ICCJ. Decizia nr. 1748/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1748/2015

Dosar nr. 10757/3/2014

Şedinţa publică de la 22 septembrie 2015

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, la data de 04 aprilie 2011, reclamanţii A.M.D.I., B.L.G. şi B.L.A. au chemat în judecată pe pârâţii D.N. şi D.I., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 4 din imobilul situat în Bucureşti, str. Arcului, având o suprafaţă utilă de 135,80 mp şi teren aferent în suprafaţă de 43,62 mp.

Pârâţii D.I. şi D.N. au formulat, în temeiul art. 60 şi urm. C. proc. civ., cerere de chemare in garanţie a M.F.P. şi a M.B. prin P.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi chemaţii în garanţie să le restituie valoarea de piaţă a apartamentului situat in Bucureşti, sector 2, str. Arcului, sumă pe care o estimează provizoriu la 600.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 19640 din 06 decembrie 2013, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată de pârâţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că, raportat la cererea de chemare în judecată, petitul acesteia şi valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, respectiv suma de 506.412 lei, valoare stabilită prin expertiza judiciară specialitatea construcţii efectuată de domnul expert S.I., se constată că valoarea obiectului cererii determină competenţa materială de soluţionare a cauzei de către tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 10757/3/2014, la data de 28 martie 2014.

Prin sentinţa nr. 721 din 17 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii D.N. şi D.I.; au fost obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor apartamentul nr. 4 din imobilul situat în Bucureşti, str. Arcului, compus din vestibul, hol, patru camere, baie, bucătărie, culoar, wc serviciu, cămară, balcon, boxa ms., boxă subsol, în suprafaţă utilă de 135,80 mp şi teren situat sub construcţie, în suprafaţă de 43,62 mp; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie M.B., prin P.G.; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie în contradictoriu cu chematul în garanţie M.B., prin P.G., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă cererea de chemare în garanţie în contradictoriu cu chematul în garanţie M.F.P.; a fost obligat chematul în garanţie M.F.P. la plata, către pârâţi, a sumei de 568.420 lei; a fost obligat chematul în garanţie M.F.P. la plata, către pârâţi, a sumei de 1900 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi onorariu expert.

Tribunalul a reţinut următoarele în considerentele sentinţei:

S-a reţinut că pârâţii au dobândit apartamentul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, printr-un contract care nu a fost anulat în urma unei acţiuni formulate conform art. 45 din Legea 10/2001, astfel că în favoarea acestora operează prezumţia de bună credinţă la încheierea respectivului contract.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că reclamanţii pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., în sensul că ar avea un drept la restituire efectivă, care să le permită să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură, având în vedere că prin raportare la decizia C.E.D.O. în hotărârea pilot M.A. contra României s-a stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a dispus şi în sensul restituirii bunului.

Reclamanţii au dedus judecăţii, în contradictoriu cu C.L.M. Bucureşti, o acţiune în revendicare, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 4439/1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care acestora li s-a admis acţiunea în revendicare, pârâtul fiind obligat, ca urmare a constatării inaplicabilităţii în cauză a prevederilor Decretului nr. 92/1950, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Faţă de cele de mai sus, tribunalul în baza art. 480 şi urm, făcând aplicarea art. 1 protocol 1 adiţional la C.E.D.O., a constatat că se impune admiterea acţiunii formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii D.N. şi D.I..

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, formulată în contradictoriu cu pârâţii M.B. prin P.G. şi M.F.P., s-au reţinut următoarele:

Tribunalul a constatat că cererea de chemare în garanţie a avut ca obiect obligarea pârâtului M.F.P. la plata preţului de piaţă, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001. Astfel, obligaţia M.F.P. de restituire a preţului de piaţă derivă din lege, împrejurare ce conferă acestei părţi legitimare procesuală pasivă.

Ca urmare, constatând că ne aflăm în cadrul unui raport juridic distinct, derogatoriu opelege de la dreptul comun, tribunalul nu a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.B. prin P.G.

Scopul avut în vedere de legiuitor la promulgarea unei norme derogatorii de al dreptul comun a fost acela că sumele încasate din vânzarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost însuşite de către M.B., ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziţia M.E.F., plata către chiriaşi a preţului actualizat se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar.

Pe fondul cererii de chemare în garanţie, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Astfel, tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte prima condiţie, respectiv aceea de a fi încheiat contractul de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, urmează a analiza acest aspect, prin raportare la cele reţinute mai sus, în cadrul analizei cererii principale, când a dat eficienţă titlului adevăratului proprietar (al reclamanţilor) într-o acţiune în revendicare prin constatarea neconcordanței legii speciale nr. 10/2001 cu prevederile C.E.D.O.

Tribunalul a constatat că în acţiunea principală, având ca obiect revendicarea prin comparare de titluri, în ipoteza dată de Decizia nr. 33/2009, nu s-a analizat buna sau reaua credinţă a chiriaşului cumpărător.

Cu privire la neîndeplinirea condiţiei privind „desfiinţarea contractului de vânzare cumpărare”, tribunalul a reţinut că noţiunea de „desfiinţare" a contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâri judecătoreşti irevocabile are un înţeles dat de legiuitor în sens larg, acoperitor şi pentru situaţiile de ineficacitate a contractului încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, prin pierderea bunului într-o acţiune în revendicare - fără a fi constatat nul contractul.

Ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 501 şi se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 501 se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (21), potrivit cărora „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.”

Prin urmare, acest text de lege este incident în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi a devenit ineficient, în urma comparării de titluri ca urmare a analizei incidenţei prevederilor C.E.D.O. Astfel, norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desfiinţarea” lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.

Întrucât s-a admis acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâţii din prezenta cauză, cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al pârâţilor nu a fost desfiinţat, însă aceştia a pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligată a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului, se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că, are dreptul la restituirea preţul de piaţă al imobilului.

Împotriva sentinţei civile au formulat apel pârâţii D.I. şi D.N. şi chematul în garanţie M.F.P.

Prin decizia 171/ A din 27 martie 2015 a Curţii de Apel , secţia a IV-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză pentru următoarele argumente:

Referitor la apelul declarat de pârâţii D.I. şi D.N. s-a reţinut faptul că, în ceea ce priveşte primul motiv de apel, critica nu poate fi primită. Astfel, este adevărat faptul că prin întâmpinarea depusă la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun şi că instanţa de fond a omis să se pronunţe expres asupra acestei excepţii. Implicit însă, instanţa de fond s-a pronunţat atunci când a reţinut că, în speţă, se aplică teza a doua din Decizia nr. 33/2008, respectiv existenţa unor neconcordanţe între legea specială şi dispoziţiile Convenţiei, caz în care este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun.

În ce priveşte reiterarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, excepţia este nefondată pentru că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în speţă este aplicabilă teza a doua din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, pentru că reclamanţii au invocat existenţa unui bun, în sensul existenţei sentinţei civile nr. 4439 din 18 aprilie 1997 dată în dosarul nr. 8435/1996 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti prin care s-a constatat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 şi s-a dispus obligarea C.L.M. Bucureşti să restituie reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Arcului.

Existenţa acestei hotărâri şi deci a unui bun actual atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol în cazul unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun.

În concluzie toate argumentele invocate pentru susţinerea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare sunt nefondate.

În ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, şi acesta este nefondat pentru că în speţă, din examinarea sentinţei apelate, rezultă că s-a procedat la examinarea acţiunii în revendicare din perspectiva celei de-a doua teze din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, respectiv s-a dat prioritate Convenţiei europene, caz în care dispoziţiile art. 45 alin. (2) şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu îşi mai au aplicarea, în speţă fiind aplicabil art. 1 din Primul Protocol.

În concluzie toate argumentele pentru susţinerea realizării unei comparaţii de titluri în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a faptului că apelanţii-pârâţi au fost de bună-credinţă sunt nefondate.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel, critica este nefondată pentru că reclamanţii beneficiază de un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., dovadă este sentinţa civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 prin care s-a dispus restituirea imobilului către reclamanţi.

Referitor la cel de-al patrulea motiv de apel, şi acesta este nefondat pentru că în baza sentinţei nr. 4439 din 18 aprilie 1999 s-a procedat la emiterea dispoziţiei nr. 983 din 15 iunie 1999 de către P.G. al M.B. prin care s-a restituit reclamanţilor imobilul din Bucureşti, str. Arcului, din care face parte şi apartamentul din litigiu. În aceste condiţii, chiar dacă s-a menţinut contractul de vânzare-cumpărare, securitatea raporturilor juridice priveşte şi pe reclamanţi, nu numai pe pârâţi. La fel, atingerea unui drept priveşte şi pe reclamanţi, nu numai pe pârâţi.

Referitor la apelul declarat de către M.F.P., s-au reţinut următoarele:

Primul motiv de apel este nefondat pentru că apelanta chemată în garanţie, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, are calitate procesual pasivă legală şi este ţinută legal fie să restituie preţul actualizat, fie să restituie preţul de piaţă.

Faptul că parte în contract a fost M.B. este nerelevant în speţă pentru că prin lege, în asemenea cazuri, calitate procesual pasivă o are M.F.P.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel astfel, şi acesta este nefondat pentru că, potrivit art. 50^1 alin. (1) şi (2), în cazul în care se desfiinţează contractul de vânzare cumpărare sau efectele acestuia, în orice mod, cumpărătorii au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, preţ care se stabileşte prin expertiză.

În speţă, s-a stabilit preţul de piaţă prin expertiză care nu a fost contestată în termenul legal de către apelantă.

În ce priveşte modul de stabilire a preţului de piaţă, potrivit art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, acesta se face conform standardelor internaţionale de evaluare şi nu în modalităţile arătate de apelantă.

Faptul pretins că în jurisprudenţa Curţii Europene nu s-ar fi stabilit o indemnizaţie în sensul unui preţ de piaţă este nerelevant pentru că, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă dispoziţiile din Constituţie sau legile interne sunt mai favorabile se aplică aceste legi mai favorabile, în speţă se aplică art. 50^1 din Legea nr. 10/2001.

Faptul că preţul plătit pentru cumpărarea imobilului pe temeiul Legii nr. 112/1995 a fost mult inferior preţului de piaţă, este nerelevant în raport de voinţa legiuitorului care a reglementat acordarea preţului de piaţă.

Şi cel de-al treilea motiv de apel este nefondat, în speţă fiind corect reţinute de instanţe dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în condiţiile în care apelanta a căzut în pretenţii, existând totuşi o culpă procesuală în sensul contestării calităţii procesual pasive.

Împotriva deciziei din apel au declarat recurs pârâţii D.I. şi D.N. şi chematul în garanţie M.F.P.

Recurenţii-pârâţi D.I. şi D.N. critică decizia recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că recursul vizează exclusiv modul de soluţionare, de către instanţa de apel, a acţiunii în revendicare a reclamanţilor.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel s-a pronunţat în mod nelegal asupra excepţiei inadmisibilității acţiunii în revendicare.

Astfel, arată recurenţii-pârâţi, în condiţiile admiterii recursului în interesul legii promovat de către Procurorul General, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun urmează a fi respinse, ca inadmisibile, întrucât, conform deciziei mai sus menţionate, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Prin urmare, în speţa de faţă, soluţia care se impune este respingerea acţiunii formulate pe calea dreptului comun, ca inadmisibilă, întrucât conform art. 329 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.

În al doilea rând, arată pârâţii-recurenţi, este inadmisibil ca, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, să se formuleze o acţiune în revendicare în condiţiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001. A admite ipoteza contrară înseamnă, pe de o parte, a eluda voinţa legiuitorului, iar pe de alta parte, a privi instituţia juridică a caselor naţionalizate dintr-o singură perspectivă, aceea a foştilor proprietari ai imobilelor naţionalizate, ignorându-se normele speciale care au fost edictate tocmai în scopul protejării sociale a foştilor chiriaşi, cumpărători de bună credinţă ai acestor imobile.

Legea nr. 213/1998 statuează, în art. 6 alin. (2), dreptul foştilor proprietari (sau al succesorilor) de a revendica bunurile proprietate de stat fără un titlu valabil, dar sub condiţia imperativă ca aceste bunuri să nu facă obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Cu alte cuvinte, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 – art. 481 C. civ.) putea fi promovată în faţa instanţelor judecătoreşti doar până la momentul în care o lege specială „de reparaţie” ar fi fost adoptată, urmând ca după această dată, în mod logic, să se urmeze exclusiv procedurile acestei legi speciale.

În speţă, este vorba despre Legea nr. 10/2001, care, fără putinţă de tăgadă, constituie o reglementare specială în baza căreia se poate obţine restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum sunt ele definite în lege.

Acest fapt înseamnă, procedural vorbind, că o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile codului civil, care, până la urmă, nu este decât o lege şi încă una generală, nu mai este admisibilă, dacă ne raportăm la interdicţia expresă ce apare în art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998.

În speţă, acţiunea se întemeiază tocmai pe așa-zise vicii ale titlului cu care imobilul a fost trecut în patrimoniul statului, fiind introdusă la o dată la care era în vigoare tocmai un astfel de act normativ, Legea nr. 10/2001 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe. Acest act normativ este, în mod categoric, o lege specială prin care s-a rezolvat situaţia juridică a locuinţelor trecute în proprietatea statului român, în baza unui titlu, anterior datei de 22 decembrie1989, prin ea fiind reglementate modalităţile de reparaţie materială de care vor beneficia foştii proprietari sau moştenitorii acestora.

Vorbim, aşadar, de un act normativ special, care derogă de la dispoziţiile dreptului civil comun, inclusiv sub aspectul posibilităţii intentării unei acţiuni în revendicare bazate pe dispoziţiile generale ale Codului civil (art. 480 şi urm.), ulterior intrării sale în vigoare, în ceea ce priveşte imobilele la care face referire.

În mod practic, procedura instituită de către Legea nr. 10/2001 pentru redobândirea imobilelor naţionalizate, care au fost înstrăinate, este formularea în termenul prevăzut de lege al unei notificări privind restituirea în natură a imobilului, procedură ce urmează a fi suspendată până la soluţionarea unei acţiuni paralele privind constatarea nulităţii actelor de înstrăinare în condiţiile Legii nr. 112/1995, iar în funcţie de soluţia pronunţată în cadrul acţiunii în anulare, dacă această soluţie este favorabilă fostului proprietar în sensul că se anulează actul de înstrăinare, se reia procedura administrativă, restituirea imobilului făcându-se tot în baza dispoziţiei de primar conform Legii nr. 10/2001. Reclamanţii nu au uzat de această cale, ceea ce face inadmisibilă acţiunea în revendicare.

O a doua critică vizează faptul că instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal fondul acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi.

Astfel, recurenţii-pârâţi reiterează punctul de vedere potrivit căruia, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în ipoteza în care s-ar desfiinţa actul de vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 112/1995, modalitatea legală de obţinere a imobilului de către fostul proprietar o reprezintă nu acţiunea judecătorească în revendicare, ci procedura administrativă instituită de către legea specială.

Chiar dacă s-ar trece peste inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, instanţele judecătoreşti, investite cu soluţionarea unei astfel de acţiuni având drept obiect un imobil naţionalizat, trebuie să procedeze la compararea de titluri, având în vedere titlul de proprietate al fostului proprietar şi titlul de proprietar al actualului deţinător al imobilului, cumpărător în condiţiile Legii nr. 112/1995. Nu este vorba de o operaţiune de comparare de titluri în sensul clasic, ci o operaţiune de comparare de titluri influenţată de normele speciale în vigoare, în cadrul căreia, după cum rezultă din dispoziţiile art. 45 alin. (2) şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să dea preferinţă actualului proprietar, dobânditor în condiţiile Legii nr. 112/1995, care a cumpărat de la statul român.

Din coroborarea textelor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 rezultă neîndoielnic că voinţa legiuitorului a fost de menţinere a efectelor actelor de înstrăinare făcute de către statul român, către persoanele îndreptăţite, în condiţiilor Legilor speciale nr. 112/1995 şi nr. 10/2001.

A da o altă interpretare dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 înseamnă a se nesocoti voinţa legiuitorului şi a se lipsi de efecte juridice acte juridice valabile, în condiţiile în care actele juridice trebuie interpretate în sensul că pot produce efecte juridice, iar nu că nu pot produce astfel de efecte.

Din motive de „oportunitate” socială şi având în vedere importanţa problematicii care s-a încercat a fi rezolvată prin Legea nr. 112/1995 şi, ulterior, prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a optat pentru un anume mod de tranşare a litigiilor permanente dintre foştii proprietari ai apartamentelor naţionalizate şi chiriaşii acestora.

Astfel, Legea nr. 112/1995 a prevăzut posibilitatea restituirii în natură a imobilelor cu destinaţia de locuinţă către foştii proprietari (sau succesorii lor) doar în ipoteza în care ele sunt libere sau sunt ocupate chiar de aceştia.

Cu excepţia acestor ipoteze, opţiunea legiuitorului a fost în sensul protejării chiriaşilor, consacrând dreptul acestora de a opta pentru cumpărarea locuinţei, în cazul în care nu erau întrunite condiţiile pentru restituirea lor foştilor proprietari sau dacă ultimii solicitau despăgubiri (ambele ipoteze se regăsesc şi în prezentul litigiu).

Pentru a fi putut obţine restituirea în natură, în condiţiile înstrăinării imobilului de către stat potrivit Legii nr. 112/1995, fostul proprietar ar fi trebuit să formuleze, în termenul legal prevăzut de art. 45 alin. final, acţiune prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de fostul chiriaş. În această ipoteză s-ar fi revenit la regula restituirii în natură, instituită de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001.

În acest context, între părţile din prezenta cauza s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, buna credinţa la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, prin decizia nr. 793 din 2 februarie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 27195/3/2008, respingându-se în mod irevocabil acţiunea reclamanţilor din prezenta cauza prin care solicitau sa se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a pârâţilor D.I. şi D.N.

Prin decizia în interesul legii s-a statuat ca pentru a se prevala de noţiunea de bun în sensul convenţiei, reclamantul trebuie sa invoce „o hotărâre judecătoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul”. Recurenţii consideră că pentru a se bucura de protecția conferita de Protocolul 1, reclamanţii trebuiau să solicite şi să obțină constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat la o dată anterioară cumpărării imobilului de către pârâţi. Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanţi să promoveze o astfel de acţiune şi numai în această ipoteză, a existentei unei hotărâri favorabile anterioare reclamanţilor, se puteau prevala de noţiunea de „bun” şi ar fi încetat totodată şi bună-credință a pârâţilor cumpărători în condiţiile Legii nr. 112/1995.

Recurentul-chemat în garanţie M.F.P. arată, prin recursul său, că hotărârea pronunţata de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se critică soluţia instanţei de apel sub aspectul respingerii căii de atac formulată de M.F.P. şi menţinerii în sarcina sa a obligaţiei de plată a sumei de 568.420 lei, reprezentând preţul de piaţă al imobilului în discuţie, în condiţiile în care, în speţă, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, deşi în ambele hotărâri pronunţate în dosar s-a reţinut faptul că preţul de piaţă se restituie în baza art. 501 din Legea nr. 10/2001, totuşi instanţele anterioare nu au analizat cererea pârâţilor din perspectiva acestor dispoziţii, ci raportându-se la faptul că în revendicare nu a fost analizată buna sau reaua credinţă a chiriaşilor cumpărători şi, prin urmare, în cauză trebuia dovedită reau-credinţă conform Codului Civil.

În speţă, însă, este evidentă reaua-credinţă, nemaifiind necesară dovedirea acesteia.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut existenţa sentinţei civile nr. 4439 din 18 aprilie 1997 prin care s-a constatat că statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu şi s-a dispus obligarea C.L.M. Bucureşti la restituirea imobilului.

Aşadar, la data încheierii cu M.B. a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1405 din 20 noiembrie 1996, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti exista înregistrată o cerere de revendicare a apartamentului ce făcea obiectul actului de înstrăinare, iar reclamanţii formulaseră notificare cu privire la restituirea în natură a imobilului încă de la data de 28 ianuarie 1996.

În această situaţie, este de necontestat faptul că pârâţii ştiau sau ar fi putut afla cu minime diligenţe că imobilul este revendicat de către fostul proprietar, reaua credinţă a acestora neputând fi pusă la îndoială, dat fiind faptul că ar fi putut sau că ar fi trebuit sa se informeze despre demersurile întreprinse de adevăratul proprietar şi că pasivitatea le este imputabilă.

Or, indiferent de considerentele sau temeiul de drept al admiterii capătului de cerere referitor la revendicare, în ceea ce priveşte soluţionarea cererii subsidiare a pârâţilor de restituire a preţului de piaţă al imobilului pierdut, aceasta se face în raport de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, la momentul analizării, instanţa ar fi trebuit să ţină seama de aspectele învederate anterior.

Aşadar, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea a doua condiţii: contractele să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Însă, în prezenta cauza, nu este îndeplinită nicio condiţie dintre cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere, pe de o parte faptul că, pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă, art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor doua condiţii expuse mai sus, iar pe de altă parte faptul că pârâţii nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, recurentul apreciază că speţa nu se circumscrie dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.

În subsidiar, arată că o altă critică vizează faptul că, deşi prin motivele de apel, acesta fiind o cale de atac devolutiva, s-a contestat cuantumul valorii de piaţă stabilit prin expertiza tehnică de specialitate administrată la fondul cauzei, curtea de apel a respins superficial apărările formulate de apelantul-chemat în garanţie, fără a lua măsuri pentru a stabili preţul real al imobilului.

Având în vedere acest aspect, instanţa trebuia să dispună fie refacerea raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei, fie efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere criticile aduse primului raport, prin motivele de apel.

În considerarea celor de mai sus, concluzionând că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea preţului de piaţă, chematul în garanţie nu putea fi obligat la plata acestuia, ceea ce conduce implicit la imposibilitatea M.F.P. de a cădea în pretenţii, ceea ce înseamnă că şi obligarea la plata cheltuielilor de judecata este neîntemeiată.

Analizând recursurile prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenţi, precum şi prin prisma criticilor invocate, se constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Referitor la recursul declarat de pârâţii D.I. şi D.N.:

Atât critica ce vizează faptul că instanţa de apel s-a pronunţat în mod nelegal asupra excepţiei inadmisibilității acţiunii în revendicare, cât şi critica ce vizează faptul că instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal fondul acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi sunt nefondate.

Astfel, î n ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători, dobânditori în condiţiile Legii nr. 112/1995, se reţine că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un „bun” în sensul Convenţiei deoarece „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.

Instanţa supremă consideră însă că „este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice”.

Prin urmare, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

În jurisprudenţa C.E.D.O., în mod constant se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi.

Noţiunea de „bunuri” (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.

În speţă, intimaţii-reclamanţi au făcut dovada recunoaşterii calităţii lor de proprietari asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească şi, în consecinţă, calitatea de „bun” în sensul C.E.D.O.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti acestora li s-a admis acţiunea în revendicare, pârâtul C.L.M. Bucureşti fiind obligat, ca urmare a constatării inaplicabilităţii în cauză a prevederilor Decretului nr. 92/1950, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce face obiectul prezentului litigiu. Această hotărâre judecătorească are ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor, ceea ce îi conferă calitatea de „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În baza sentinţei civile nr. 4439 din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti s-a emis Dispoziţia nr. 983 din 15 iunie 1999 de către P.G. al M.B. prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamanţilor a imobilului situat în Bucureşti, str. Arcului.

Pe de altă parte, aşa cum reiese din conţinutul notificării adresate de reclamanţi P.G. al capitalei, se reţine că acestora nu le-a fost adusă la cunoştinţă, de către C.L.M. Bucureşti, situaţia juridică a imobilului în litigiu, respectiv faptul că apartamentele 5, 4 şi 1 fuseseră vândute conform Legii nr. 112/1995, reclamanţii cunoscând această situaţie doar în momentul când li s-a predat scriptic imobilul, conform procesului-verbal nr. 14046 din 28 septembrie 2000.

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, constituie un principiu ce are la bază regula că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.

Astfel, deşi, în speţă, nu există autoritate de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, deoarece litigiul nu s-a purtat în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelui litigiu s-a recunoscut în mod irevocabil calitatea de proprietar a reclamanţilor asupra imobilului în litigiu şi dreptul acestora la restituirea în natură a bunului.

Prin urmare, în considerarea prezumţiei de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură această hotărâre şi a securităţii raporturilor juridice, Curtea apreciază că aceste statuări nu mai pot fi contrazise sau infirmate în prezentul proces, astfel încât reclamanţii sunt titularii unui „bun actual” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ocrotit de această normă.

Prin motivele de recurs, recurenţii-pârâţi arată faptul că, pentru a se bucura de protecția conferită de Protocolul 1, reclamanţii trebuiau să solicite şi să obțină constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către stat la o dată anterioară cumpărării imobilului de către pârâţi. Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanţi să promoveze o astfel de acţiune şi numai în această ipoteză, a existentei unei hotărâri favorabile anterioare reclamanţilor, se puteau prevala de noţiunea de „bun” şi ar fi încetat totodată şi bună-credință a pârâţilor cumpărători în condiţiile Legii nr. 112/1995.

Curtea constată însă că, aşa cum s-a arătat anterior, prin sentinţa civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti reclamanţilor li s-a admis acţiunea în revendicare, pârâtul C.L.M. Bucureşti fiind obligat, ca urmare a constatării inaplicabilităţii în cauză a prevederilor Decretului nr. 92/1950, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Pe de altă parte, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naționalizare.

Prin urmare, şi în raport de această reglementare expresă şi de situația juridică a imobilului revendicat prin acțiune (imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950), reclamanţii nu justifică un interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului asupra imobilului, ei fiind deja titularii unui „bun actual”, ocrotit de articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, aceasta beneficiază, la rândul lor, de protecţia dreptului lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, întrucât, prin decizia civilă nr. 793 din 02 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a respins în mod irevocabil acțiunea intentată de reclamanţii din prezenta în contradictoriu cu pârâţii D.N. şi D.I. privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1405 din 20 noiembrie 1996. În această situaţie, titlul de proprietate al pârâţilor asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare amintit, s-a consolidat, conferindu-le un „bun actual” în sensul convenţiei.

În aceste condiţii, trebuie analizat în continuare în ce măsură privarea de proprietate a reclamanţilor, prin înstrăinarea bunului lor de către stat chiriaşilor, corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerinţă” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această analiză a fost deja făcută de C.E.D.O. în cauzele pilot soluţionate în materia imobilelor preluate de stat (S. împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, P. împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005, P. împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Dacă în ceea ce priveşte îndeplinirea primelor două cerinţe, Curtea Europeană a reţinut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, paragrafele 49 şi 50), în privinţa proporţionalităţii ingerinţei Curtea a ajuns la concluzia contrară.

Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ( Cauza S . contra României, paragrafele 39 şi 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza S., citată anterior, paragraful 47).

În speţa de faţă, reclamanţii deţin în patrimoniu un „bun actual”, constituit prin sentinţa civilă nr. 4439 din 18 aprilie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu.

În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor nu poate fi remediată efectiv şi eficient în contextul legislaţiei speciale interne, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care aceştia ar trebui să o parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Legea nr. 165/2013.

În ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, natura acestora şi procedura stabilirii lor a suferit numeroase modificări, iar acordarea efectivă a despăgubirilor cuvenite proprietarilor deposedaţi de bunuri în perioada regimului comunist a fost supusă unor amânări repetate, care conduc la privarea îndelungată acestor persoane de orice despăgubire.

În prezent, măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor deposedate de bunuri în perioada regimului comunist au suferit noi modificări prin Legea nr. 165/2013, care reglementează compensarea prin puncte, ca singură măsura reparatorie în echivalent, precum şi o altă procedură de stabilire şi acordare efectivă a acestor măsuri compensatorii, de natură a prelungi acordarea efectivă a despăgubirilor.

Prin urmare, respingerea acţiunii în revendicare a reclamanţilor ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.

În ceea ce priveşte lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe care C.E.D.O. le-a făcut în cauza F. împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of., nr. 141/06.03.2009). De asemenea, Curtea a constatat deja că părţilor interesate nu le-a fost oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii (M. şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), cererea nr. 38.113/02).

Toate aceste argumente, deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamanţii sunt în imposibilitatea de a-şi recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanţii sunt supuşi în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a C.E.D.O. şi a jurisprudenţei instanţei europene.

Cum, în prezenta cauză, reclamanţii se găsesc în situaţie similară, deoarece au un „bun actual” în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriaşi, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamanţilor şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, se poate conchide că restituirea în natură a imobilului către reclamanţi este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi.

Aceştia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite recurenţilor-pârâţi foşti chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

De altfel, chiar în cadrul prezentului litigiu, pe calea cererii de chemare în garanţie, pârâţii au solicitat valoarea de circulaţie a imobilului.

Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în dispozitivul căreia se stabileşte, în caz de neconcordanţă, prioritatea C.E.D.O. în raport cu dispoziţiile legii interne. În ceea ce priveşte partea finală a dispozitivului, care condiţionează această prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, Curtea consideră că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.

Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de C.E.D.O. în cauza R. împotriva României. În acea cauză C.E.D.O. a reţinut că, în virtutea unei hotărâri judecătoreşti definitive, reclamantei i s-a recunoscut dreptul său de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicţiile interne considerând că a fost de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare a apartamentului. Curtea a mai observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio compensaţie pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii sus-menţionate de către Curtea Supremă de Justiţie în cadrul recursului în anulare. S-a mai reţinut că o eventuală acţiune în rambursarea preţului plătit şi a cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu apartamentul nu ar fi putut duce la acordarea unei compensaţii care să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea «pecuniară» a apartamentului de care a fost privată, deoarece reclamanta nu dispunea de o cale internă de recurs care să-i fi permis să compenseze diferenţa dintre preţul de cumpărare actualizat şi valoarea bunului la data hotărârii pronunţată în recursul în anulare (Cauza R. împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006).

Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale, pe care, de altfel, astfel cum s-a arătat anterior, pârâţii din prezenta cauză au şi urmat-o chiar în cadrul litigiului de faţă, pentru a obţine valoarea actuală de piaţă a imobilului.

Recurenţii-pârâţi nu pot invoca buna credinţă, pentru a paraliza acţiunea în revendicare şi să păstreze, pe cale de consecinţă, imobilul în litigiu.

Referitor la recursul declarat de chematul în garanţie M.F.P.:

Critica privind faptul că soluţia instanţei de apel este nelegală sub aspectul respingerii căii de atac formulată de M.F.P. şi menţinerii în sarcina sa a obligaţiei de plată a sumei de 568.420 lei, reprezentând preţul de piaţă al imobilului în discuţie, în condiţiile în care, în speţă, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, este nefondată.

Pârâţii au dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. nr. 1405 din 20 noiembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar suma de bani plătită ca preţ pentru apartamentul ce a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare a intrat în fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea acestuia se face de către M.E.F. din acest fond.

Deşi legiuitorul prevede în mod expres în textul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 că restituirea preţului actualizat se face către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, aceste dispoziţii sunt deopotrivă aplicabile şi proprietarilor ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate în acţiunile în revendicare promovate de foştii proprietari, care, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, valoarea despăgubirilor urmând a se stabili prin expertiză.

Modalitatea în care au fost evinşi chiriaşii cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate genera aplicabilitatea unor norme diferite de angajare a răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului din aceste contracte, relevanţă în stabilirea legii aplicabile având natura bunului, legea în temeiul căreia au fost încheiate contractele de vânzare cumpărare, Legea nr. 112/1995, şi fondul comun în care au fost virate sumele plătite cu titlu de preţ.

Prin urmare, normele cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special faţă de normele de drept comun, din aceste dispoziţii legale rezultând că M.F.P. este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a restitui valoarea de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1405 din 20 noiembrie 1996, desfiinţat prin soluţia dată acţiunii principale în prezentul litigiu, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanţi şi au fost obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

Cât priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 1/2009 „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Din analiza textului legal, se reţine că se înţelege foarte clar care sunt condiţiile în care se acordă foştilor proprietari preţul de piaţă pentru imobil, anume care dintre foştii proprietari sunt îndreptăţiţi a primi această valoare de piaţă a imobilului. În acest sens, se reţine că dispoziţia din Legea nr. 1/2009 se interpretează în sensul că prin hotărâre judecătorească de desfiinţare a contractului trebuie să se prevadă în mod expres că acel contract s-a încheiat cu nerespectarea unei dispoziţii a Legii nr. 112/1995, respectiv neîndeplinirea uneia dintre condiţiile impuse acest act normativ pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În cazul în care este vorba doar de proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a statuat expres faptul că aceştia sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

În speţă, astfel cum s-a arătat, pârâţii au pierdut proprietatea imobilului prin admiterea acţiunii principale în prezenta cauză şi s-a dispus obligarea lor de a lăsa în deplina proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

Prin urmare, se constată că, în cauză, a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al pârâţilor ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, în cadrul căreia contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a reprezentat titlul acestora.

În această situaţie, Curtea constată că sunt întrunite cele două condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 1/2009, pârâţii fiind îndreptăţiţi să primească preţul de piaţă calculat conform standardelor internaţionale de evaluare prin expertiza evaluatoare administrată în faţa instanţei de fond.

O altă critică invocată de recurentul-chemat în garanţie vizează faptul că, deşi prin motivele de apel, acesta fiind o cale de atac devolutivă, s-a contestat cuantumul valorii de piaţă stabilit prin expertiza tehnică de specialitate administrată la fondul cauzei, curtea de apel a respins superficial apărările formulate de apelantul-chemat în garanţie, fără a lua măsuri pentru a stabili preţul real al imobilului.

Având în vedere că, deşi prin apel s-a criticat de către M.F.P. cuantumul acestei valori, în mod corect instanţa de apel a reţinut că acesta nu a contestat, în termenul legal, în faţa primei instanţe preţul de piaţă stabilit prin expertiză, De altfel, pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă, recurentul nu a avut de formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, deşi nimeni nu i-a îngrădit acest drept, acceptând acordarea unei despăgubiri, constând în preţul de piaţă al imobilului, al cărui cuantum l-a contestat ulterior prin motivele de apel.

În fine, şi critica privind greşita obligare a M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.

Altfel spus, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.

Aşa fiind, cum chematul în garanţie M.F.P. a pierdut procesul, concluzie care se impune în raport de faptul că au fost admise pretenţiile pârâţilor în raport cu această parte , pe cale de consecinţă, acesta datorează cheltuielile de judecată avansate pe parcursul procesului.

Ţinând seama de considerentele expuse şi de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii D.I. şi D.N. şi de chematul în garanţie M.F.P. împotriva deciziei nr. 171/ A din 27 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii D.I. şi D.N. şi de chematul în garanţie M.F.P. împotriva deciziei nr. 171/ A din 27 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1747/2015. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1751/2015. Civil →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1748/2015. Civil