ICCJ. Decizia nr. 1786/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1786/2015
Dosar nr. 73291/3/2011
Şedinţa publică din 23 septembrie 2015
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 17 iunie 2010, sub nr. 28369/299/2010, reclamantul D.L.R.N. a chemat în judecată pe pârâţii SC T.M.K.R. SA, C.N.S.L.R. – F., T.A.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să îi lase în deplina proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţa de 490 mp situat în Bucureşti, sector 1, str. Ţărmului, actualmente înglobat în terenul ce poartă numărul poştal 7 pe str. Ţărmului, inclusiv să ridice orice construcţii sau împrejmuiri ce s-ar afla edificate pe acest teren, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, autorului reclamantului, D.N., i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra două terenuri situate în municipiul Bucureşti, sectorul 1, strada Ţărmului, fără număr poştal, identificate prin expertize topografice. Prin aceeaşi sentinţă, i s-a recunoscut un drept de proprietate şi pârâtei SC T.M.K.R. SA, pentru o suprafaţă de 18.395 mp, tot pe strada Ţărmului, iar în anul 1996 au fost puşi în posesie.
Primul teren recunoscut lui D.N., în suprafaţă de 1.053 mp, a fost înstrăinat de acesta în timpul vieţii, iar pentru terenul care face obiectul cauzei, în suprafaţă de 490 mp, a întâmpinat dificultăţi pe motiv că pe terenul de 5 ha de pe strada Ţărmului ar fi existat dispute între mai multe persoane juridice, litigii care s-au finalizat la finele anului 2009, printr-o hotărâre a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială. Prin această hotărâre, s-a luat act de o tranzacţie intervenită între cei trei pârâţi din prezentul dosar, aceştia împărţindu-şi şi trenul său. În acest mod s-a adus atingere dreptului său de proprietate asupra terenului de 490 mp situat în Bucureşti, sector 1, str. Ţărmului.
Prin cererea modificatoare de la 18 mai 2011, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, ca pârât, şi a SC R.E. SRL, ca dobânditor al terenului în litigiu de la pârâtul iniţial, SC T.M.K.R. SA, şi a adăugat un nou petit la cererea sa, solicitând rectificarea parţială a C.F. nr. 100865.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. şi Legea nr. 7/1996 republicată, art. 20 şi următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 16294 din 28 septembrie 2011, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 21 noiembrie 2011, sub nr. 73291.
A fost unită cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei T.M.K.R.
Prin sentinţa civilă nr. 741 din 06 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul D.L.R.N. şi a obligat pârâtele T.M.K.R. şi SC R.E. SRL să lase reclamantului în deplină posesie şi proprietate terenul de 490 mp, situat în Bucureşti, strada Ţărmului, sector 1, cu vecinătăţi la N – intrarea Navigatorului, la E – proprietate privată, la S şi la V- lotul nr. 1 din imobilul situat pe strada Ţărmului, sector 1, Bucureşti – proprietar SC R.E. SRL, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de experţii judiciari A.M., A.I., B.E. şi planşele 1-6 la acest raport, care fac parte integrantă din hotărâre; s-a dispus rectificarea în parte a cărţii funciare nr. 100865 deschisă pentru imobilul situat în Bucureşti, strada Ţărmului, sector 1, nr. cadastral 7747/1, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei SC R.E. SRL asupra terenului de 490 mp şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestuia. A fost respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată, iar pârâtele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată în valoare totală de 15.457 lei, constând în onorariu avocat -3000 lei, taxă de timbru şi timbre judiciare - 10.957 lei şi onorariu expert - 1.500 lei.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că N.D. a dobândit, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat cu nr. 16865 din 23 iunie 1931, imobilul din comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în întindere de circa 50.000 mp, „compus din două trupuri de pământ, primul trup în întindere de circa 45.000 mp. Din această proprietate, N.D. a înstrăinat, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat sub nr. 1119/1939, în patrimoniul S.A.R.T. terenul situat în Comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în suprafaţă de 5.000 mp. Aceluiaşi cumpărător, vânzătorul N.D. i-a transmis, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat cu nr. 7224/19409, terenul situat în Comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în suprafaţă de 1.477,60 mp, precum şi, conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat nr. 40982 din 23 februarie 1941, terenul situat în Comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în suprafaţă de 18.326 mp cu următoarele vecinătăţi: Nord - latura A,B, cu proprietatea D.N., zis V. şi latura C, D, cu proprietatea S.T.; Sud - latura E, F, cu proprietatea Societăţii S.R.D. şi latura F, G, H, cu proprietatea N.D.; Vest - cu strada N.D., latura I, H şi Est - pe latura B, C, cu proprietatea S.T. şi pe latura D, E, pe o lungime de 40 m cu lacul F.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 499 din 22 martie 1993 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, succesiunea rămasă de pe urma defunctului N.D., decedat la data de 03 ianuarie 1947, a fost culeasă de D.D., în calitate de fiu, iar prin sentinţa civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a reţinut că reclamantului D.D. îi revine suprafaţa de 490 mp, identificat în planşa nr. 2 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat de expertul B.I., în timp ce intervenienta din respectivul dosar, C.S. Reşiţa, s-a stabilit că este proprietara suprafeţei de 18.935 mp, individualizată în planşa nr. 2 a suplimentului raportului de expertiză.
D.D. a fost pus în posesia terenului menţionat în temeiul procesului - verbal nr. 616 din 12 august 1996 întocmit de executorul Judecătoresc al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
D.D. a decedat la data de 26 aprilie 1996, moştenitorul acestuia fiind reclamantul D.L.N.R., conform Certificatului de moştenitor nr. 161 din 04 noiembrie 2004 .
Separat de aceasta, s-a reţinut că prin decizia comercială nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a luat act de înţelegerea părţilor din cuprinsul înscrisului intitulat „tranzacţie” încheiat în data de 20 iulie 2009, prin care SC T.M.K.R. SA, C.N.S.L.R. – F. şi T.A.C. au convenit ca terenul în litigiu în acel dosar să fie împărţit după cum urmează:
- T.M.K. a primit un lot în suprafaţă totală de 10.895 mp;
- C.N.S.L.R. – F. şi T.A.C. au primit împreună un lot în suprafaţă de 7.500 mp.
Drept urmare, pârâta SC T.M.K.R. SA figurează în evidenţele fiscale cu imobilul din strada Ţărmului, teren intravilan, Zona A, în suprafaţă totală de 10.895 mp.,conform certificatului de atestare fiscală nr. 536847 din 24 noiembrie 2009 eliberat de D.G.I.T.L./C.L.S. Bucureşti.
Prin încheierea nr. 421145 din 14 decembrie 2009 a O.C.P.I. Bucureşti Sector 1, terenul asupra căruia s-a tranzacţionat s-a dezmembrat şi s-a înscris în cartea funciară pe numele fiecărui proprietar, suprafaţa de teren ce a revenit pârâtei SC T.M.K.R. SA cu nr. cadastral 7747/1 fiind înscrisă în C.F. individuală nr. 100865 din localitatea Bucureşti, iar suprafaţa de teren cu nr. cadastral 7747/2 fiind înscrisă în C.F. nr. 100866 din localitatea Bucureşti, Sector 1 la PI/1 în favoarea C.N.S.R.L. - Frăţia.
Imobilul în suprafaţă de 10.895 mp din acte, şi 11.080 mp din măsurători cadastrale, identificat cu numărul cadastral 7747/1, a fost vândut de SC T.M.K.R. SA către SC R.E. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1112 din 21 decembrie 2009, autentificat la B.N.P. A.I.
Prin încheierea nr. 157123 din 03 martie 2010 a O.C.P.I. Bucureşti Sector 1, s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în strada Ţărmului, cu nr. cadastral 7747/2 în C.F. nr. 100866 din localitatea Bucureşti, Sector 1 la PI/1 în favoarea lui T.A.C.
Potrivit adresei nr. 31022 din 25 septembrie 2012, emisă de O.C.P.I. Bucureşti, imobilul în suprafaţă de 7500 mp situat în Bucureşti, strada Ţărmului, sector 3, cu nr. cadastral 7747, a fost dezmembrat în două loturi: 7747/1 şi 7747/2. Pentru imobilul în suprafaţă de 7500 mp a fost deschisă cartea funciară nr. 241163, provenită din conversia pe hârtie a CF nr. 100866 cu nr. cadastral 7747/2.
Prima instanţă a ordonat administrarea unei expertize de identificare a terenului revendicat de reclamant, în suprafaţă de 490 mp, astfel cum a fost individualizată prin sentinţa civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, care a stabilit că suprafaţa dobândită de T.M.K.R. SA prin tranzacţia consfinţită prin decizia comercială nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, înglobează suprafaţa reclamantului de 490 mp şi că terenul revendicat de reclamant se suprapune cu suprafaţa de 10.895 mp deţinută de SC R. SRL, dar nu se suprapune şi cu suprafaţa de 7.500 mp deţinută de C.N.S.R.L. - Frăţia şi de T.A.
Deşi s-a reţinut că s-a invocat de către T.M.K.R. SA şi de către R.E. SRL excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a T.M.K.R. SA, tribunalul nu s-a mai pronunţat asupra excepţiei, deducând o lipsă de interes a părţilor în susţinerea acesteia din faptul că, după unirea excepţiei cu fondul cauzei, pârâtele nu au mai insistat în susţinerea ei, punând concluzii în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.
Tribunalul a avut însă în vedere precizarea reclamantului din cererea introductivă de instanţă, prin care a arătat că, în măsura în care se va constata că pârâţii şi-au delimitat drepturile tranzacţionate, iar terenul se află numai în posesia unuia dintre cei trei, înţelege să îşi restrângă acţiunea doar cu privire acel pârât ce se va stabili că îi ocupă terenul. În această idee şi după administrarea probei cu expertiza tehnică, reclamantul a solicitat admiterea acţiunii numai faţă de T.M.K.R. SA şi R.E. SRL.
Dovada calităţii reclamantului de proprietar al terenului de 490 mp rezidă în contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat cu nr. 16865 din 23 iunie 1931, prin care cumpărătorul G.S.P. a transmis autorului reclamantului un imobil care cuprinde şi terenului de 490 mp, această calitate fiind confirmată şi prin sentinţa civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 11665/1993, aceeaşi hotărâre prin care s-a constatat şi faptul că T.M.K.R. SA (fostul C.S. Reşiţa) este proprietara suprafeţei de 18.935 mp teren.
Cum din probatoriul cauzei a rezultat fără echivoc faptul că terenul de 490 mp, situat în Bucureşti, strada Ţărmului, sector 1, la care face referire sentinţa civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, proprietatea reclamantului, a fost înglobat fără drept în terenul în suprafaţă de 10.895 mp din acte, 11.080 mp din măsurători cadastrale, identificat cu numărul cadastral 7747/1, vândut de T.M.K.R. SA către R.E. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1112 din 21 decembrie 2009 şi cum, cu privire la terenul de 490 mp, numai reclamantul are un titlu valabil, contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat cu nr. 16865 din 23 iunie 1931, cu dată certă anterioară posesiei pârâţilor T.M.K.R. SA şi R.E. SRL, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată este întemeiată.
Nu au fost reţinute susţinerile pârâţilor referitoare la faptul că, în certificatul de moştenitor nr. 161 din 04 noiembrie 2004, eliberat de B.N.P. I.V.I., nu este menţionat terenul revendicat prin prezenta acţiune şi că, astfel, nu este dovedită calitatea de proprietar a reclamantului. Proba dreptului de proprietate se realizează cu acte juridice translative de proprietate şi cele declarative, încheiate în formă scrisă, iar reclamantul a făcut această dovadă prin contractul nr. 16865 din 23 iunie 1931.
Apreciind că ambele pârâte au adus atingere exerciţiului normal şi deplin al dreptului de proprietate al reclamantului, s-a reţinut temeinicia acţiunii îndreptate împotriva pârâtelor T.M.K.R. şi SC R.E. SRL
Totodată, în temeiul art. 34 din Legea nr. 7/1996, respectiv art. 908 din Noul C. civ., şi întrucât cuprinsul cărţii funciare nu corespunde cu situaţia juridică reală a imobilului, astfel cum a fost stabilită în soluţionarea celui dintâi capăt de cerere, prima instanţă a dispus rectificarea în parte a cărţii funciare nr. 100865 deschisă pentru imobilul situat în Bucureşti, strada Ţărmului, sector 1, nr. cadastral 7747/1, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei SC R.E. SRL asupra unei părţi din imobilul de 11.080 m2, mai precis asupra terenului de 490 mp şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestuia.
Cu privire la solicitarea reclamantului din cererea introductivă de instanţă, de a se ridica orice construcţii sau împrejmuiri care s-ar afla edificate pe acest teren, instanţa a respins-o ca nefiind întemeiată.
Întrucât pârâtele au căzut în pretenţii, tribunalul le-a obligat pe acestea la plata cheltuielilor de judecată în valoare totală de 15.457 lei, constând în onorariu avocat -3000 lei, taxă de timbru şi timbre judiciare de 10.957 lei şi onorariu expert 1.500 lei.
Apelul declarat de pârâte împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 123/ A din 10 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost schimbată în parte hotărârea primei instanţe în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtei SC T.M.K.R. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, fiind înlăturată şi obligaţia stabilită în sarcina acesteia de a plăti cheltuieli de judecată reclamantului. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar intimatul-reclamant a fost obligat să plătească apelantei-pârâte SC T.M.K.R. SA 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. La rândul său, apelanta-pârâtă SC R.E. SRL a fost obligat să plătească intimatului-reclamant cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 lei.
În adoptarea acestei soluţii, instanţa de apel a avut în vedere faptul că în faţa tribunalului a fost invocată, prin întâmpinările depuse de pârâte, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei SC T.M.K.R. SA, iar în privinţa acestei excepţii instanţa fondului a dispus, în şedinţa publică din data de 10 septembrie 2012, unirea ei cu fondul, constatând că pentru soluţionarea acesteia este necesară administrarea de probe comune cu fondul.
În contextul actelor procedurale astfel îndeplinite de părţi şi de instanţă, a operat în mod neechivoc învestirea instanţei cu analiza şi soluţionarea respectivei excepţii, învestire care nu a încetat să subziste chiar dacă părţile nu au reluat concluziile (ce fuseseră deja expuse la termenul de judecată din data de 10 septembrie 2012) asupra excepţiei cu ocazia închiderii dezbaterilor.
În lumina prevederilor art. 129 alin. ultim coroborat cu art. 69 alin. (1) C. proc. civ., numai manifestarea de voinţă expresă din partea pârâtelor, care au înţeles să susţină în proces o astfel de apărare, ar fi fost aptă a produce consecinţa desesizării instanţei de obligaţia de a se pronunţa cu privire la excepţia dedusă judecăţii sale.
Neexistând o renunţare explicită a pârâţilor la excepţia invocată, s-a apreciat că fără temei tribunalul a considerat că nu mai subzistă obligaţia sa de a se pronunţa cu privire la legitimarea procesual pasivă a pârâtei SC T.M.K.R. SA. Această concluzie a fost dedusă în mod eronat din împrejurarea că pârâtele nu au reluat concluziile asupra acestei apărări, cu atât mai mult cu cât instanţa însăşi le-a acordat cuvântul, cu ocazia închiderii dezbaterilor, numai asupra fondului cauzei, iar nu şi asupra excepţiei ce fusese anterior pusă în discuţie, şi asupra cărora părţile îşi expuseseră punctele de vedere.
Analizând ea însăşi excepţia, instanţa de apel a apreciat că aceasta este întemeiată întrucât, date fiind circumstanţele speţei, legitimarea procesual pasivă nu poate aparţine decât persoanei care are calitatea de posesor al terenului revendicat, reclamând şi un drept de proprietate asupra acestui imobil, şi persoanei care este înregistrată în cartea funciară ca fiind titular al dreptului de proprietate contestat de reclamantul intimat.
Astfel fiind, pârâta apelantă T.M.K. nu poate fi privită ca justificând legitimare procesual pasivă în litigiu atâta vreme cât ea nu mai deţine posesia imobilului în litigiu şi, ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1112 din 21 decembrie 2011 la B.N.P. C.A.I., a transmis dreptul pe care l-a exercitat cu privire la terenul dedus judecăţii, către pârâta SC R.E. SRL, fiind făcute înregistrările corespunzătoare în cartea funciară.
Aşadar, în mod eronat prima instanţă a apreciat că acestei pârâte îi revin obligaţii grefate pe raportul juridic ce a fost dedus judecăţii prin acţiunea promovată de reclamantul intimat D.L.R.N.
Critica potrivit căreia reclamantul intimat nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate invocat cu privire la suprafaţa de 490 m.p. pe care a revendicat-o, a fost înlăturată ca nefondată, observându-se că apelantele nu contestă dreptul de proprietate pe care numitul D.D., autorul reclamantului intimat, l-a avut asupra terenului în litigiu (drept în privinţa căruia s-a statuat prin sentinţa civilă (nr. 5625/1995 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti), ci transmisiunea acestui drept, prin succesiune, de la respectivul autor în patrimoniul reclamantului intimat.
Întrucât reclamantul intimat este singurul succesor în drepturi al defunctului D.D., potrivit dispoziţiilor art. 644 coroborat cu art. 651 C. civ., acesta a dobândit prin succesiune toate bunurile/drepturile care se regăseau în patrimoniul autorului său la data decesului.
În condiţiile în care terenul în suprafaţă de 490 m.p. pe care autorul reclamantului l-a deţinut în Bucureşti, str. Ţărmului, sector 1 (în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 16865 din 23 iunie 23 iunie 1931, a certificatului de moştenitor nr. 499/1993 eliberat de fostul Notariat de stat al sectorului 2 Bucureşti, şi a sentinţei civile nr. 5625/1995 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti) a fost identificat prin probatoriul administrat în cauză ca regăsindu-se în corpul de teren care este deţinut efectiv de către pârâta apelantă SC R.E. SRL, şi, pe de altă parte, nu a fost administrată nicio dovadă care să susţină apărarea pârâtelor apelante în sensul că ar fi avut loc înstrăinarea de către respectivul autor a acestui teren, în mod judicios prima instanţă a reţinut că în speţă, a fost făcută dovada dreptului de proprietate al reclamantului intimat cu privire la terenul revendicat.
Prevederile art. 88 alin. (1) teza finală din Legea nr. 36/199 (în forma şi numerotarea pe care legea le avea la data introducerii acţiunii) nu instituie o prezumţie legală în sensul caracterului complet al menţiunilor certificatului de moştenitor. În plus, văzând dispoziţiile art. 86 alin. (2) din aceeaşi lege, conform căruia „După emiterea certificatului de moştenitor nu se mai poate întocmi alt certificat, decât în situaţiile prevăzute de lege. Cu acordul tuturor moştenitorilor, notarul public poate relua procedura succesorală, în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală, eliberând un certificat de moştenitor suplimentar”, reiese cu evidenţă premisa legală a posibilităţii stabilirii existenţei în masa succesorală şi a altor bunuri, a căror inserare a fost omisă la momentul emiterii certificatului de moştenitor în procedura notarială.
Cum pretenţia reclamantului de a i se recunoaşte, în prezentul litigiu, dreptul de proprietate asupra terenului menţionat anterior ca fiind dobândit prin succesiune de la tatăl său, D.D., a avut ca efect sesizarea instanţei spre a verifica, pe cale incidentală, existenţa bunului în patrimoniul acestui defunct, analiza realizată spre a verifica justeţea susţinerilor astfel formulate a fost în deplin acord cu normele juridice enunţate, norme în lumina cărora instanţa nu poate fi constrânsă la menţiunile existente referitor la componenţa masei succesorale din certificatul eliberat în procedura succesorală notarială, pentru evaluarea unui drept despre care se pretinde că este dobândit prin succesiune şi nu se regăseşte în structura masei succesorale determinate prin acest act juridic.
Nici susţinerea potrivit căreia sentinţa apelată ar fi contrară unor hotărâri judecătoreşti anterioare, care se bucură de autoritate de lucru judecat, nu a fost găsită ca fondată.
Decizia civilă nr. 398/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, reprezintă o hotărâre prin care instanţa a stins litigiul luând act de tranzacţia intervenită între părţile din respectivul proces, şi anume: C.N.S.L.R. – F. şi SC T.M.K.R. SA.
Reţinând valoarea de contract judiciar a tranzacţiei şi cum hotărârea (de expedient) dată asupra tranzacţiei nu este rezultatul unei activităţi de judecată privind fondul pretenţiilor cu privire la care s-a tranzacţionat, pentru că părţile au pus capăt procesului prin concesiile lor reciproce şi, astfel, au desesizat instanţa de obligaţia de a statua asupra cererilor prin care procesul fusese declanşat, s-a arătat că în privinţa acesteia nu se poate vorbi de un „lucru judecat”, similar autorităţii specifice hotărârilor prin care se statuează jurisdicţional asupra situaţiei de fapt şi de drept.
Autoritatea de lucru judecat (lato sensu) este ataşată hotărârilor pe care instanţele judecătoreşti le pronunţă ca urmare a analizării fondului acţiunilor cu care sunt sesizate, şi prin care acestea dau dezlegări cu privire la raporturile juridice dintre părţi, iar nu şi hotărârilor pe care, în situaţii de excepţie, ele iau act de actele de dispoziţie prin care părţile înţeleg să le desesizeze de o astfel de activitate de jurisdicţie.
Din aceste motive, în privinţa deciziei civile nr. 398/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a arătat că nu poate fi reţinută existenţa unei autorităţi de lucru judecat aptă a constitui fundamentul unei analize în termenii expuşi de apelante, şi anume ca fiind una în raport de care sentinţa apelată ar fi contrară.
Reţinând şi că reclamantul intimat este terţ faţă de procesul în care s-a încheiat respectiva tranzacţie judiciară, şi ţinând seama de natura juridică de contract pe care această tranzacţie o are, actul juridic astfel încheiat este subsumat exigenţelor principiului relativităţii, neavând aptitudinea de a afecta dreptul de proprietate pe care reclamantul îl opune, în speţă, cu privire la terenul asupra căruia s-a tranzacţionat.
Relativ la sentinţa civilă nr. 5625/1996 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, instanţa de apel a constatat că prin dispozitivul acesteia este identificată locaţia terenului în suprafaţă de 490 m.p. obiect al litigiului pendinte, prin trimiterea făcută în mod explicit la planşa 2 a raportului de expertiză (întocmit în acel litigiu de expert B.I.).
Or, prin expertiza căreia i s-a dat eficienţă prin sentinţa apelată, terenul în litigiu a fost identificat corespunzător reperelor de localizare stabilite prin expertiza ce a fost omologată prin sentinţa civilă nr. 5625/1995, respectiv cele ce se regăsesc în planşa 2 a raportului de expertiză întocmit de exp. B.., situaţie în care între hotărârea apelată şi sentinţa nr. 5625/1995 există deplină concordanţă, şi nicidecum o contradicţie, după cum au susţinut apelantele.
În considerarea soluţiei din apel, intimatul reclamant are calitatea de parte căzută în pretenţii în raport de apelanta SC T.M.K.R. SA, astfel că solicitarea acestei apelante de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel a fost considerată conformă prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi, deci, admisă. Ţinând însă seama de împrejurarea că apelul a fost exercitat în comun cu pârâta apelantă SC R.E. SRL, în privinţa căreia soluţia primei instanţe a fost menţinută, că aspectele care au suscitat o mai mare complexitate a apărărilor susţinute în cauză de apelante au fost cele relative la fondul cauzei (referitoare la obligaţia ce a fost stabilită în sarcina acestei pârâte apelante, şi care a fost menţinută de instanţa de apel), precum şi că durata procedurii derulate în faţa instanţei de apel s-a limitat la un singur termen de judecată, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 276 stabilind obligaţia intimatului reclamant de a plăti apelantei SC T.M.K.R. SA suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1.000 lei reprezintă taxa de timbru proporţional cu pretenţia găsită întemeiată în apel, iar 1000 lei reprezintă onorariu pentru asistenţa juridică, redus potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., corespunzător efortului apreciat util formulării şi susţinerii căii de atac în limitele în care a fost găsită întemeiată.
Cum, faţă de soluţia menţinerii sentinţei în ce o priveşte pe pârâta apelantă SC R.E. SRL, această parte are poziţia procesuală de parte căzută în pretenţii, în sensul prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost încuviinţată şi cererea intimatului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, fiind obligată această apelantă la plata sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariul pentru asistenţă juridică. Faţă de faptul că pretenţiile îndreptate împotriva intimatului au fost numai în parte găsite nefondate, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., în raport de care a considerat că se justifică acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul pentru asistenţă juridică în limita sumei de 3000 lei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs apelantele-pârâte SC T.M.K.R. SA şi R.E. SRL, solicitând modificarea în parte a hotărârii din apel, în sensul admiterii apelurilor vizând fondul cauzei, cu păstrarea soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a T.M.K.R. şi respingerea, ca neîntemeiata, a cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost invocate următoarele critici:
- Greşit instanţa de apel a reţinut ca reclamantul-intimat ar face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţa de 490 mp din Bucureşti, str. Ţărmului, sector 1.
Invocând această critică, recurentele au susţinut că ceea ce contestă nu este doar transmisiunea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 490 mp prin succesiune, de la defunctul D.D. către reclamantul-intimat, ci însăşi existenţa dreptului în patrimoniul autorului reclamantului-intimat, la momentul decesului său.
Greşit a reţinut instanţa de apel că simplul fapt că reclamantul-intimat este unicul moştenitor al autorului său, D.D., reprezintă în sine dovada incontestabilă că dreptul de proprietate asupra terenului de 490 mp a fost transmis, prin succesiune, de la autor la moştenitor, în lipsa oricărei probe care să dovedească existenta dreptului de proprietate asupra acestui teren în patrimoniul defunctului, la data decesului.
Pentru dovedirea dreptului de proprietate pretins, reclamantul-intimat a depus certificatul de moştenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 eliberat de B.N.P. I.V.I., însă imobilul în suprafaţa de 490 mp din Bucureşti, str. Ţărmului, sector 1 nu figurează în acest înscris. Or, potrivit art. 88 alin. (1), teza finală din Legea nr. 36/1995 „Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplina în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte”.
În condiţiile în care în certificatul de moştenitor depus la dosar nu este indicat terenul de 490 mp în cadrul masei succesorale, înseamnă că nu s-a făcut dovada că dreptul de proprietate asupra acestui teren a fost transmis de către autorul D.D. succesorului său D.L.R.N.
A fost considerat profund greşit şi raţionamentul instanţei de apel care, învestită cu o acţiune în revendicare pentru soluţionarea căreia trebuia să verifice existenţa drepturilor de proprietate pretinse de toate părţile în conflict, inclusiv a dreptului de proprietate al uneia din părţi care a susţinut că ar fi dobândit dreptul prin succesiune, apreciază că „instanţa nu poate fi constrânsă la menţiunile existente referitoare la componenţa masei succesorale din certificatul eliberat în procedura succesorală notarială, pentru evaluarea unui drept despre care se pretinde că este dobândit prin succesiune şi nu se regăseşte în structura masei succesorale determinate prin acest act juridic”.
Se deduce din acest raţionament că, faptul de a-i fi fost recunoscută reclamantului calitatea de moştenitor a autorului său, a fost văzută de instanţa de apel ca dovada automată că acesta moşteneşte toate bunurile pe care autorul le-a avut vreodată, indiferent dacă se mai regăseau ori nu în patrimoniul autorului la data decesului.
Susţin recurentele că moştenitorul, chiar unic, nu culege prin moştenire decât bunurile care se aflau, la momentul morţii autorului, în proprietatea acestuia, iar dovada existentei dreptului de proprietate asupra acestor bunuri se face prin certificatul de moştenitor care, potrivit legii, va cuprinde obligatoriu şi bunurile care compun masa succesorală.
Existenta dreptului de proprietate a lui D.N. este dovedită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 16865 din 23 iunie 1931, dovada dreptului de proprietate a lui D.D. este făcută prin certificatului de moştenitor nr. 499 din data de 22 martie 1993, completat prin dispoziţiile Sentinţei 5625, însă existenţa dreptului de proprietate a reclamantului-intimat asupra terenului în suprafaţă de 490 mp nu este dovedită prin certificatul de moştenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 sau de alt înscris depus de acesta.
Cum autorul reclamantului-intimat a înstrăinat şi celălalt teren menţionat în sentinţa nr. 5625, nu se poate institui prezumţia că toate drepturile care au aparţinut la un moment dat autorului au rămas în patrimoniul acestuia până la momentul morţii sale, aceasta cu atât mai mult cu cât autorul reclamantului fusese pus în posesie cu terenul în suprafaţă de 490 mp. Întrucât acest teren se afla în proprietatea şi posesia autorului reclamantului la data decesului, acesta trebuia indicat ca făcând parte din succesiunea defunctului şi inclus în masa succesorală, lucru ce nu a fost realizat.
În mod greşit reţine instanţa de apel şi faptul că sarcina probei inexistentei dreptului de proprietate al reclamantului-intimat, asupra terenului de 490 mp, ar fi aparţinut societăţilor T.M.K.R. şi R., în contextul în care acestea au calitatea de pârâte, iar nu de reclamante, reclamantul fiind ţinut a-şi dovedi cererea.
Certificatul de moştenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 face doar dovada calităţii de moştenitor a reclamantului-intimat, nu şi a dreptului de proprietate asupra terenului de 490 mp, condiţii în care obligaţia probării dreptului de proprietate pretins de acesta continuă să rămână în sarcina sa, obligaţie pe care, până la acest moment, el nu şi-a îndeplinit-o.
Recurentele susţin că nu doar că ele nu aveau obligaţia să administreze probatoriul în locul reclamantului-intimat, dar lor nici nu li se putea solicita probarea faptului negativ, al inexistentei dreptului de proprietate al autorului reclamantului-intimat, la data decesului acestuia.
Sub acest aspect invocă greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale în materie de sarcină a probei întrucât, în vreme ce reclamantul-intimat nu şi-a îndeplinit obligaţia de a face dovada dreptului său de proprietate asupra terenului revendicat, T.M.K.R. a făcut dovada dreptului său, confirmat prin Sentinţa 5625, care a stabilit că T.M.K.R. este proprietara terenului de 18.395 mp situat în Bucureşti, str. Ţărmului, sector 1, teren distinct de cel în suprafaţă de 490 mp menţionat ca aparţinând autorului reclamantului.
Din expertiza administrată la fond rezultă clar ca gardul prin care a fost împrejmuit terenul proprietatea T.M.K.R. este foarte vechi şi nu a fost construit după redobândirea dreptului de proprietate de către societate, fiind evident că nici T.M.K.R. şi nici R. nu au depăşit limitele proprietăţii.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că hotărârea de primă instanţă nu ar fi contradictorie cu hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate cu privire la acelaşi teren de 490 mp din Bucureşti, str. Ţărmului, sector 1.
Sentinţa primei instanţe, confirmată de judecata în apel, a stabilit că terenul reclamantului-intimat ar fi fost înglobat în suprafaţa care s-a aflat iniţial în proprietatea T.M.K.R., concluzie care a avut la bază o expertiză topografice administrată de către tribunal.
Prin omologarea acestui raport de expertiză hotărârea instanţei de fond intră în contradicţie cu sentinţa 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1, deoarece această includere contrazice raportul de expertiza omologat prin sentinţa 5625 şi diminuează suprafaţa de teren de 18.395 mp stabilită, în mod definitiv şi irevocabil, ca fiind în proprietatea T.M.K.R. Pe această cale s-a realizat, fără temei legal şi fără nicio justificare, o modificare a titlului de proprietate a T.M.K.R. şi, pe cale de consecinţă, şi o modificare a titlului de proprietate al societăţii R., prin lipsirea de efecte a hotărârilor judecătoreşti menţionate anterior.
Greşit instanţele de fond au reţinut cu prioritate concluziile comisei de experţi, în detrimentul restului ansamblului probatoriu aflat la dosarul cauzei si, mai grav, cu ignorarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile în care instanţele anterioare au administrat, de asemenea, proba cu expertiza topografică.
Experţii erau ţinuţi să aibă în vedere atât de situaţia de fapt existentă la faţa locului, cât şi de realitatea juridică stabilită prin alte hotărâri judecătoreşti, aceştia neputându-le cenzura. Or, comisia de experţi s-a întrunit pentru a dezbate rapoartele de expertiza anterioare, deşi acestea se aflau în puterea lucrului judecat şi nu mai puteau fi supuse vreunei examinări. Prin faptul că rapoartele de expertiza au fost confirmate şi omologate de instanţele de judecată, concluziile acestora reflectau, în mod definitiv şi irevocabil, situaţia de fapt şi de drept a terenurilor, astfel încât opinia comisiei de experţi, care a apreciat în mod diferit aceasta situaţie de fapt şi de drept şi au modificat-o, nu putea fi primită, cu atât mai mult cu cat nu se corobora cu restul probelor aflate la dosar.
Cele doua hotărâri judecătoreşti, a instanţei de fond din acest dosar şi sentinţa irevocabilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1, sunt contradictorii şi nu în concordanţă una cu cealaltă, după cum greşit a apreciat instanţa de apel. Contradicţia constă în aceea că terenul T.M.K.R. a fost diminuat la o suprafaţa mai mică decât cea consfinţită prin sentinţa 5625, definitivă şi irevocabilă, ca fiind în proprietatea T.M.K.R., astfel că, potrivit experţilor, terenul T.M.K.R. ar trebui să aibă o suprafaţă de 18.089,86 mp, respectiv cu 305,14 mp mai puţin decât terenul cumpărat şi constatat ca fiind în proprietatea sa. Sentinţa 741, confirmată prin decizia recurată, a cercetat, expertizat şi soluţionat pentru a doua oară aspecte ce vizează dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de 18.395 mp şi 490 mp, aspecte deja cercetate, expertizate şi soluţionate în anul 1995 prin Sentinţa 5625.
În opinia recurentelor, contradicţia dintre cele doua hotărâri judecătoreşti este evidentă de vreme ce prin hotărârea primei instanţe se diminuează ceea ce s-a acordat definitiv şi irevocabil prin sentinţa nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1.
Cu referire la decizia 398 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a, s-a criticat faptul că în mod greşit instanţa de apel a admis lipsirea acesteia de efecte juridice, considerându-se că, fiind o hotărâre de expedient ce a consfinţit învoiala părţilor şi care are caracterul unui contract judiciar, efectele acesteia pot fi diminuate printr-o hotărâre mai nouă.
Chiar dacă decizia 398 din 14 octombrie 2009 constituie o hotărâre de expedient, nu înseamnă că aceasta nu produce efecte juridice şi nici că efectele sale pot fi înlăturate. Faptul că reclamantul-intimat nu a fost parte în dosarul în care aceasta s-a pronunţat, nu lipseşte hotărârea de efecte juridice.
Ca orice act jurisdicţional, şi hotărârea de expedient produce, pe lângă efectele obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de terţi, iar ca element nou apărut în ordinea juridică şi cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de terţi sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei, însă faţă de aceştia hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă, de prezumţie relativă.
Concluzionând, recurentele susţin că decizia atacată este cu atât mai greşită întrucât nu doar consfinţeşte hotărârea de primă instanţă, ci reţine că aceasta este în deplină concordanţă cu sentinţa 5625, consecinţa acestei pretinse concordanţe având a fi aceea că suprafaţa terenului aflat în proprietatea R. ar trebui să rămână neschimbată şi nu diminuată cu suprafaţa de 490 mp pretinsă de reclamantul-intimat.
La data de 3 august 2015, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, invocând, alături de apărările de fond ale litigiului şi aspectul privitor la interesul şi calitatea procesuală a SC T.M.K.R. SA de a promova recurs, în raport de soluţia adoptată de instanţa de fond şi care nu a fost contestată de niciuna dintre părţile litigante.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând recursul comun declarat în cauză de cele două pârâte, pornind de la soluţia regăsită în decizia atacată şi, cu prioritate asupra chestiunii privitoare la interesul recurentei T.M.K.R. SA de a promova calea de atac a recursului împotriva hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte reţine că această parte nu îndeplineşte condiţia interesului în procedura pe care a iniţiat-o.
Astfel, decizia instanţei de apel a admis apelul pârâtei T.M.K.R. SA împotriva hotărârii de primă instanţă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva acesteia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Lipsa calităţii procesuale pasive, ca urmare a înstrăinării terenului deţinut în str. Ţărmului, sector 1 Bucureşti în favoarea SC R.E. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1112 din 21 decembrie 2009, a fost cea dintâi apărare invocată de pârâta T.M.K.R. SA prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată, în faţa primei instanţe.
Cum această apărare a T.M.K.R. SA a fost primită în faza judecăţii de apel, cu consecinţa exonerării sale de obligaţiile stabilite în sarcina sa prin hotărârea de primă instanţă, promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei de apel nu se mai justifică în privinţa acestei părţi, căreia îi lipseşte interesul, înţeles ca folos practic de urmărit şi care trebuie să stea la baza iniţierii oricărui demers procesual.
Interesul de a se menţine soluţia instanţei de apel adoptată în privinţa pârâtei T.M.K.R. SA, aşa cum s-a declarat prin cererea de recurs, nu este în măsură să justifice interesul procesual care să stea la baza iniţierii căii de atac a recursului de către această parte, pe de o parte întrucât atingerea acestui rezultat putea fi asigurată şi din poziţia de intimată, iar pe de altă parte întrucât interesul conservării unei anumite soluţii este în sine contrar interesului în declararea unei căi de atac, care presupune întotdeauna voinţa de a modifica ori schimba sub orice formă soluţia procesuală atacată.
Prin urmare, faţă de situaţia sa procesuală, de apărările formulate în cauză şi de soluţia pronunţată în faza judecăţii de apel în ceea ce o priveşte, Înalta Curte apreciază că recurenta-pârâtă T.M.K.R. SA nu justifică interesul procesual în promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, motiv pentru care va respinge recursul acestei părţi ca fiind lipsit de interes.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei SC R.E. SRL, raportat la criticile formulate, normele legale incidente cazului şi soluţia pronunţată de instanţa de apel, se apreciază că acesta este nefondat.
Astfel, critica privitoare la greşita apreciere de către instanţa de apel, ca fiind dovedit dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafaţă de 490 mp situat în Bucureşti, str. Ţărmului, sector 1, nu poate fi reţinută.
Într-adevăr, astfel după cum au arătat ambele instanţe de fond, dovada asupra dreptului de proprietate afirmat de către reclamant o constituie însuşi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16865 din 23 iunie 1931 prin care autorul autorului său, numitul D.N., a dobândit proprietatea asupra unui teren mai mare, în suprafaţă de 50.012 mp din str. Ţărmului fără nr. (la acea dată), sector 1 din care făcea parte şi terenul dedus judecăţii în cauza de faţă, drept ce a fost confirmat prin sentinţa civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1 (definitivă şi irevocabilă) în patrimoniul autorului D.D.
Certificatul de moştenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004, ce atestă calitatea reclamantului de unic succesor în drepturi al autorului D.D., justifică îndreptăţirea acestuia de a se prevala de drepturile ce au aparţinut autorului său.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, calitatea reclamantului de unic moştenitor al defunctului D.D. nu a fost văzută de instanţa de apel ca dovada incontestabilă a dreptului de proprietate al acestuia asupra terenului de 490 mp transmis lui prin succesiune, după cum nici faptul nemenţionării acestui bun imobil în certificatul de moştenitor, la rubrica „masa succesorală” nu poate fi văzută ca dovadă incontestabilă a încetării apartenenţei acestui drept la patrimoniul lui D.D. şi, implicit, la patrimoniul reclamantului, după cum tinde să susţină recurenta-pârâtă.
Ceea ce s-a afirmat de către instanţa de apel în legătură cu acest drept a fost că, atâta timp cât reclamantul a dovedit titlul de deţinere al autorului asupra acestuia şi calitatea sa de unic succesor în drepturi al lui D.D., aspecte unite cu inexistenţa niciunei dovezi ori niciunui indiciu care să susţină apărarea pârâtelor, în sensul ieşirii dreptului din patrimoniul lui D.D. prin înstrăinare, concluzia nu poate fi decât aceea a existenţei dreptului în patrimoniul reclamantului, drept transmis lui pe cale succesorală din patrimoniul autorului.
Cât timp legea (Legea nr. 36/1995) admite ipoteza caracterului incomplet al certificatului de moştenitor şi posibilitatea completării acestuia cu bunuri omise din masa succesorală la momentul dezbaterii succesiunii, reglementând în acest scop o procedură anume, a emiterii certificatului de moştenitor suplimentar în condiţiile art. 86 din Legea nr. 36/1995, nemenţionarea unui anume bun în certificatul de moştenitor la capitolul „masa succesorală” nu poate fi văzută nici măcar ca indiciu al ieşirii acestuia din patrimoniul defunctului, anterior decesului, mai ales în condiţiile deţinerii de către succesor a titlului autorului de dobândire a bunului.
Dimpotrivă, teza înstrăinării de către autor, în timpul vieţii acestuia, a bunului omis din masa succesorală, teză susţinută şi în cauza de faţă de către recurenta-pârâtă SC R.E. SRL în legătură cu bunul imobil litigios, în circumstanţele factuale mai sus redate, trebuia în mod necesar dovedită chiar de către această parte.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, o atare dovadă nu cădea în sarcina reclamantului, care nu putea face dovada faptului negativ (a neînstrăinării imobilului), ci în sarcina celui ce a pretins faptul pozitiv contrar, adică recurenta-pârâtă.
Reclamantul şi-a îndeplinit în proces obligaţia de probare a dreptului afirmat, după cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, prin înfăţişarea titlurilor de dobândire a dreptului de către autorul său (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16865 din 23 iunie 1931 şi sentinţa civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1, ce a confirmat apartenenţa dreptului la patrimoniul lui D.D.) şi a certificatului de moştenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 ce probează calitatea acestuia de unic succesor în drepturi al autorului D.D.
Nu intra în sarcina reclamantului, iar dovedirea cererii nu putea presupune şi dovedirea faptului negativ, a neînstrăinării dreptului asupra bunului imobil litigios, după cum eronat a pretins recurenta-pârâtă, critica acesteia de greşită aplicare a regulilor în materie de probaţiune, de către instanţa de apel, fiind în mod evident nefondată.
Proba faptului negativ nu poate fi făcută decât prin probarea faptului pozitiv contrar, care a fost afirmat în proces, ca apărare de fond, chiar de către pârâta SC R.E. SRL atunci când a susţinut teza înstrăinării dreptului de către autorul D.D., astfel că acesteia îi revenea sarcina unei atare dovezi, iar nu reclamantului, după cum corect a reţinut instanţa de apel.
Împrejurarea înstrăinării de către autorul reclamantului a celuilalt teren menţionat în sentinţa civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1 nu putea avea nici măcar valoarea unei prezumţii simple de înstrăinare a terenului litigios, astfel că, în absenţa unei probe clare în acest sens, a cărei sarcină revenea pârâtelor, în mod just şi într-o aplicare corectă a legii, s-a stabilit de către instanţele de fond că reclamantul a făcut în cauză dovada dreptului de proprietate asupra bunului imobil litigios.
Nici critica privitoare la caracterul contrar al dezlegării conţinute de hotărârea de primă instanţă în raport cu alte hotărâri judecătoreşti irevocabile, ce au statuat în legătură cu drepturile aparţinând părţilor litigante, nu este fondată.
În acest sens, instanţa de recurs are în vedere că aprecierea instanţelor de fond asupra dovedirii de către reclamant a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 490 mp, situat în str. Ţărmului, sector 1, nu vine nicidecum în coliziune cu dovada dreptului de proprietate asupra terenului având aceeaşi adresă, în suprafaţă de 18.395 mp ce a aparţinut T.M.K.R. SA şi izvorând din sentinţa civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1 ce a confirmat astfel existenţa, ca bunuri imobile distincte, a celor două terenuri. Aceasta întrucât, ceea ce au stabilit instanţele de fond, pe baza probatoriilor administrate, că a constituit faptul generator al încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, au fost acţiunile societăţii ulterioare pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, constând în măsurarea, cadastrare şi înglobarea fără drept a terenului de 490 mp aparţinând reclamantului, în suprafaţă de 18.395 mp ce aparţinea societăţii, cu ocazia încheierii tranzacţiei ce a fost consfinţită prin decizia nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
În plus, expertiza căreia i s-a dat eficienţă prin hotărârea de primă instanţă a identificat terenurile aparţinând reclamantului şi pârâtei T.M.K.R. SA pornind de la reperele de localizare a acestora din expertiza omologată prin sentinţa civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1 întocmită de expert B.I., în acest fel determinându-se faptul că, cu ocazia tranzacţionării asupra terenului în suprafaţă de 18.395 mp aparţinând T.M.K.R. SA în dosarul nr. 26546/3/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, nu s-a mai respectat traseul de localizare şi amplasament pentru acest teren avut în vedere la pronunţarea sentinţei civile nr. 5625/1995, ci s-a omis o suprafaţă de 321,94 mp corespunzătoare parcării din faţa imobilului cu adresa str. Ţărmului, sector 1, Bucureşti şi a unei porţiuni din carosabilul străzii Ţărmului, a cărei complinire a avut loc pe seama terenului de 490 mp aparţinând reclamantului.
În aceste circumstanţe, nu se poate vorbi despre o eventuală contradicţie între hotărârea de primă instanţă pronunţată în acest litigiu şi sentinţa civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1, cât timp adevărul judiciar a fost stabilit în cauză pornindu-se chiar de la statuările acestei din urmă hotărâri judecătoreşti şi de la identificarea în spaţiu a celor două imobile potrivit probatoriilor omologate prin aceasta.
Afirmaţiile recurentei-pârâte potrivit cărora prin omologarea raportului de expertiză administrat în acest litigiu, se ajunge la o diminuare a suprafeţei de teren ce a aparţinut iniţial pârâtei T.M.K.R. SA, de 18.395 mp, şi la o modificare a titlului de proprietate al acesteia, cu consecinţa înfrângerii puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1, nu fac decât să distorsioneze acest adevăr judiciar şi să ignore realitatea juridică stabilită pe bază de probe în actualul litigiu, a căror administrare a urmărit să verifice situaţia juridică a celor două terenuri aparţinând reclamantului şi pârâtei T.M.K.R. SA chiar pornind de la statuările irevocabile ale sentinţei civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
Or s-a stabilit, pe baza probatoriilor administrate în actuala cauză, că cele care au procedat la modificarea limitelor proprietăţii aparţinând T.M.K.R. SA, astfel cum acestea au fost stabilite şi trasate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 5625/1995 a Judecătorie sector 1 Bucureşti, au fost chiar părţile tranzacţiei consfinţită prin decizia nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, iar această modificare a limitelor proprietăţii a avut loc prin omisiunea din traseul iniţial a unei suprafeţe de 321,94 mp şi prin includerea, în compensare, a terenului distinct ce aparţinea reclamantului.
Această modificare a situaţiei de fapt şi, implicit, a celei juridice a celor două terenuri în discuţie nu este nicidecum consecinţa încălcării printr-o hotărâre judecătorească (cea a primei instanţe din actualul litigiu) a puterii de lucru judecat a altor hotărâri judecătoreşti irevocabile (cea a sentinţei civile nr. 5625/1995 a Judecătorie sector 1 Bucureşti sau a deciziei nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială), după cum fără temei pretinde recurenta-pârâtă, ci a propriilor acţiuni şi fapte aparţinând chiar autoarei sale, pârâta T.M.K.R. SA.
Instanţa de apel s-a raportat în mod corect, în analiza sa, la decizia civilă nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, căreia nu i-a negat aptitudinea de a produce efecte juridice, după cum afirmă recurenta, ci, în considerarea naturii sale speciale, aceea de a încorpora o înţelegere sau o convenţie a părţilor litigante, iar nu o dezlegare judiciară izvorâtă din cercetarea judecătorească întreprinsă de o instanţă (aşa cum se întâmplă în cazul celorlalte hotărâri judecătoreşti), i-a negat efectul autorităţii de lucru judecat.
Într-adevăr, fiind vorba despre un contract judiciar, decizia civilă în cauză se opune reclamantului, care este terţ faţă de acesta, în virtutea principiului opozabilităţii actelor juridice care exprimă ideea că efectele obligatorii ale contractului privesc doar părţile contractante, iar actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să vatăme, dar nici să profite terţilor.
Astfel fiind, împrejurarea că prin decizia amintită s-a consfinţit tranzacţia între T.M.K.R. SA, C.N.S.L.R. – F. şi T.A.C., prin care aceste părţi au hotărât stingerea conflictului dintre ele prin recunoaşterea de drepturi asupra terenului în suprafaţă de 18.395 mp deţinut iniţial de T.M.K.R. SA şi partajarea acestuia, teren căruia nu i-au respectat amplasamentul menţionat în sentinţa civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1 şi în care, fără temei, a fost inclus faptic terenul recunoscut ca fiind distinct şi ca aparţinând autorului reclamantului prin aceeaşi hotărâre judecătorească, nu este de natură să se impună reclamantului în actualul litigiu ca prezumţie de adevăr şi lucru judecat, după cum corect a stabilit instanţa de apel.
Împotriva situaţiei de fapt şi a celei juridice creată prin convenţia părţilor litigante din dosarul nr. 26546/3/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, reclamantul a făcut dovada contrară, înfăţişând titlul său de proprietate asupra terenului de 490 mp situat în str. Ţărmului, sector 1, Bucureşti, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16865 din 23 iunie 1931, dar şi sentinţa civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1, care confirmă că dreptul şi amplasamentul terenului în cauză îi aparţin lui, iar nu pârâtei T.M.K.R. SA, potrivit celor statuate cu putere de lucru judecat prin amintita sentinţă, neexistând nici un temei ca această suprafaţă să fie inclusă în traseul terenului de 18.395 mp asupra căruia s-a tranzacţionat în faţa instanţei comerciale, ca teren aparţinând SC T.M.K.R. SA. Reclamantul a probat astfel îndreptăţirea sa de a obţine recunoaşterea dreptului, dar şi a posesiei asupra terenului în litigiu, în detrimentul pârâtei T.M.K.R. SA şi, implicit, a succesoarei sale în drepturi cu titlu particular SC R.E. SRL.
Prin urmare, nu doar că hotărârea de primă instanţă din acest litigiu nu contravine sentinţei civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1, ci aceasta restabileşte ordinea de drept, în privinţa drepturilor părţilor litigante asupra terenurilor în discuţie, conform statuărilor acestei hotărâri judecătoreşti, ordine de drept ce a fost încălcată de părţile ce au înfăţişat instanţei comerciale tranzacţia care a stins litigiul în dosarul nr. 26546/3/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
În considerarea acestor motive, apreciind că recursul pârâtei SC R.E. SRL este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecinţă.
Făcând aplicare dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de recurs va obliga pe cele două recurente căzute în pretenţii, potrivit celor arătate în cele de mai sus, să plătească intimatului-reclamant cheltuieli de judecată în recurs, în cuantum de 2.000 lei, constând în onorariu de avocat, a cărui plată de către parte s-a dovedit prin chitanţa depusă la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC T.M.K.R. SA împotriva deciziei nr. 123/ A din 17 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca lipsit de interes.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC R.E. SRL împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurente la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant D.L.R.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1784/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1725/2015. Civil → |
|---|
