vreun prejudiciu.
Este de precizat, totodată, că, protecţia unei mărci este asigurată, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 84/1998, prin înregistrarea la O.S.I.M., independent de folosirea efectivă a mărcii de către titular.
Ca atare, este nerelevant locul în care îşi desfăşoară activitatea cele două societăţi, cu atât mai mult cu cât drepturile asupra unei mărci înregistrate sunt recunoscute şi apărate pe întreg teritoriul României, conform art. 1 alin. (1) din lege. De altfel, instanţa de apel, stabilind situaţia de fapt relevantă în cauză, nici nu a făcut vreo referire la locul desfăşurării activităţii societăţii reclamante ori a societăţii pârâte, aspect ce confirmă că susţinerile din motivarea recursului nu vizează considerentele deciziei recurate.
Se constată, în aceste condiţii, că nu s-au formulat critici de nelegalitate faţă de decizia recurată, susţinerile din motivarea recursului neputând fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În această situaţie, în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., operează sancţiunea preconizată în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anume nulitatea recursului, din moment ce, după cum s-a arătat, neîncadrarea susţinerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 C. proc. civ., echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal.
Pe acest temei, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va c onstata nul recursul declarat de pârâta SC S.S. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâta SC S.S. SRL împotriva deciziei nr. 545 din 17 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1725/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1705/2015. Civil → |
|---|
