ICCJ. Decizia nr. 185/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 185/2015
Dosar nr. 33883/3/2012
Şedinţa publică de la 27 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4708 din data de 7 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată. A fost admisă, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.). A fost obligată pârâta A.A.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 5.003.123 RON, reprezentând despăgubiri. Au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate. A fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta A.A.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 62.899,04 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, faţă de pârâtul Statul român prin Ministerul de Finanţe, pe prevederile art. 324 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 raportat la prevederile art. 344 alin. (3) şi alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 susţinând că în sarcina Statului român a fost reglementată o obligaţie de garanţie (fidejusiune legală) pentru îndeplinirea obligaţiilor de plată a despăgubirilor de către instituţiile publice.
Prin aceste susţineri, reclamanta a dovedit îndeplinirea condiţiei de exerciţiu a acţiunii civile referitoare la calitatea procesuală pasivă, existenţa sau inexistenţa unei obligaţii de garanţie fiind o problemă de fond.
În conformitate cu prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999: „(1) Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. (3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie”. Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii.
Prin decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii ce a format obiectul Dosarului nr. 16/2011, a fost admis recursul în interesul legii stabilindu-se că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii despăgubirii.
Astfel cum rezultă din înscrisurile înfăţişate de reclamantă, la data de 24 iulie 1995, între Fondul Proprietăţii de Stat, în calitate de vânzător, şi Asociaţia C., în calitate de cumpărător, s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni cin 24 iulie 1995, având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui număr de 343.162 acţiuni cu o valoare nominală de 25.000 ROL fiecare, în sumă totală de 8.579.050.000 ROL reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C. SA. Întrucât acest contract de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost încheiat la 24 iulie 1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, sunt incidente prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate în vederea reparării prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 788,47 mp situat în municipiul Constanţa, B-dul F.
Prin sentinţa civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis cererea precizată, formulată de reclamanta M.S.M. şi cererea de intervenţie, a constatat că SC C.H. SA a inclus fără bază legală în capitalul social terenul în suprafaţă de 1265,60 mp situat în Municipiul Constanţa, B-dul F., a constatat că reclamanta şi intervenientele S.A.S. şi S.L.V. sunt proprietarele imobilelor, în cote de 5/6 şi respectiv 1/6.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC C.H. SA Bucureşti, iar prin decizia civilă nr. 1295 din 21 iunie 1996, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul, reţinând că reclamanta M.S.M. a formulat o acţiune în constatare provocatorie, iar instanţa de fond s-a pronunţat în limitele investirii sale, constatând că SC C.H. SA Bucureşti a inclus fără baza legală imobilul în litigiu în capitalul social, precum şi calitatea de proprietar a reclamantei şi intervenientelor, în cote de 5/6 şi respectiv 1/6.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.H. SA. investită cu soluţionarea recursului, la termenul de judecată din data de 6 noiembrie 1996, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţelor din Bucureşti pentru soluţionarea cauzei.
Prin decizia civilă nr. 1607 din 18 decembrie 1996, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de pârâta SC C.H. SA, a casat decizia civilă nr. 1295 din 21 iunie 1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi sentinţa civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Constanţa.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 2471/1997.
Prin încheierea nr. 1246 din 4 aprilie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea judecării dosarului de la Judecătoria Constanţa la Judecătoria Buzău. În consecinţă, prin încheierea din 10 aprilie 1997, Judecătoria Constanţa a dispus scoaterea dosarului de pe rol şi trimiterea la Judecătoria Buzău. Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Buzău sub nr. 4599/R/1997. Prin sentinţa civilă nr. 5132 din 19 iunie 1997, Judecătoria Buzău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Pe parcursul soluţionării cauzei, la termenul de judecată din data de 3 noiembrie 1997, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat restituirea în natură a terenului ce urmează să-i fie predat liber de orice construcţie rămasă în urma demolaţii ilegale a hotelului şi obligarea pârâtei SC C.H. SA la plata integrală a contravalorii hotelului.
Prin sentinţa civilă nr. 143 din 15 iunie 1998, Tribunalul Buzău a respins acţiunea principală formulata de reclamanta M.S.M. cât şi cererile de chemare în garanţie şi de intervenţie.
Prin decizia civilă nr. 62 din 20 martie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de pârâta SC C.H. SA şi de intervenienta Asociaţia C., a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia inadmisibilităţii apelului, excepţii invocate de intervenienta A.I.M., a respins, ca fiind lipsită de interes, cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.I.M.A., s-a luat act că, prin declaraţia autentificată din 4 aprilie 2006, intervenientele B.M., moştenitoarea intervenientului defunct P.C.T., P.C. şi P.D.R., moştenitoarele lui P.G.C.N., au renunţat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A., considerând inoportună continuarea acţiunilor judecătoreşti promovate şi continuate de autorii lor, P.C.T. şi P.G.C.N., s-a admis apelul declarat de reclamanta M.S.M. împotriva sentinţei civile nr. 143 din 15 iunie 1998 pronunţate de Tribunalul Buzău, s-a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta M.S.M. şi cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, formulată de intervenienta S.A.S., a fost obligată pârâta SC C.H. SA să restituie reclamantei şi intervenientei terenul în suprafaţă de 788,847 mp, amplasat în intravilanul Municipiului Constanţa, B-dul F. şi poziţionat pe „Planul de situaţie Anexa 5” în raportul de expertiză topo P.D., să plătească reclamantei M.S.M. şi intervenientei S.A.S. suma de 11.138.275 RON reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii SC C.H. SA demolată, care s-a aflat pe terenul în suprafaţă de 788, 847 mp, conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic M.I., să plătească reclamantei M.S.M. cheltuieli de judecată, în sumă totală de 8.700 RON. Totodată, s-au respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive invocată de chemata în garanţie A.V.A.S. şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanţie, invocată de A.V.A.S., s-a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta Asociaţia C., în cadrul cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. şi cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., succesor legal al Fondului Proprietăţii de Stat, formulată de pârâta SC C.H. SA şi de intervenienta accesorie Asociaţia C. şi a fost obligată chemata în garanţie A.V.A.S. să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA şi pe intervenienta Asociaţia C. cu sumele de 11.138.271 RON reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii demolate, SC C.H. SA din Municipiul Constanţa, şi 12.200 RON cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă şi intervenienta pe tot parcursul procesului.
Prin decizia nr. 9787 din 2 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de SC C.H. SA, M.S.M., Asociaţia C. şi A.V.A.S., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 263 din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 invocată de intimaţii A.V.A.S. Bucureşti şi A.I.M.A., excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, invocată de pârâta SC C.H. SA, a respins cererea de chemare în garanţie a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice formulată de pârâta SC C.H. SA, a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a judecăţii apelului formulată de pârâta SC C.H. SA şi intervenienta Asociaţia C., a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, invocată de intervenienta A.I.M.A. şi excepţia inadmisibilităţii apelului invocată de intervenienta A.I.M.A., a respins ca lipsită de interes cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta A.I.M.A., a luat act că prin declaraţia autentificată sub nr. 1026 din 4 aprilie 2006, intervenientele BOGDAN MANA, moştenitoarea intervenientului defunct P.C.T., P.C. şi P.D.R., moştenitoarele intervenientului defunct P.G.C.N., au renunţat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A., considerând inoportună continuarea acţiunilor judecătoreşti promovate şi continuate de autorii lor, P.C.T. şi P.G.C.N., a admis apelul declarat de reclamanta M.S.M. împotriva sentinţei civile nr. 143 din 15 iunie 1998 pronunţată de Tribunalul Buzău, a schimbat, în tot, sentinţa apelată şi, pe fond, a admis acţiunea precizată formulată de reclamantă şi cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei formulată de intervenienta S.A.S. şi a obligat pârâta SC C.H. SA să restituie reclamantei şi intervenientei terenul în suprafaţă de 788,847 mp stabilită conform calculelor, amplasat în intravilanul Municipiului Constanţa, B-dul F. şi poziţionat pe planul de situaţie, anexa 5 din raportul de expertiză topo P.D., a obligat pârâta SC C.H. SA să plătească reclamantei şi intervenientei S.A.S. suma de 11.138.275 RON reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii SC C.H. SA, demolată, care s-a aflat pe terenul de 788,847 mp, conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic M.I. şi cheltuieli de judecată în sumă totală de 8.700 RON. Totodată, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive invocată de chemata în garanţie A.V.A.S. şi excepţia lipsei calităţii procesual active, a pârâtei SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanţie, invocată de pârâta A.V.A.S., a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei, SC C.H. SA, formulată de intervenienta Asociaţia C. în cadrul cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S., a admis cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., formulată de pârâta SC C.H. SA şi de intervenienta accesorie Asociaţia C., a obligat chemata în garanţie A.V.A.S. să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA şi pe intervenienta Asociaţia C. cu următoarele sume: 11.138.275 RON reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii demolate, SC C.H. SA, 2.209.200 RON reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 788,847 mp, calculată conform raportului de expertiză topo P.D. şi 12.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă şi intervenientă înainte de casare, a admis cererea intimatei pârâte SC C.H. SA şi a dispus obligarea intimatei chemate în garanţie A.V.A.S. la plata către intimata pârâtă SC C.H. SA a 500 RON, cheltuieli de judecată ocazionate de rejudecarea cauzei după casare.
Prin decizia nr. 8576 din 6 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în Dosarul nr. 5241/42/1998* au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.S.M. şi pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 263 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a fost admis recursul declarat de chemata în garanţie A.V.A.S. şi modificată, în parte, decizia recurată în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a SC C.H. SA în cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenientă Asociaţia C., a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. şi înlăturată obligarea acesteia la plata sumelor de 11.138.275 RON, 12.200 RON şi 2.209.200 RON, precum şi obligarea chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 500 RON şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, sub aspectul cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. formulate de pârâta SC C.H. SA că, în speţa dedusă judecăţii în acel litigiu cauza cererii de chemare în garanţie a constituit-o contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995 şi că, în acest context, pârâta SC C.H. SA nu putea fi titular al cererii de chemare în garanţie şi deci, nu are calitate procesuală activă în promovarea unei astfel de cereri cât timp nu a fost parte în actul juridic care a reprezentat cauza juridică a cererii de chemare în garanţie.
Imobilul teren vizat de decizia civilă nr. 263 din 16 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, astfel cum a fost modificată, în parte, prin decizia civilă nr. 8576 din 6 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost restituit în fapt creditoarei M.S.M. şi M.A.S. de către reclamanta SC C.H. SA la data de 27 ianuarie 2012, conform procesului-verbal de predare-primire autentificat în data de 27 ianuarie 2012 la Biroul Notarial Public C.I.A. Deşi societatea reclamantă a făcut demersuri în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, acestea au rămas fără rezultat, pârâta neprezentându-se la data fixată pentru conciliere.
În considerarea cadrului legal şi a celui factual expuse anterior, în opinia tribunalului, erau îndeplinite cerinţele speciale prevăzute de lege în vederea acordării de despăgubiri în ceea ce priveşte restituirea în natură a terenului, respectiv: 1) producerea unui prejudiciu cauzat prin restituirea în natură a imobilului-teren deţinut de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile; 2) inexistenţa unui acord între instituţia publică implicată şi societatea comercială privatizată sau în curs de privatizare cu privire la stabilirea despăgubirii.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite, tribunalul a avut în vedere decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 8927/16.12.2011, la care s-a făcut referire anterior, în respectarea dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. conform cărora dezlegarea problemelor de drept judecate ca urmare a exercitării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expertul B.M. s-a stabilit valoarea contabilă a imobilului la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, pentru suma de 5.003.123,43 RON.
Criticile aduse de pârâtul Statul român cu privire la valoarea contabilă a imobilului teren stabilită prin expertiză sunt neîntemeiate, în măsura în care expertul a verificat documentele relevante aferente evidenţelor contabile ale reclamantei din care a rezultat că prin nota contabilă din 6 decembrie 2011 şi conform fişei contului 2111 terenuri, terenul în cauză a fost scăzut din contabilitatea SC C.H. SA cu suma de 5.003.123,43 RON, anterior reevaluării care a fost realizată la data de 31 decembrie 2011. Acest aspect rezultă din balanţa contabilă aferentă lunii decembrie 2011.
Tribunalul a considerat neîntemeiate apărările promovate de pârâta A.A.A.S. cu privire la acest capăt de cerere. Astfel, obligaţia instituţiei implicate de a acorda despăgubiri rezultă în mod desluşit din art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel încât nu putea fi acordată relevanţă apărărilor pârâtei referitoare la faptul că pachetul de acţiuni vândut de A.V.A.S. ar fi reprezentat o reflecţie fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării sau a celor privind obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni care ar consta în acţiuni şi nu în bunuri imobile.
Acordarea despăgubirilor a fost întemeiată pe dispoziţiile legale speciale regăsite în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 şi nu pe contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 iulie 1995 în cadrul căruia, de altfel, SC C.H. SA nu a fost parte pentru a se pune în discuţie analizarea condiţiilor privind activarea obligaţiei de garanţie împotriva evicţiunii. S-a subliniat şi voinţa legiuitorului de acordare a despăgubirilor fără a face vreo referire la limitarea acestora în funcţie de valoarea capitalului social deţinut de stat în cadrul societăţii. În aceste condiţii, în raport de regula de interpretare logică a normelor juridice „ubi tex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, generalitatea formulării textului (art. 344 din O.U.G. nr. 88/1997) determină şi caracterul universal al aplicării sale, fără distincţiile pe care respectivul text nu le proclamă. Pentru aceleaşi considerente, în opinia tribunalului, nu prezenta relevanţă faptul că pârâta A.A.A.S. nu are sau nu a deţinut calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul SC C.H. SA.
Cu privire la celelalte apărări tribunalul a reţinut că întinderea maximă a despăgubirilor cuvenite a fost tranşată, în urma interpretării legislaţiei în materia privatizării şi a analizării evoluţiei acestei legislaţii, prin decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, la care s-a făcut referire anterior, incidenţă în cauza de faţă în raport de temeiul juridic ce stă la baza primului capăt de cerere din acţiunea reclamantei. Totodată, instanţa a considerat că prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 privind limitarea despăgubirilor la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător nu-şi găsesc incidenţa în speţa dedusă judecăţii, având în vedere ultraactivitatea legii vechi (art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997) consacrată expres prin dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata sumei de 11.138.275 RON reprezentând contravaloarea clădirii care s-a aflat pe terenul de 788,47 mp din Constanţa, B-dul F., tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al acestuia arătând că alin. (2) şi alin. (3) ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 au ca premisă existenţa unui prejudiciu produs prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile.
Or, o asemenea condiţie nu era îndeplinită în cauza de faţă în măsura în care prin decizia nr. 263 din 16 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 8576 din 6 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, nu a fost dispusă restituirea în natură a clădirii SC C.H. SA, ci, reţinându-se că această construcţie a fost demolată de pârâtă în anul 1996, în timpul soluţionării litigiului (în baza unei autorizaţii de demolare, care însă a fost anulată prin decizia civilă nr. 539 din 4 septembrie 1997 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 2310/C/R/1997 motivat de faptul că „SC C. SA a dispus nejustificat de un imobil care era proprietatea reclamantei”), SC C.H. SA a fost obligată la plata unei despăgubiri în valoare de 11.138.275 RON către M.S.M. şi S.A.S. pentru prejudiciul produs prin refuzul de a restitui imobilul-clădire şi prin demolarea acestuia.
Alin. (5) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu putea conferi temeinicie solicitării reclamantei întrucât acesta se referă la situaţia în care instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre pentru ipoteza în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilului. Textul legal menţionat nu reglementează o obligaţie a instituţiei publice implicate de a efectua plata unor despăgubiri în favoarea societăţii comerciale.
Nici instituţia îmbogăţirii fără justă cauză privită în corelaţie cu alin. (5) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu era de natură a conduce la soluţia admiterii celui de-al doilea capăt de cerere. Condiţiile materiale ale intentării acţiunii „de in rem verso” se referă la: 1) mărirea unui patrimoniu; 2) micşorarea unui patrimoniu ca o consecinţă a măririi altuia; 3) existenţa unei legături de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, iar condiţiile juridice ale exercitării acestei acţiuni implică: 1) absenţa unei cauze legitime a măsurii patrimoniului unei persoane în detrimentul altuia; 2) absenţa oricărui alt mijloc de recuperare a pierderii suferite,
Or, în cauza dedusă judecăţii nu era vorba de o mărire a patrimoniului A.V.A.S. şi de o eventuală legătură de cauzalitate între presupusa mărire a patrimoniului A.V.A.S. şi micşorarea patrimoniului reclamantei prin plata despăgubirilor către foştii proprietari în măsura în care imobilul-clădire a fost demolat pe parcursul soluţionării litigiului prin cadrul procesului iniţiat de foştii proprietari, despăgubirile achitate de reclamantă echivalente cu valoarea de circulaţie a imobilului fiind menite să repare, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prejudiciul produs foştilor proprietari prin refuzul de restituire a imobilului şi prin demolarea acestuia.
Micşorarea patrimoniului reclamantei din cauza de faţă a avut o cauză legitimă şi anume angajarea răspunderii civile a SC C.H. SA prin repararea pe cale judiciară a prejudiciului produs foştilor proprietari prin fapta personală a societăţii comerciale care a refuzat restituirea în natură şi a demolat clădirea în baza unei autorităţi de demolare ce a fost ulterior anulată. În aceste condiţii, nu se putea susţine că pretinsa diminuare a patrimoniului reclamantei s-a produs ca urmare a măririi patrimoniului instituţiei publice implicate. Totodată, s-a subliniat şi împrejurarea că reclamanta îşi invocă propria culpă (constând în aceea că a demolat clădirea pe parcursul litigiului anterior) pentru a obţine protecţie judiciară, ceea ce nu poate fi permis în măsura în care restituirea în natură a fost făcută imposibilă prin chiar atitudinea reclamantei.
Acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât prin dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 (conform cărora statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în acest articol) s-a instituit numai o obligaţie asumată de Statul român de a asigura mijloacele necesare pentru a fi îndeplinită obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat societăţilor privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Nu s-a dovedit, în cadrul acestui litigiu, împrejurarea că A.A.A.S. nu ar avea capacitatea financiară de a-şi executa obligaţiile stabilite prin hotărârea de faţă. De altfel, instituţia publică implicată în procesul de privatizare era chiar reprezentantul statului în raporturile juridice reglementate de legislaţia în materia privatizării.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta A.A.A.S. la plata sumei de 62.899,04 RON în favoarea reclamantei, reprezentând cheltuieli de judecată, constatând culpa sa procesuală corespunzător pretenţiilor admise, cheltuielile de judecată constând în: taxă de timbru (54.142,23 RON); timbru judiciar (5 RON); onorariu de expert (1.500 RON) şi onorariu avocaţial (7.251,81 RON, corespunzător unui procent de 31% de admitere a pretenţiilor). Cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial au fost dovedite prin factura şi extrasul de cont, depuse în copie la dosar. Instanţa a considerat neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantei referitoare la plata cheltuielilor de judecată, aferente pretenţiilor găsite neîntemeiate, în privinţa cărora pârâtei nu-i poate fi atribuită o culpă procesuală.
Împotriva acestei soluţii au declarat apel A.A.A.S. şi SC C.H. SA Bucureşti.
Prin decizia nr. 251 din 16 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respins apelul promovat de apelanta A.A.A.S. ca nefondat. A fost admis apelul promovat de apelanta SC C.H. SA. A fost schimbată, în parte, sentinţa civilă nr. 4708 din 7 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 33883/3/2012 în sensul că a fost obligată pârâta A.A.A.S. şi la plata sumei de 11.138.275 RON. A fost obligată pârâta A.A.A.S. la plata sumei de 190.421,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. A fost obligată intimata A.A.A.S. la plata către apelanta SC C.H. SA a sumei de 57.752 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru şi contravaloare timbru judiciar.
Analizând sentinţa atacată cu prioritate prin prisma motivelor invocate de pârâta A.A.A.S. ce tind la înlăturarea sau limitarea răspunderii, Curtea a reţinut următoarele:
Asupra excepţiilor reiterate în apel, instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2013 pentru motivele temeinic enunţate în considerentele acestei încheieri. Apelanta nu a oferit nici un argument nou în apel de natură a schimba aspectele reţinute în mod corect de prima instanţă cu privire la excepţia prescripţiei şi a prematurităţii, iar motivele circumscrise excepţiei inadmisibilităţii au fost analizate ca apărări de fond în cuprinsul sentinţei atacate.
În ceea ce priveşte criticile privind valoarea despăgubirilor acordate de prima instanţă, astfel cum sunt acestea enunţate de apelanta-pârâtă, Curtea a constatat că din considerentele sentinţei atacate rezultă în mod clar că la stabilirea acestora s-a ţinut cont de valoarea contabilă a terenului la momentul ieşirii din patrimoniul societăţii, şi nu de valoarea de piaţă, fiind respectată decizia în interesul Legii nr. 18/2011 care a statuat în acest sens. Pe de altă parte, apărările apelantei-pârâte privind diminuarea despăgubirilor proporţional cu procentul de acţiuni înstrăinat, condiţionat de includerea valorii terenului în capitalul social la momentul înstrăinării, ţinând cont de amortizare, au fost considerate, în mod corect, de prima instanţă ca lipsite de relevanţă cât timp dispoziţiile legale pe care se întemeia cererea reclamantei de despăgubire (art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997) şi decizia în interesul legii pronunţată în interpretarea acestora nu cuprind asemenea distincţii şi delimitări. Totodată, limitarea despăgubirilor acordate la 50% din preţul încasat potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 a fost considerată în mod justificat ca nefiind aplicabilă în cauză având în vedere normele tranzitorii cuprinse în art. 30 alin. (3) din lege.
Sub aspectul criticilor legate de pretinsa acordare ilegală a unui ajutor de stat, Curtea a subliniat faptul că suma acordată de instanţă nu reprezintă un beneficiu pentru reclamantă de natură a distorsiona concurenţa, ci despăgubiri stabilite de legiuitor şi confirmate de decizia în interesul legii ca măsură reparatorie pentru societăţile privatizate în situaţia particulară a restituirii unor imobile aparţinând acestora către foştii proprietari.
Analizând criticile apelantei-reclamante privind respingerea capătului de cerere privind plata sumei de 11.138.275 RON, Curtea a reţinut următoarele:
Prin decizia civilă nr. 263 din 16 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 5241/42/1998, reclamanta a fost obligată la plata către moştenitorii foştilor proprietari a sumei de 11.138.275 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii demolate, SC C.H. SA din Constanţa, terenul fiind restituit în natură. Soluţia a fost confirmată prin decizia civilă nr. 8576 din 6 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, care a subliniat şi faptul că temeiul juridic al acestei dispoziţii îl reprezintă art. 480 C. civ., iar cauza a fost reprezentată de deţinerea abuzivă a imobilului de către pârâtă, dispariţia bunului făcând imposibilă restituirea în natură, dar neîmpiedicând restituirea prin echivalent bănesc fără schimbarea cererii de chemare în judecată. Contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea a constatat că hotărârile pronunţate în litigiul anterior nu au analizat şi constatat răspunderea civilă delictuală a reclamantei de faţă pentru demolarea construcţiei, ci s-au raportat la temeiul juridic iniţial al acţiunii şi la dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Totodată, înlăturarea obligaţiei A.V.A.S. de plată a acestei sume prin decizia civilă nr. 8576 din 6 decembrie 2011 nu a avut în vedere netemeinicia unor asemenea pretenţii, ci inadmisibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanţie de către intervenientul accesoriu, altă persoană decât reclamanta de faţă, strict raportat la cadrul procesual din acel dosar.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie obligaţia de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acest text neputând constitui temeiul juridic pentru recuperarea sumei plătite în contul construcţiei demolate, care tocmai din acest motiv nu a mai fost restituită în natură. Deopotrivă însă prevederile art. 324 alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilesc obligaţia instituţiei publice implicate de a plăti direct fostului proprietar suma la care societatea comercială a fost obligată ca echivalent bănesc al imobilului fără a face nicio distincţie în funcţie de perioada privatizării sau dispoziţiei de plată a echivalentului bănesc.
Cum, în speţă, pârâta, instituţie implicată în procesul de privatizare, nu a plătit aceste sume, ci ele au fost suportate de reclamantă, Curtea a apreciat că în cauză erau îndeplinite cerinţele îmbogăţirii fără justă cauză astfel cum au fost deja enunţate de prima instanţă. Patrimoniul reclamantei s-a diminuat ca urmare a plăţii echivalentului bănesc al bunului revendicat, iar cel al pârâtei s-a mărit prin evitarea plăţii acestei sume, deşi obligaţia îi revenea potrivit art. 324 alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997, text de lege ce reprezintă în opinia instanţei o garanţie suplimentară pentru foştii proprietari că îşi vor încasa aceste sume. Astfel cum s-a reţinut deja, micşorarea patrimoniului nu a avut drept cauză fapta ilicită a reclamantei din cauza de faţă, ci hotărârile judecătoreşti au fost pronunţate într-o acţiune în revendicare privind bunuri preluate de stat fără titlu.
Pentru aceste motive, apreciind întemeiată şi această cerere, în baza art. 296, art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei Autoritatea pentru A.A.A.S. şi la plata sumei de 11.138.275 RON.
Consecinţă a acestei măsuri, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a schimbat şi cuantumul cheltuielilor de judecată la care pârâta a fost obligată pentru judecata în fond, permiţând recuperarea integrală a sumelor avansate de reclamantă.
Analizând criticile ambelor părţi privind răspunderea solidară a Statului român în acţiunea principală, respectiv temeinicia cererii de chemare în garanţie a acestuia, Curtea a constatat că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 care nu fac decât să reitereze obligaţia Statului de a garanta îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin lege în sarcina instituţiilor publice implicate, care acţionează ca agenţi ai săi în cazul particular al privatizării. Aceasta reprezintă o obligaţie constituţională şi legală, şi nu un caz special de fidejusiune ca şi garanţie personală în materie civilă.
Prin urmare, au fost înlăturate ca neîntemeiate argumentele ambelor apelante privitoare la răspunderea directă a Statului român în această acuză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă SC C.H. SA şi recurenta-pârâtă A.A.A.S. Bucureşti.
Recurenta reclamantă SC C.H. SA solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Finanţelor, cu consecinţa obligării acestuia în solidar cu A.A.A.S. la plata sumelor admise de instanţă.
În drept sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi se susţine greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 324alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.
Recurenta reclamantă susţine că în temeiul textelor de lege invocate, instanţa trebuia să oblige şi Statul român prin Ministerul Finanţelor în solidar cu pârâta A.V.A.S. la plata sumelor pretinse cu titlu de despăgubire.
Recurenta arată că textul de lege instituie o obligaţie legală în sarcina Statului român, de a garanta executarea de către instituţiile publice implicate în privatizare a obligaţiilor lor de plată faţă de societăţile privatizate, obligaţie care îmbracă forma unei fidejusiuni legale. Soluţia dată în sens contrar de instanţa de apel este rezultatul unei interpretări greşite a legii ce contrazice interpretarea expresă dată de legiuitor. Răspunderea solidară a Statului român este corectă având în vedere că A.A.A.S. nu are autonomie financiară pentru a-şi executa din proprie iniţiativă obligaţiile faţă de SC C.H. SA.
Recurenta arată că, deşi a declanşat procedura executării silite faţă de A.A.A.S., i s-a adus la cunoştinţă faptul că există câteva mii de creditori ce deţin titluri executorii împotriva A.A.A.S., această instituţie fiind în prezent în imposibilitatea financiară de a-şi onora obligaţiile financiare într-un termen rezonabil.
În pofida obligaţiei sale legale ce îi incumbă conform dispoziţiilor art. 344 alin. (6) al O.U.G. nr. 88/1997 Statul român a adoptat, în realitate, doar măsuri necesare pentru a se disocia formal de A.V.A.S., instituţie publică aflată în subordinea sa, deşi este răspunzător în solidar cu A.A.A.S. pentru îndeplinirea de către acesta din urmă a obligaţiilor ce-i revin în legătură cu privatizarea. Soluţia responsabilităţii solidare a fost consacrată şi prin jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv Cauza Aurelia Popa şi Cauza Moldoveanu prin care s-a reţinut că statul este răspunzător în mod solidar cu pârâtul dar şi prin jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv Cauza Akzo Nobel NV prin care s-a reţinut că în pofida personalităţii juridice distincte, poate fi imputat societăţii mamă comportamentul nelegal al unor filiale, iar prin Cauza Clubul Lombard s-a statuat că personalitatea juridică distinctă a filialei nu este un element suficient pentru a înlătura de plano posibilitatea imputării comportamentului acesteia societăţii mamă. În acest context recurenta reclamantă susţine că în cazul pârâtei este vorba de o aparentă sau falsă personalitate juridică întrucât aceasta nu a beneficiat în cadrul contractului de privatizare în cauză de o veritabilă şi suficientă independenţă instituţională şi operaţională faţă de autorităţi, în speţă Statul român, susceptibilă de a-i contura autonomia de voinţă contractuală. Or, câtă vreme Statul român a beneficiat, prin instituţia publică implicată în privatizare de drepturile decurgând din contractul de privatizare, îngreunarea executării obligaţiilor corelative de către A.A.A.S. pe motivul insuficienţei fondurilor alocate despăgubirilor este un exemplu de abuz de drept.
Recurenta-pârâtă A.A.A.S. Bucureşti solicită în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi excepţiilor invocate de aceasta, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Recurenta pârâtă consideră că au fost încălcate dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul de prescripţie de o lună), a dispoziţiilor art. 3226 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul de prescripţie de 3 luni) cât şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aceste texte având aplicabilitate în situaţia în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării. Arată că faţă de aceste texte legale dreptul la acţiune dedus judecăţii este prescris.
Printr-o altă critică se arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., coroborat cu alin. (3) ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, întrucât faţă de natura comercială a litigiului nu s-a făcut dovada efectuării procedurii prealabile a concilierii, prin urmare acţiunea trebuie respinsă ca prematură.
Consideră recurenta că au fost încălcate dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aceste dispoziţii putând fi incidente numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăseau valoric şi în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic şi nelegal excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte suma de 11.138.275 RON reprezentând contravaloare imobil demolat, consideră recurenta că în mod nelegal a fost admisă cererea având în vedere că aceasta nu intră sub incidenţa dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 88/1997 art. 324 alin. (1)-alin. (2) în mod temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a fost obligată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă la restituirea în natură a imobilului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a fi aplicate dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. Aceiaşi instanţă de fond a reţinut şi faptul că nici dispoziţiile alin. (5) ale aceluiaşi text de lege nu pot fi aplicabile în speţă deoarece conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptăţite la despăgubiri iar nu societăţii privatizate. În respingerea acestui capăt de cerere instanţa de fond a reţinut ca aspect determinant faptul că reclamanta a fost obligată să plătească foştilor proprietari despăgubiri pentru imobilul demolat în temeiul art. 998 C. civ., iar nu ca aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Alin. (5) nu are aplicabilitate nici pentru faptul că textul de lege nu reglementează o obligaţie a instituţiei publice implicate de a efectua plata unor despăgubiri pentru imobilul demolat în favoarea societăţii comerciale ci faţă de foştii proprietari care nu sunt parte procesuală în prezentul proces.
Nici instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, privită în corelaţie cu alin. (5) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu este de natură a conduce la admiterea pretenţiilor întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale, ale intentării acţiunii de in rem verso respectiv nu se poate vorbi de o mărire a patrimoniului A.A.A.S., o micşorare a unui patrimoniu ca o consecinţă a măririi altuia şi de o eventuală legătură de cauzalitate între acestea. Condiţiile juridice ale exercitării acţiunii de in rem verso implică absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi absenţa oricărui alt mijloc de recuperare a pierderii suferite. În speţă nu se poate vorbi de o mărire a patrimoniului A.A.A.S. şi de micşorarea patrimoniului reclamantei, prin plata despăgubirilor către foştii proprietari în măsura în care imobilul clădire a fost demolat pe parcursul soluţionării litigiului prin cadrul procesului iniţiat de foştii proprietari, despăgubirile achitate de către intimata reclamantă echivalente cu valoarea de circulaţie a imobilului, fiind menite să repare, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prejudiciul produs foştilor proprietari prin refuzul de restituire a imobilului şi prin demolarea acestuia.
Nu poate fi obligată A.A.A.S. la plata despăgubirilor faţă de societatea privatizată, pentru că la momentul demolării imobilului pentru care se solicită despăgubiri această societate era integral privatizată, prin urmare A.A.A.S. nu mai deţinea acţiuni la respectiva societate, neputând astfel răspunde faţă de faptul că imobilul clădire nu a mai putut fi restituit în natură.
Micşorarea patrimoniului intimatei reclamante a avut o cauză legitimă şi anume angajarea răspunderii acesteia prin repararea pe cale judiciară a prejudiciului foştilor proprietari prin fapta personală a societăţii comerciale care a refuzat restituirea în natură şi a demolat clădirea în baza unei autorizaţii de demolare ce a fost ulterior anulată.
Arată recurenta că nu există temei juridic în baza căruia să poată fi admisibilă cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru un imobil demolat din culpa acesteia.
În ceea ce priveşte obligarea la plata ambelor sume recurenta arată că nu poate fi reţinută vreo obligaţie pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare era prezentată situaţia patrimonială a societăţii atât cu privire la terenuri şi clădire care trebuiau incluse în capitalul social cât şi referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată. Despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilelor, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către intimata reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate.
Recurenta mai arată că nu există nicio menţiune în art. 324 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulaţie a activelor, cum a solicitat reclamanta ci acesta este limitat la valoarea contabilă astfel cum aceasta rezultă din registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată iar nu la valoarea de circulaţie. În caz contrar, societatea se va îmbogăţi fără justă cauză prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.
Hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 aplicabil în cauză, prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător. În mod greşit nu a reţinut instanţa valoarea preţului de vânzare al acţiunilor astfel cum acesta rezultă din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni.
Printr-o altă critică se arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 93 din Tratatul CE de care este ţinută orice instanţă în dezlegarea pricinilor pentru a evita declanşarea unei proceduri de infrigement împotriva Statului român. Recurenta susţine că atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanţa naţională este obligată să împiedice efectuarea acestei plăţi. În cauză sumele de bani la care a fost obligată pot fi apreciate ca ajutor de stat, fiind îndeplinite condiţiile în acest sens.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, se arată că acţiunea a fost întemeiată pe art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, prin urmare calitatea procesuală a Statului român prin Ministerul Finanţelor este justificată având în vedere dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, care atestă calitatea de reprezentant al Statului român a Ministerului Finanţelor.
Înalta Curte, analizând recursurile din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC C.H. SA Bucureşti este nefondat iar recursul recurentei-pârâte A.A.A.S. Bucureşti este fondat şi va fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed.
În ceea ce priveşte recursul recurentei-reclamante SC C.H. SA Bucureşti, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 324 alin. (1) şi alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale:
1) Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
6) Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.”.
Din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă, în primul rând, că obligaţia de a repara prejudiciile cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, revine instituţiilor publice implicate, respectiv A.V.A.S. Textul de lege instituie apoi în sarcina statului asigurarea îndeplinirii obligaţiilor de reparaţie ce revin instituţiilor implicate în privatizare.
Prevederile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu instituie în favoarea societăţilor comerciale implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plata cărora sunt obligate cu titlu de despăgubiri faţă de foştii proprietari.
În cauză, statul nu participă nemijlocit în cadrul raportului juridic ci, acest raport juridic s-a creat pe baza legislaţiei în materia privatizării, între A.V.A.S. şi societatea privatizată, conform contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.
Între Statul român, prin Ministerul Finanţelor şi SC C.H. SA nu există raport juridic obligaţional, iar dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mijloacele necesare aducerii la îndeplinire, de către instituţiile publice implicate în privatizare, a obligaţiilor de plată reţinute în sarcina lor, în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, se reflectă în legile bugetare anuale în care sunt prevăzute şi autorizate pentru fiecare an bugetar veniturile, pe capitole şi cheltuielile pe destinaţii şi pe ordonatorii principali de credite, pentru bugetul de stat.
O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare reprezintă cadrul legal pentru derularea procedurilor specifice punerii în executare a unor astfel de obligaţii. De altfel, procedura de executare a unor astfel de obligaţii în cadrul cărora recurenta reclamantă susţine că sunt dificultăţi, ţine de faza de executare silită, subsecventă procedurii de judecată şi de stabilire a prejudiciilor cauzate.
Prin dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 este instituită obligaţia Statului român de a garanta îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin lege în sarcina instituţiilor publice implicate, care acţionează ca agenţi ai săi în cazul particular al privatizării. Aceasta reprezintă o obligaţie constituţională şi legală, şi nu un caz special de fidejusiune ca şi garanţie personală în materie civilă.
Prin decizia nr. 18/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că despăgubirile în discuţie se acordă societăţilor comerciale de către instituţiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile, prin urmare, chematul în garanţie, Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio calitate la încheierea contractului şi, prin urmare, nu poate sta în judecată pentru sumele solicitate de societatea reclamantă. Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la data formulării acţiunii, dacă legea stabileşte anumite organe să participe, în locul Statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, la anumite raporturi, atunci Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice nu mai participă la raporturile respective, A.A.A.S. fiind organul astfel desemnat.
Referirile recurentei reclamante la jurisprudenţa C.E.D.O. şi C.J.U.E. pentru a justifica obligaţii de plată în sarcina statului nu sunt pertinente deoarece în cauzele respective amendarea statelor s-a dispus pentru alte motive, de regulă, pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau pentru încălcarea principiilor de drept comunitar.
De asemenea, sunt neavenite şi susţinerile privind extensia personalităţii juridice a entităţilor comerciale, regimului de administrare a a afacerilor de stat, prin instituţiile şi autorităţile sale, în condiţiile în care nu se pune problema incapacităţii de plată a instituţiei implicate în privatizare de natură să facă imposibilă satisfacerea pretenţiilor deduse judecăţii şi nici faptul că statul, prin organismele sale nu ar fi creat condiţiile necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina autorităţilor sale.
Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei SC C.H. SA urmează a fi respins, ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul recurentei-pârâte A.A.A.S. Bucureşti, Înalta Curte reţine că acesta este fondat doar în ceea ce priveşte obligarea la plata sumei reprezentând contravaloarea construcţiei demolate, respectiv suma de 11.138.275 RON, în legătură cu care instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii.
Înalta Curte reţine că incidenţa art. 324 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 are ca premisă existenţa unui prejudiciu produs prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Art. 324 alin. (5) din acelaşi act normativ trebuie interpretat în mod sistematic prin corelaţie cu alineatele precedente fără a se putea reţine o legătură cu instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.
În cauză nu există situaţia premisă determinată de restituirea în natură a imobilului deţinut de societatea comercială privatizată.
Recurenta reclamantă SC C.H. SA a demolat imobilul construcţie care a făcut obiectul acţiunii în revendicare formulată de persoanele îndreptăţite, după declanşarea litigiului judiciar, având ca obiect revendicarea imobilului şi cunoscând această situaţie. Întrucât imobilul construcţie nu a mai putut fi restituit în natură, urmare a demolării sale pe parcursul soluţionării litigiului, reclamanta SC C.H. SA a fost obligată să plătească persoanei îndreptăţite valoarea bunului pierit în aceste circumstanţe, astfel cum rezultă din considerentele deciziei nr. 8576 din 6 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Situaţia creată prin demolarea construcţiei care a făcut obiectul acţiunii în revendicare a dus la imposibilitatea restituirii imobilului în natură şi plasarea recurentei reclamante, prin propria faptă, în afara cadrului legal prevăzut de art. 324 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 care i-arfi conferit posibilitatea de a solicita şi primi despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului construcţie.
Situaţia creată nu poate fi asimilată nici cu un fapt juridic, în sens restrâns, de natură a deschide calea acţiunii îmbogăţirii fără justă cauză, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.
La originea cauzei există un contract de privatizare prin care instituţia publică implicată în această procedură, A.A.A.S. şi-a asumat anumite obligaţii de garanţie şi, mai mult, s-a creat cadrul legal pentru acoperirea prejudiciului suferit, în situaţia în care, societatea privatizată ar fi obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foştii proprietari, dar şi pentru cazul în care imobilele respective ar fi fost indispensabile continuării activităţii societăţii privatizate.
În acest context, contractual şi legal, sunt întemeiate criticile recurentei A.A.A.S. referitoare la neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii pe temeiul specific şi subsidiar al actio de in rem verso, mai exact nu sunt îndeplinite condiţiile juridice pentru admiterea pretenţiilor reclamantei.
Aceste condiţii implică absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi absenţa oricărui alt mijloc de recuperare a pierderii suferite.
Or, aşa cum s-a precizat anterior, pentru situaţia în care imobilele sunt restituite foştilor proprietari s-a creat cadrul legal pentru recuperarea pierderii suferite însă, reclamanta, s-a sustras de la beneficiul dispoziţiilor legale, prin demolarea construcţiei, în timpul soluţionării procesului de revendicare, situaţie care nu deschide calea acţiunii în îmbogăţire fără temei legitim.
Nu sunt aplicabile în speţă nici dispoziţiile alin. (5) art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 deoarece acestea conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptăţite la despăgubiri [iar nu societăţii privatizate pentru situaţiile în care imobilele nu se restituie în natură, conform alin. (4) al art. 324]. Prin acest text de lege nu se reglementează o obligaţie a instituţiei publice implicate de a efectua plata unor despăgubiri pentru imobilul demolat în favoarea societăţii comerciale, ci faţă de foştii proprietari, în condiţiile precizate.
Nu este fondată critica privind prescrierea dreptului la acţiune având în vedere că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 al Decretului nr. 167/1958 în conformitate cu care dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani, termen care nu era împlinit la data introducerii acţiunii raportat la momentul soluţionării irevocabile a cauzei ce a făcut obiectul Dosarului nr. 5241/42/1998. În cauză nu este incident termenul de prescripţie de 3 luni prevăzut de art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 şi nici cel de o lună reglementat prin prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002 întrucât prin acţiunea promovată nu se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de aceste acte normative, ci se urmăreşte repararea prejudiciului creat prin retrocedarea bunului.
Conform art. 39 din Legea nr. 137/2002 termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului, cu excepţia cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şi a celor în desfiinţarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripţie.
Cum în acţiunea care formează obiectul prezentului litigiu nu se pune în discuţie o operaţiune supusă termenelor de prescripţie specială, reglementate de Legea nr. 137/2002 şi de O.U.G. nr. 88/1997, întrucât vizează o operaţiune post privatizare, rezultă că litigiului de faţă nu-i sunt incidente dispoziţiile acestui articol, ci dispoziţiile generale în materia prescripţiei extinctive. Astfel, termenul general de prescripţie aplicabil pentru acest tip de acţiune este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Excepţia prematurităţii este, de asemenea, nefondată având în vedere că în faţa instanţei de fond, au fost administrate probe din care rezultă că, reclamanta a parcurs procedura concilierii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.
Este nefondată şi critica privind modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cu privire la art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, Înalta Curte constatând că textul de lege nu conţine condiţia invocată de recurenta, respectiv ca imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii să se regăsească valoric şi în capitalul social.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la valoarea despăgubirii privind terenul restituit foştilor proprietari, acestea sunt nefondate, având în vedere că, din considerentele deciziei atacate, rezultă, în mod clar, că, la stabilirea acestora, s-a ţinut cont de valoarea contabilă a terenului la momentul ieşirii din patrimoniul societăţii, şi nu de valoarea de piaţă, fiind respectată decizia în interesul Legii nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a statuat în acest sens.
Criticile privind diminuarea despăgubirilor proporţional cu procentul de acţiuni înstrăinat, condiţionat de includerea valorii terenului în capitalul social la momentul înstrăinării, ţinând cont de amortizare sunt nefondate având în vedere că dispoziţiile exprese ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 şi decizia în interesul legii pronunţată în interpretarea acestora, nu cuprind asemenea distincţii şi delimitări. Totodată, limitarea despăgubirilor acordate la 50% din preţul încasat potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 a fost considerată, în mod justificat, ca nefiind aplicabilă în cauză, având în vedere normele tranzitorii cuprinse în art. 30 alin. (3) din lege.
Sub aspectul criticilor legate de pretinsa acordare ilegală a unui ajutor de stat, în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că suma acordată de instanţă nu reprezintă un beneficiu pentru reclamantă de natură a distorsiona concurenţa, ci despăgubiri stabilite de legiuitor şi confirmate de decizia în interesul legii, ca măsură reparatorie pentru societăţile privatizate în situaţia particulară a restituirii unor imobile, aparţinând acestora, către foştii proprietari.
Nu este fondată nici critica privind respingerea cererii de chemare în garanţie a Statului român, pentru aceleaşi considerente expuse odată cu analizarea recursului formulat de recurenta reclamantă.
Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A.A.A.S. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, cu consecinţa modificării, în parte, a deciziei atacate, în sensul că, va respinge apelul declarat de apelanta reclamantă SC C.H. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 4708 din 7 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o va menţine. Vor fi menţinute restul dispoziţiilor deciziei atacate cu privire la apelul declarat de A.A.A.S. Bucureşti împotriva aceleaşi sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC C.H. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 251 din 16 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A.A.A.S. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică, în parte, decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de apelanta reclamantă SC C.H. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 4708 din 7 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, cu consecinţa menţinerii acesteia.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate cu privire la apelul declarat de A.A.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 4708 din 7 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1849/2015. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 196/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
