ICCJ. Decizia nr. 1849/2015. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1849/2015
Dosar nr. 1547/1/2013
Şedinţa publică din 22 septembrie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia la executare înregistrată la 30 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, contestatorii M.T., M.A., M.T.T. şi M.M. au solicitat, în contradictoriu cu intimaţii A.C., Societatea Civilă de Executori Judecătoreşti „A. şi C.” şi A.I., constatarea nulităţii procesului-verbal din 18 septembrie 2008, întocmit de executorul judecătoresc A.I., precum şi a împrejurării că titlul executoriu (sentinţa civilă nr. 182/2002) nu are la baza niciun titlu de proprietate pentru apartamentul situat în imobilul din Bucureşti, str. E.P., sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 1576 din 4 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IIl-a civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului I Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţei, contestatorii au declarat recurs, arătând că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ., care atrag competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 959 din 21 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, reţinând că cererea formulată vizează titlul executoriu, respectiv sentinţa civilă nr. 1576/2008, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 400 alin. (2) teza I C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat la 9 iulie 2010 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, care prin sentinţa civilă nr. 328 din 1 martie 2011 a respins ca neîntemeiată contestaţia la titlu.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 182 din 15 februarie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a admis acţiunea formulată de reclamantul A.C. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, M.T., M.A., M.T.-fiu şi M.M. şi a obligat pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. E.P., sector 1.
Totodată, a reţinut că prin cererea formulată contestatorii, au formulat critici împotriva titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 182/2002, arătând că acest titlu nu are la bază niciun titlu de proprietate asupra imobilului şi că de fapt acest titlu se bazează pe o altă hotărâre judecătorească, anume nr. 10345/1996.
De asemenea, contestatorii au arătat că sunt detentorii/posesorii imobilului ce face obiectul titlului executoriu de 17 ani şi că nu Ie-a fost tulburată posesia niciodată de adevăratul proprietar.
În continuare, constatând că motivele invocate de contestatori se referă la chestiuni de fond care au fost deja cercetate, atât cu ocazia constituirii titlului executoriu, cât şi cu ocazia exercitării căilor de atac, a subliniat că, potrivit art. 399 teza a II-a şi art. 400 alin. (2) teza I C. proc. civ., se pot formula cereri privind înţelesul, întinderea şi aplicarea titlului executor, dar nu se poate pune din nou în discuţie fondul cauzei, ca o consacrare a principiului lucrului judecat statuat de art. 1202 C. civ.
Referitor la celelalte motive ale contestaţiei, care vizează nulitatea procesului verbal din 18 septembrie 2008 întocmit de executorul A.I., prescripţia punerii în executare a titlului executori, lipsa cererii de executare, lipsa dovezii de mandatar sau reprezentant al reclamantului A.C., cât şi cele referitoare la persoana acestuia (dacă este sau nu decedat), tribunalul a constatat că aceste motive vizează de fapt contestaţia la executare propriu-zisă, consacrată de art. 399 alin. (1) teza I C. proc. civ., iar nu contestaţia la titlu, reglementată de art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Or, prin decizia civilă nr. 959 din 21 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a calificat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca fiind contestaţie la titlu.
Împotriva acestei sentinţe, contestatoarea M.A., în nume personal şi în calitate de reprezentant convenţional al contestatorilor M.T., M.T.T. şi M.M. a declarat recurs, solicitând casarea ei, iar pe fond admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată.
În şedinţa publică din 3 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a considerat legal învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 328/2011, aspect care a fost contestat de către titulara căii de atac, aceasta susţinând că recalificarea nu s-a făcut procedural, în sensul că dosarul a fost repartizat unui complet de apel, deşi exercitase recurs.
Cu referire la calificarea şi înregistrarea căii de atac, curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 95 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificat, repartizarea cauzelor se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, prin programul ECRIS sau prin metoda sistemului ciclic, dacă repartizarea în sistem informatic nu se poate realiza din motive obiective, o singură dată.
Aşadar, eventualele erori săvârşite cu prilejul înregistrării cauzei, cum ar fi aceea că dosarul a fost repartizat unui complet de apel, deşi în cauză partea a înţeles să declare recurs, în condiţiile în care pentru ziua în care a fost acordat primul termen de judecată există configurat complet atât pentru apel, cât şi pentru recurs, nu conduce la efectuarea unei alte repartizări aleatorii a cauzei, cu atât mai mult cu cât, din perspectiva instanţei, calea de atac pe care potrivit legii o pot exercita contestatorii este apelul, iar nu recursul.
Astfel, curtea de apel a reţinut că prin decizia civilă nr. 959R din 21 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, obiectul cererii de chemare în judecată a fost calificat drept contestaţie la titlu, titlul executoriu fiind reprezentat de sentinţa civilă nr. 182/2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 402 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea şi aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută.
Or, potrivit deciziei nr. 231 din 24 martie 2008, sentinţa civilă nr. 182/2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost atacată de pârâţi cu apel, care a fost respins ca nefondat.
Având în vedere aceste considerente, curtea de apel a apreciat calea de atac declarată în această fază procesuală ca fiind apel, iar dosarul a fost repartizat aleatoriu, conform principiului care guvernează criteriile de a alocare a completelor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 416A din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 30 septembrie 2008, contestatorii au învestit instanţa cu soluţionarea unei contestaţii la executare care iniţial a fost calificată ca o contestaţie la executare propriu-zisă, dispunându-se declinarea competenţei în favoarea instanţei de executare, respectiv Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Cu prilejul exercitării recursului împotriva sentinţei civile nr. 1576 din 4 noiembrie 2008, prin care Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea instanţei de executare, faţă de precizările recurentei-contestatoare M.A. în sensul că a formulat contestaţie în primul rând împotriva titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 182/2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a calificat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca fiind contestaţie la titlu, care, potrivit art. 400 alin. (2) teza I C. proc. civ., se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se cere a fi lămurită, în speţă Tribunalul Bucureşti.
Prin urmare, în mod corect, cu prilejul rejudecării, tribunalul s-a considerat legal învestit cu soluţionarea unei contestaţii la titlu şi s-a raportat în examinarea acesteia la criticile care pot fi subsumate acestui mijloc procesual.
A mai reţinut curtea de apel că, potrivit art. 399 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în cadrul contestaţiei la executare propriu-zise sau la titlu, atunci când titlul executoriu emană de la o instanţă judecătorească, nu se pot formula apărări de fond împotriva acestuia.
De asemenea, curtea de apel a reţinut că cele două proceduri reglementate de art. 399 alin. (1) C. proc. civ. sunt distincte, în sensul că pot fi utilizate pentru motive diferite şi atrag competenţe distincte de soluţionare, astfel că ele nu pot fi utilizate concomitent în cadrul aceluiaşi dosar nici atunci când instanţa de executare este chiar instanţa care a pronunţat hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu.
Totodată, având în vedere decizia instanţei de recurs, pronunţată în cauză, instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în sensul că nu a operat prorogarea de competenţă a tribunalului cu privire la contestaţia la executare propriu-zisă.
Astfel, a reţinut că, deşi în practicaua deciziei nr. 959R din 21 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a consemnat declaraţia recurentei-contestatoare în sensul că „totodată a contestat şi actele de executare, ca o consecinţă a nulităţii titlului ce a fost pus în executare”, instanţa de recurs, statuând cu privire la competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzei a avut în vedere în mod exclusiv calificarea contestaţiei drept contestaţie la titlu.
În consecinţă, exced naturii juridice a acestei forme de contestaţie la executare apărările care privesc nulitatea actelor de executare (procesul-verbal din 18 septembrie 2008), existenţa, modalitatea de întocmire şi de comunicare a acestora, întocmirea şi conţinutul dosarului de executare ori procedura de încuviinţare a executării silite. Pentru aceleaşi considerente, nu se impunea nici ataşarea dosarului de executare.
A apreciat curtea de apel că aceste susţineri ale apelanţilor-reclamanţi puteau fi analizate în cadrul unei contestaţii la executare propriu-zise, reglementate de dispoziţiile art. 399 alin. (1) teza I şi alin. (21) C. proc. civ., contestaţie care atrăgea competenţa prevăzută de art. 400 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a instanţei de executare. Or, reclamanţii au recurat sentinţa prin care contestaţia fusese declinată în favoarea instanţei de executare tocmai în considerarea calificării ei drept contestaţie la executare propriu-zisă, iar recursul a fost admis, cererea de sesizare a instanţei fiind calificată drept contestaţie la titlu.
În ceea ce priveşte susţinerile conform cărora hotărârea judecătorească ce se execută nu se întemeiază pe un titlu de proprietate şi se bazează, la rândul său, pe sentinţa civilă nr. 10345/1996, care şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie, conform art. 405 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că în cadrul contestaţiei la titlu se pot examina acele susţineri care privesc lămurirea, întinderea şi aplicarea titlului executoriu în raport de elementele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu Ie-a cunoscut la data pronunţării.
Or, lipsa capacităţii de folosinţă a creditorului, susţinută de apelanţii-reclamanţi, nu se încadrează în limitele de lămurire a hotărârii şi aceasta deoarece, în măsura în care se invocă lipsa capacităţii de folosinţă a uneia dintre părţi la data judecăţii care s-a finalizat cu hotărârea ce se execută silit, această critică putea fi valorificată în căile de atac de reformare, în etapa judecăţii, iar dacă se invocă această excepţie în faza executării silite, ea implică exercitarea contestaţiei la executare propriu-zise, în sensul invocării nulităţii actelor de executare.
Constatând că sentinţa civilă nr. 182/2002 a fost pronunţată la 15 februarie 2002, iar decesul reclamantului A.C. a survenit, conform menţiunilor cuprinse în certificatul de moştenitor din 19 martie 2002, la 10 martie 2002, procesul fiind continuat în faza apelului cu moştenitorul acestuia, respectiv B.M.A., instanţa de apel a subliniat că orice susţineri privitoare la capacitatea de folosinţă a reclamantului A.C. trebuiau formulate cu prilejul judecăţii căilor de atac declarate împotriva sentinţei civile nr. 182/2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Din perspectiva întinderii titlului executoriu, sub aspectul titularului dreptului de a cere executarea silită, curtea de apel a reţinut că acţiunea formulată de reclamantul A.C. a fost admisă, iar ulterior pronunţării hotărârii de primă instanţă a operat transmisiunea pe cale succesorală a legitimării procesuale active în favoarea moştenitoarei reclamantului iniţial, astfel că sub acest aspect nu sunt necesare lămuriri ale hotărârii ce se execută silit.
Cum titlul executoriu este o hotărâre judecătorească ce constituie act autentic şi se bucură de prezumţia de validitate, iar în cadrul contestaţiei la titlu nu se pot pune în discuţie probele care au stat la baza pronunţării ei, curtea de apel a reţinut că nu prezintă vreo relevanţă în această procedură dacă sentinţa civilă nr. 182/2002 se întemeiază pe vreo altă hotărâre şi dacă aceasta din urmă este susceptibilă de executare silită ori şi-a pierdut puterea executorie prin prescripţie. Aceasta deoarece sentinţa civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 a constituit chiar una din probele reţinute de tribunal în dovedirea calităţii de proprietar a reclamantului în Dosarul nr. 5763/2000.
A apreciat instanţa de apel că posesia ori detenţia exercitate de apelanţii-reclamanţi asupra imobilului în litigiu, ca şi validitatea actelor de proprietate nu pot fi examinate în această procedură, care nu are rolul de a corecta eventuale neregularităţi de fond sau de formă săvârşite în procesul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei lămurire s-a solicitat.
Curtea de apel a înlăturat susţinerea conform căreia judecătorul care a pronunţat sentinţa apelată era incompatibil, constatând că judecătorul care a pronunţat sentinţa civilă nr. 328/2011 pronunţase anterior o sentinţă de dezînvestire, care a fost casată. Aşadar, acesta nu soluţionase, în primul ciclu procesual, contestaţia la titlu, cu atât mai mult cu cât calificase cererea de chemare în judecată drept contestaţie la executare propriu-zisă.
În acest context, curtea de apel a reţinut şi că nu a fost dovedită de apelanţii-reclamanţi încălcarea de către judecătorul fondului a obligaţiei de imparţialitate; de altfel, cererea de recuzare formulată de contestatoarea M.A. la 8 noiembrie 2010 împotriva d-nei judecător I.I. a fost respinsă ca nefondată, iar în apel nu au fost probate aceste susţineri.
Împotriva acestei decizii, M.A., M.M., M.T.T. şi M.T. au declarat recurs, solicitând casarea ei în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În motivare, recurenţii au susţinut că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de lege pentru judecarea cauzei în şedinţă publică, arătând că au fost judecaţi de o instanţă recuzată, iar din încheierea de şedinţă atacată pe cale separată nu rezultă că apelul ar fi fost susţinut în şedinţă publică.
Au mai arătat recurenţii că instanţa nu a respectat normele de procedură cu privire la intimata-pârâtă B.A.M., subliniind că aceasta nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu figurează în titlul executor, respectiv sentinţa nr. 182/2008, nu a fost prezentă niciodată în instanţă şi nu şi-a revendicat nicio calitate, somaţiile în dosarul de executare s-au făcut pe numele decedatului A.C., iar încheierea prin care această intimat-pârâtă a fost introdusă în cauză este lovită de nulitate absolută, întrucât calificarea căii de atac putea fi făcută doar de o instanţă de recurs, nu de una de apel.
Au susţinut recurenţii că, în acest context, decizia atacată este lovită de nulitate, iar judecătorii care au calificat calea de atac ca fiind apel şi au introdus în cauză o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă au dat dovadă de rea-credinţă.
O altă critică vizează faptul că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de lege privind dezbaterea punctuală a cererii cu care a fost învestită, ceea ce duce la nulitatea ei, subliniind că cele 11 capete de cerere au fost tratate global, cu rea-credinţă, dar cu scopul evident ca un fals proprietar să nu răspundă alături de executorul judecătoresc pentru ocuparea abuzivă a imobilului în care domiciliază.
În final, recurenţii au făcut aprecieri cu privire la situaţia caselor naţionalizate şi au evocat litigiile în care sunt părţi, în contradictoriu cu proprietara imobilului în litigiu.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Prima critică este neîntemeiată.
Astfel, recurenţii susţin că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de lege pentru judecarea cauzei în şedinţă publică, arătând că au fost judecaţi de o instanţă recuzată, iar din încheierea de şedinţă atacată pe cale separată nu rezultă că apelul ar fi fost susţinut în şedinţă publică.
Înalta Curte constată însă că cererea de recuzare a fost formulată la termenul din 6 noiembrie 2012, după închiderea dezbaterilor, iar instanţa de apel, tocmai în vederea soluţionării acestei cereri, a amânat pronunţarea la 13 noiembrie 2012 şi, ulterior, la 20 noiembrie 2012.
Cum prin încheierea din 14 noiembrie 2012 cererea de recuzare a fost respinsă ca nefondată, nu poate fi primită critica recurenţilor conform cărora decizia recurată a fost pronunţată de un complet al cărui membri erau recuzaţi.
În ce priveşte critica vizând faptul că apelul nu a fost susţinut în şedinţă publică, Înalta Curte constată că în încheierea din 6 noiembrie 2012, când au avut loc dezbaterile în apel, s-a consemnat că apelanta-reclamantă M.A. a declarat că nu înţelege să pună concluzii asupra cererii de apel, întrucât a declarat recurs împotriva măsurii de respingere a cererii de suspendare a judecăţii şi că, în mod normal, instanţa trebuia să rămână în pronunţare asupra cererii de suspendare şi să se pronunţe prin încheiere.
Prin urmare, critica sus-menţionată se dovedeşte a fi nefondată, de vreme ce instanţa i-a acordat cuvântul apelantei asupra apelului, dar aceasta a declarat că nu înţelege să îşi exercite acest drept.
Înalta Curte reaminteşte părţilor că legea acordă părţilor multiple drepturi procedurale, însă le impune şi anumite îndatoriri procesuale, printre care acelea de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului şi de a-şi exercita drepturile procedurale cu bună credinţă.
Recurenţii invocă nesusţinerea apelului în şedinţă publică, deşi această împrejurare a fost rezultatul voinţei lor. Or nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ.
Şi critica conform căreia instanţa nu a respectat normele de procedură cu privire la intimata-pârâtă B.A.M. se dovedeşte a fi neîntemeiată.
Recurenţii susţin că intimata-pârâtă B.A.M. nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu figurează în titlul executor, respectiv sentinţa nr. 182/2008, nu a fost prezentă niciodată în instanţă şi nu şi-a revendicat nicio calitate, somaţiile în dosarul de executare s-au făcut pe numele decedatului A.C., iar încheierea prin care aceasta a fost introdusă în cauză este lovită de nulitate absolută, întrucât calificarea căii de atac putea fi făcută doar de o instanţă de recurs, nu de una de apel.
Înalta Curte constată însă că această intimată a fost introdusă în cauză faţă de împrejurarea că la dosarul primei instanţe se află un certificat de moştenitor legal, conform căruia B.A.M. are calitatea de moştenitor a intimatului A.C., decedat.
Or, drepturile şi obligaţiile procedurale pot fi transmise în cursul procesului, ceea ce echivalează cu o transmisiune a calităţii procesuale.
Astfel, în cazul persoanelor fizice transmisiunea legală se realizează pe calea succesiunii, moştenitorii preluând poziţia procesuală a autorului lor.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a procedat la introducerea în cauză şi la citarea moştenitorului intimatului A.C., decedat.
În ceea ce priveşte critica vizând faptul că hotărârea atacată este lovită de nulitate, întrucât calificarea căii de atac putea fi făcută doar de o instanţă de recurs, nu de una de apel, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care presupune încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat faptul că recurenţii nu indică textul legal care impune măsura calificării căii de atac ca fiind apelul exclusiv de o instanţă de recurs, susţinerea având acest obiect fiind astfel fără temei legal.
În plus, trebuie reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.
Vătămarea nu trebuie însă confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu. Trebuie menţionat de asemenea că vătămarea nu se reduce strict la un prejudiciu material, având o sferă mai largă, care include orice prejudiciu în sens procesual, iar constatarea existenţei acesteia este lăsată la aprecierea instanţei.
Or, în cauză, chiar plecând de la ipoteza propusă de recurenţi, nu se poate reţine că acestora li s-a produs o vătămare, de vreme ce, în speţă, hotărârea primei instanţe era supusă apelului, iar mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele produse sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.
Mai mult decât atât, nu se poate reţine că prin acordarea unei căi de atac li s-ar fi putut produce părţilor o vătămare, o astfel de problemă putând fi pusă mai degrabă în cazul suprimării unei căi de atac.
Înalta Curte constată că şi critica vizând faptul că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de lege privind dezbaterea punctuală a cererii cu care a fost învestită, constând în tratarea globală şi cu rea-credinţă a celor 11 capete de cerere, este nefondată.
Prealabil, trebuie subliniat faptul că, deşi recurenţii au dezvoltat sus-menţionata critică subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aceasta poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin prisma căruia va fi verificată.
Astfel, în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va porni de la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, conform cărora hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni obligatorii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Această concluzie se impune deoarece numai printr-o motivare clară, precisă, necontradictorie şi ataşată de circumstanţele cauzei, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.
Însă, Înalta Curte constată că decizia curţii de apel îndeplineşte aceste cerinţe.
Astfel, prin decizia atacată, instanţa de apel a examinat susţinerile apelanţilor, arătând care sunt motivele pentru care apărările care privesc nulitatea actelor de executare (procesul-verbal din 18 septembrie 2008), existenţa, modalitatea de întocmire şi de comunicare a acestora, întocmirea şi conţinutul dosarului de executare ori procedura de încuviinţare a executării silite exced naturii juridice a contestaţiei la titlu, iar susţinerile vizând lipsa capacităţii de folosinţă a creditorului şi faptul că hotărârea judecătorească ce se execută nu are la bază un titlu de proprietate nu privesc lămurirea, întinderea şi aplicarea titlului executoriu, pentru a putea fi examinate.
Totodată, curtea de apel a arătat că posesia ori detenţia exercitate de apelanţii-reclamanţi asupra imobilului în litigiu, ca şi validitatea actelor de proprietate nu pot fi examinate în contestaţia la titlu, care nu are rolul de a corecta eventuale neregularităţi de fond sau de formă săvârşite în procesul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei lămurire s-a solicitat şi a înlăturat susţinerea conform căreia judecătorul care a pronunţat sentinţa apelată era incompatibil.
Astfel, faţă de cele reţinute în precedent, se poate afirma că decizia atacată este dată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, decizia atacată se dovedeşte a fi legală, motivele de recurs invocate nejustificând casarea sau modificarea sa, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi M.A., M.M., M.T.T. şi M.T. împotriva deciziei civile nr. 416A din 20 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1846/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 185/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
