ICCJ. Decizia nr. 1751/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA 1 CIVILĂ
Decizia nr. 1751/2015
Dosar nr. 1953/1/2015
Şedinţa publică din 22 septembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin sentinţa nr. 83/ A din 25 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă, a respins acţiunea formulată de C.N. şi C.R.I.V., în contradictoriu cu C.G.M.B., având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentului nr. 5 şi a garsonierei de la etajul 1 al imobilului situat în Bucureşti, str. Stockhoim, precum şi obligarea pârâtului de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie, imobilul de la aceeaşi adresă, compus din construcţie şi terenul în cotă de 29,80 %, din suprafaţa totală de 282 m.p.
S-a reţinut, în esenţă, că acţiunea a fost formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în condiţiile în care, imobilul revendicat nu se mai afla în posesia pârâtului şi a actualilor cumpărători care, l-au dobândit în baza Legii nr. 112/1995.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanta C.N., a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin decizia nr. 214 din 24 aprilie 2001, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, reţinând că a fost încălcat principiul contradictorialităţii, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei instanţei de apel a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 732 din 22 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
În rejudecare, la data de 29 noiembrie 2002, reclamanţii au formulat o cerere prin care au solicitat să se constate că ei nu au formulat o cerere de renunţare la capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3447/24889 din 25 februarie 1997, privind pe B. M., în calitate de cumpărătoare, şi SC H.N. SA, în calitate de vânzătoare, şi nr. 3447/24899 din 25 februarie 1997, privind pe M.l. şi M.L., în calitate de cumpărători, şi aceeaşi vânzătoare, solicitând citarea acestora în cauză.
Prin încheierea din 14 martie 2003, Tribunalul a apreciat că cererea pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 29 noiembrie 2002, în consecinţă, în rejudecare, astfel încât a admis excepţia inadmisibilităţii cererii compietatoare; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitate, raportat la dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificate prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001, şi la data formulării respectivei acţiuni.
Prin sentinţa civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003, aceeaşi instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.B., ca nefondată, şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii M.B., prin P.G., B.M., M.I. (M.L. fiind decedată) şi SC H.N. SA, în sensul constatării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentului nr. 5 şi a garsonierei de la etajul 1, situate în Bucureşti, str. Stockliolm . S-a respins capătul de cerere privind lăsarea, în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor a apartamentului sus-menţionat, ca neîntemeiat,
Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 3 iulie 2003, instanţa a completat dispozitivul sentinţei cu susţinerile părţilor şi i-a înlăturat pe pârâţii-persoane fizice din dispozitivul sentinţei.
Prin decizia civilă nr. 572/ A din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanţii reclamanţi C.N. şi C.R.I.V., de apelanţii pârâţi M.I., B.M. şi M.B., prin P.G., împotriva hotărârii primei instanţe, a anulat, în tot, încheierea din data de 14 martie 2003, sentinţa civilă nr. 369 din 18 aprilie 2003 şi încheierea de îndreptare a erorii materiale din 3 iulie 2003, fixând termen pentru evocarea fondului cererii, astfel cum a fost completată ia 30 ianuarie 2004.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că încheierea din 14 martie 2003 pronunţată de Tribunal este contradictorie, întrucât, deşi a reţinut inadmisibilitatea cererii completatoare, prin admiterea prescripţiei dreptului material la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a soluţionat această cerere.
Ca urmare a decesului pârâtului M.I., poziţia procesuală a acestuia a fost preluată de S.M.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă ra21 A din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti,s a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor M.B., prin P. G., B.M., S.M. şi SC H.N. SA, a constatat că reclamanţii sunt proprietarii apartamentului nr. 5 şi ai garsonierei de la etajul I, situate în Bucureşti, str. Stockholm. A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a M.B. și a pârâtelor B.M. şi S.M.; a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins cererea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, constatând prescris dreptul la acţiune. Totodată, a obligat pe reclamanţi la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta S.M.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâţii M.B., prin P.G., S.M.M. şi B.M.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, învestită, iniţial, cu judecata recursurilor, în baza art. 11 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 219/2005, a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestora.
În recurs, Curtea de Apel Bucureşti a introdus, în cauză, pe S.A.I., în calitate de moştenitoare a defunctei C. N., care a decedat pe parcursul soluţionării cauzei.
Prin decizia civilă nr. 212/ R/i martie 2011, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii C.R.I.V. şi S.A.I. împotriva deciziei nr. 21/ A din 24 ianuarie 2006, a casat, în parte, decizia menţionată şi a trimis cauza, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru soluţionarea, pe fond, a capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3446/24890 şi nr. 3447/24889 din 25 februarie 1997 şi revendicarea apartamentului nr. 5 şi a garsonierei aflate la etajul I al imobilului situat în Bucureşti, str. Stockholm, precum şi a terenului aferent.
A menţinut dispoziţiile privind constatarea faptului că reclamanţii sunt proprietarii acestui imobil şi respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.B., prin P.G., B.M., S.M.M.
A respins, ca nefondate, recursurile declarate de aceiaşi pârâţi.
În rejudecare, prin decizia nr. 245/ A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3446/24890 şi nr. 3447/24889, ambele încheiate la data de 25 februarie 1997.
A obligat pe pârâta B.M. să lase reclamanţilor C.R.I.V. şi S.A.I., în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. Stockholm, compus dintr-o cameră, baie, chieînetă, vestibul, cameră de serviciu şi părţi comune, în suprafaţă utilă de 39,14 m.p. + 13,54 m.p. teren situat sub construcţie.
A obligat pe pârâta S.M.M. să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. Stockholm, compus din 3 camere, cameră de serviciu, bucătărie, oficiu, w,c, cămară, baie, degajament, balcon şi părţi comune: hol vestibul, loggie în suprafaţă utilă de 103,69 m.p. + 35,87 m.p. teren situat sub construcţie.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de trimitere a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că o inadmisibilitate, de plano, ar contraveni principiului constituţional al liberului acces la justiţie.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de înstrăinare, instanţa a constatat că a intrat în autoritatea de lucru judecat a prezentei cauze, soluţia privind constatarea că reclamanţii sunt proprietarii celor două imobile, constând în apartamentul nr. 5 şi garsoniera aflate la etajul 1 al imobilului situat în Bucureşti, str. Stockholm şi terenul aferent.
Dată fiind intrarea în autoritatea de lucru judecat a constatării privind calitatea de proprietari ai imobilelor, Curtea a considerat că nu mai este necesar a analiza relevanţa cererilor administrative pe care reclamanţii le-au formulat în temeiul dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, în condiţiile în care, acel act normativ era limitativ în privinţa condiţiilor în care foştii proprietari ar fi putut obţine satisfacerea cererilor lor de restituire a imobilelor.
Reţinând că, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 3446/24890 şi nr. 3447/24889 din 25 februarie 1997, statul a înstrăinat un drept de proprietate pe care nu îl deţinea în patrimoniu, deoarece imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, Curtea a apreciat că acest imobil nu putea face obiectul dispoziţiilor Legii nr. l 12/1995.
Procedând în continuare, în cadrul cererii de revendicare, la verificarea autorilor fiecărei părţi în litigiu, pentru a se putea stabili care este partea ce deţine un titlu de proprietate preferabil, Curtea a reţinut că titlul de proprietate al autorilor reclamanţilor este eliberat ca urmare a existenţei contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 30923 din 13 noiembrie 1943 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, astfel încât, în această situaţie, nu există o contestaţie privind atributele persoanei de la care s-a dobândit dreptul de proprietate.
Pe de altă parte, pârâţii au cumpărat de la o persoană care nu a avut calitatea de proprietar, de la un „non dominus”, având în vedere natura abuzivă a preluării bunului şi exceptarea de la vânzare în temeiul Legii nr. l 12/1995, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În această ipoteză, s-a reţinut, titlul prezentat de către reclamanţi este mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului opus de pârâţi.
Împotriva deciziei menţionate şi a încheierii din 27 septembrie 2011 a declarat recurs pârâta B.M., decedată, recursul fiind continuat de moştenitoarea S.M.M., iar pârâta S.M.M. a declarat recurs împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierilor de şedinţă pronunţate în dosarul de apel.
Prin decizia civilă nr. 3192 din 10 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de pârâta B.M., decedată, continuat de moştenitoarea S.M.M. şi de pârâta S.M.M., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
S-a constatat că instanţa de apel nu a procedat la citarea intimatei pârâte în condiţiile Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 şi, considerând greşit că procedura de citare cu partea menţionată nu poate fi îndeplinită la domiciliul său din străinătate, a dispus citarea prin publicitate, măsură asupra căreia nu a revenit nici la ultimul termen de judecată, deşi i s-a solicitat aceasta de către avocatul celeilalte intimate pârâte.
Prin urmare, s-au admis recursurile pentru motivul prevăzut de ari. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere nelegalitatea citării pârâtei S.M.M., ce a antrenat imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunţate în aceste condiţii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX -a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 47/ din 14 februarie 2014, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ca nefondată, a constatat nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare nr. 3447/14889/1997 şi nr. 3446/24890/1997 încheiate de B.M. şi M.l. şi L., în calitate de cumpărători, şi P.M. Bucureşti, în calitate de vânzător, prin mandatar SC H.N. SA.
Au fost obligaţi pârâţii S.M.M. şi P.M. Bucureşti prin P.G. să lase reclamanţilor C.R.I.V. şi S.A.I. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 5 situat în Bucureşti, Str. Stockhoim, în suprafaţă utilă de 39,14 mp., cu terenul aferent de 13,54 mp.
Au fost obligaţi pârâţii S.M.M. şi P.M. Bucureşti prin P.G. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 5 situat în Bucureşti, Str. Stockhoim, în suprafaţă utilă de 103,69 mp, cu terenul aferent de 35,87 mp.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apei a reţinut că, prin decizia nr. 21/ A din 1 februarie 2011, menţinută în parte prin decizia irevocabilă nr. 212/ R din 1 februarie 2011, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu (apartamentul nr. 5 împărţit în două unităţi locative) a fost preluat de stat fără titlu de la autorul reclamanţilor, C.Şt., pentru aceste motive fiind deja constatat cu autoritate de lucru judecat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului.
Astfel, prin decizia nr. 21/ A din 1 februarie 2011 s-a reţinut că preluarea prin naţionalizare a imobilului s-a făcut în mod abuziv, fiind încălcate dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, având în vedere că autorul reclamanţilor era avocat pensionar şi, deci, exceptat de ia aplicarea acestei măsuri şi, în acelaşi timp, actul normativ în baza căruia a operat naţionalizarea nu putea constitui un temei valabil pentru preluarea bunului de către stat, având în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Instanţa de apel a considerat că apărarea pârâţilor în proces, în sensul că reclamanţii nu i-au notificat la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare şi că nu exista proces pe rol la acel moment, nu poate conduce la respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor, deoarece orice cumpărător care achiziţionează un imobil, pentru a invoca o eroare comună şi invincibilă, este apreciat prin prisma unui cumpărător care face diligentele corespunzătoare pentru a se interesa de situaţia imobilului pe care doreşte să îl cumpere.
În acest sens, s-a constatat că pârâţii nu au tăcut minime diligente şi au cumpărat imobilul în ciuda faptului că viza oficiului juridic de pe cererile lor de cumpărare ridica semne de întrebare asupra situaţiei juridice a imobilului.
Susţinerea recurentelor apelante pârâte în sensul existenţei recunoaşterii reclamanţilor că reaua credinţă ar fi existat doar din partea primăriei, nu şi a pârâtului M.l., s-a apreciat ca fiind nefondată deoarece recunoaşterea nu poate fi decât aceea făcută personal, nu prin avocat fără împuternicire specială pentru interogatoriu [(art. 223 alin. (2) C. proc. civ.)], iar recunoaşterea poate privi doar fapte personale, nu fapte ale altuia sau interpretări juridice (art. 218 C. proc. civ.), iar în apel nu poate fi schimbată cauza juridică a cererii de chemare în judecată (art. 294 C. proc. civ.). S-a reţinut că, în speţă, cadrul procesual în care se desfăşoară judecata a fost determinat irevocabil prin decizia de recurs nr. 212/ R din 1 februarie 2011, cu privire la cererea de chemare în judecată completată la data de 26 octombrie 2000 cu privire la părţi şi obiect şi precizată la data de 20 noiembrie 2002 cu privire la cauza juridică.
S-a considerat ca fiind nefondată şî susţinerea pârâţilor că reclamanţii ar fi solicitat compararea titlului lor cu un titlu valabil pentru pârâta B.M., şi, astfel, ar fi recunoscut valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare ai acelei pârâtei, pe care, dimpotrivă, l-au contestat în acţiunea completată şi precizată la prima instanţă pentru frauda Legii nr. 117/1995, respectiv cauză ilicită.
Recursul declarat de pârâta S.M.M., împotriva acestei din urmă hotărâri şi a încheierii de şedinţă din 4 februarie 2014 a aceleiaşi instanţe, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 637 din 10 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut în esenţă că este nefondată critica vizând încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare pronunţate în recurs, neputându-se reţine nici că prin aprecierea asupra relei credinţe a cumpărătorilor şi a încălcării prevederilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare a căror nulitate s-a solicitat să se constate, s-ar fi depăşit limitele motivelor de apel.
Nu a fost primită nici critica vizând nepronunţarea asupra motivelor recursului declarat în primul ciclu procesual, rămase neanalizate faţă de motivul de casare reţinut.
Astfel, se arată, motivul pentru care instanţa supremă a admis - prin decizia nr. 3 1 92 din 10 iunie 2013, recursul declarat în cauză, a fost neîndeplinirea procedurii de citare, cu recurenta S.M.M., toate celelalte critici vizând fondul cererilor deduse judecăţii, în mare parte deja dezlegate de instanţele de fond şi apel, critici ce nu mai puteau fi reiterate în calea extraordinară de atac.
S-a reţinut, totodată, şi existenţa autorităţii de lucru judecat asupra chestiunii vizând preluarea de către stat, tară titlu, de la autorul reclamanţilor, C.Şt., a apartamentului nr. 5, din imobilul în litigiu care nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995 „privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile”.
Astfel, în condiţiile în care titlul statului era contestat, fie şi printr-o cerere adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/9195, până la clarificarea situaţiei juridice a imobilului, acesta nu putea fi înstrăinat.
Nu au fost analizate, apreciindu-se că sunt subsumate situaţiei de fapt ce implică aprecierea probelor, criticile referitoare la interpretarea „eronată” a actelor dosarului, a cererilor reclamanţilor şi a cererilor de cumpărare ale autorilor recurentei, ce ar fi determinat reţinerea lipsei minimelor diligente pentru cunoaşterea situaţiei juridice a imobilelor cumpărate.
A fost apreciată, ca neîntemeiată, şi critica vizând greşita respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, în condiţiile în care, cererea introductivă a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi ca atare, trebuie examinată pe fond, din perspectiva art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor părţilor.
Împotriva susmenţionatei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, S.M.M., pârâtă în cauză, a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea căii extraordinare de atac, fundamentată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă, se susţine în esenţă, că instanţa de recurs a omis „cu desăvârşire” să cerceteze următoarele motive de recurs:
- critica referitoare la aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1898 şi 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864.
Astfel, se arată, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de recurs, referitor la valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, aceasta avea datoria de a constata reţinerea greşită de către curtea de apel a relei credinţe a pârâţilor.
- nu s-a analizat chestiunea referitoare la faptul că reclamanţii nu au imputat niciodată pârâţilor că ar fi fost de rea credinţă ia data încheierii contractelor, aceasta fiind atribuită doar P.
În acest context, abia în recurs pârâţii au putut prezenta argumente în favoarea bunei lor credinţe, raportat la reţinerile instanţei de apel, din considerente.
Prin modul de formulare al cererii, reclamantele nu au solicitat, în mod expres, restituirea imobilului (care, încă din anul 1955 era locuit de pârâţi) ci aplicarea legii, acceptând implicit posibilitatea de a li se acorda despăgubiri.
S-a omis a se analiza critica referitoare la interpretarea greşită a actelor deduse judecăţii, inclusiv a înscrisurilor noi depuse la dosarul cauzei, în recurs, la termenul din 10 martie 2015.
În susţinerea acestei critici, se face din nou trimitere la faptul că nici reclamanţii şi nici instanţele (fond şi apel) nu au adus la cunoştinţă pârâţilor, în ce anume ar fi constat pretinsa lor rea credinţă.
S-au analizat greşit, se mai arată, vizele aplicate pe cererile de cumpărare, chestiune care nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.
- s-a reţinut greşit că analizarea anumitor acte şi interpretarea lor corectă, s-ar subsuma situaţiei de fapt, implicând aprecierea probelor deşi, conţinutul acestor acte (la care se face trimitere prin considerentele instanţei de apel) nu a făcut obiectul discuţiei contradictorii a părţilor şi ca atare, nu a putut fi invocat decât în cadrul recursului.
Contestaţia în anulare urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale ori când instanţa, respingând recursul sau admiţându-î numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare.
Ca atare, contestaţia în anulare specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei al căii extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condiţiile limitativ prevăzute de acest text, motivele acesteia neputând fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de legiuitor.
Astfel, cea de a 2-a teză a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., mai sus redat, are în vedere numai omisiunea de a examina unele din motivele de casare prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, iar nu şi argumentele de fapt şi de drept invocate de parte, argumente care, oricând de mult ar fi dezvoltate, nu pot fi decât subsumate motivului de casare pe care se sprijină.
În consecinţă, obligaţia instanţei de a analiza flecare motiv de casaţie nu poate fi confundată, aşa cum în mod evident procedează contestatoarea, cu obligaţia de a analiza fiecare argument subsumat motivului de recurs.
Atât practica judiciară cât şi doctrina, au recunoscut unanim îndreptăţirea instanţei de a răspunde la motivele de recurs şi printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente.
S-a decis ca neexaminarea distinctă a fiecărei critici, apreciată de cel ce a exercitat calea extraordinară de atac ca motiv de recurs, nu constituie prin ea însăşi o omisiune, în înţelesul art. 318 teza 2 C. proc. civ., daca instanţa a răspuns la motivele de casare, printr-un considerent comun.
Or, prin decizia atacată, au fost detaliat analizate toate motivele care puteau face obiectul criticilor în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. de la 1865.
Cât priveşte celelalte critici, care nu se încadrau în exigenţele textului mai sus citat, rnotivându-şi soluţia, instanţa a arătat de ce acestea nu pot fi examinate,
Ca atare, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă, nu se datorează unei omisiuni săvârşite din greşeală de către instanţă, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot face obiect al contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac de retractare care, nu poate fi utilizată ca un „recurs la recurs".
De altfel, se constată că, pe această cale, contestatoarea a reformulat practic criticile avansate cu prilejul exercitării recursului împotriva ultimei hotărâri date în apel, iar nemulţumirea acesteia rezidă în modul în care s-a răspuns acestor critici.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, contestaţia în anulare urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGE
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.M.M. împotriva deciziei nr. 637 din 10 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia l civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1748/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1784/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
