ICCJ. Decizia nr. 196/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 196/2015
Dosar nr. 1512/100/2012
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3750 din 4 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1512/100/2012 s-a admis cererea formulată de către reclamanţii A.B., A.E.T., P.A. şi P.A.D., în contradictoriu cu pârâţii Banca T. SA, Sucursala Baia Mare şi SC D.C. SRL, prin lichidator judiciar C&C., Cabinete asociate de practicieni în insolvenţă şi s-au constatat stinse contractele de fidejusiune pentru persoane fizice din data de 22 decembrie 2009 încheiate între reclamanţi, în calitate de fidejusori şi pârâta Banca T. SA Sucursala Baia Mare, în calitate de creditor în vederea garantării obligaţiilor de plată stabilite prin contractul de credit din data de 31 ianuarie 2008 şi actul adiţional din 22 decembrie 2009, la acest contract, încheiat între pârâta Banca T. SA Sucursala Baia Mare, în calitate de creditor, pârâta SC D.C. SRL în calitate de debitor garant şi reclamanţi, în calitate de garanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că între pârâta Banca T. SA, în calitate de creditor, pârâta SC D.C. SRL în calitate de împrumutat/garant şi cei patru reclamanţi, în calitate de garanţi fidejusori s-a încheiat contractul de credit din 31 ianuarie 2008 prin care s-a acordat pârâtei SC D.C. SRL de către pârâta Banca T. SA un credit în sumă de 524.000 RON a cărui restituire a fost garantată cu mai multe garanţii: garanţie reală mobiliară înscrisă la A.E.G.R.M. conform contractului din data 31 ianuarie 2008 completat cu actele adiţionale din data de 19 iunie 2009 şi din data de 22 decembrie 2009; 3 bilete la ordin în alb emise de SC D.C. SRL în favoarea Băncii T. SA stipulate la vedere, fără protest, avalizate de către P.A.D. şi A.B. în nume propriu; garanţie personală, fidejusiune, constituită de P.A.D. şi P.A. conform contractului din data de 22 decembrie 2009 şi garanţie personală, fidejusiune, constituită de A.B. şi A.E.T. conform contractului din data de 22 decembrie 2009; ipotecă de rang I asupra unor imobile proprietatea împrumutatei SC D.C. SRL, conform contractului de ipotecă din data de 31 ianuarie 2008 completat cu actul adiţional din data de 22 decembrie 2009.
Conform clauzelor înscrise în art. 4 din cele două contracte de fidejusiune, reclamanţii au renunţat la beneficiul de discuţiune şi diviziune, având astfel situaţia unor codebitori solidari. Ulterior încheierii contractului de credit a actelor adiţionale şi a contractului de fidejusiune, împotriva pârâtei SC D.C. SRL fiind deschisă, conform Legi nr. 85/2006, procedura de faliment în Dosarul nr. 4700/100/2010, prin încheierea nr. 2460 din 27 iulie 2010 a fost numit în calitate de lichidator C&C., Cabinete asociate de practicieni în insolvenţă.
Pârâta Banca T. SA a depus declaraţie de creanţă, la data de 20 septembrie 2010, în baza acestui contract de credit şi a actelor adiţionale, ulterior termenului limită de 24 august 2010 stabilit prin încheierea de deschidere a procedurii pentru înregistrarea cererii de creanţă, potrivit art. 62, alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/206.
Ulterior, pârâta Banca T. SA a demarat procedura de executare silită împotriva celor patru reclamanţi în condiţiile C. proc. civ., executare începută în dosarul execuţional nr. X/2011, prin somaţiile emise la data de 15 mai 2011 de către executorul bancar din care rezultă că titlurile executorii sunt reprezentante de contractul de credit din data de 31 ianuarie 2008 şi actele adiţionale, precum şi cele două contracte de fidejusiune.
Reclamanţii au invocat ca şi cauză principală de încetare a contractelor de fidejusiune dispoziţiile art. 1682 C. civ., în conformitate cu care fidejusorul se liberează de garanţia sa când nu poate să intre în drepturile, privilegiile şi ipotecile creditorului din cauza acestuia. Acest text de lege reglementează un mod specific de stingere a fidejusiunii necondiţionat de soarta creanţei principale.
Deoarece pârâta Banca T. SA, Sucursala Baia Mare a pierdut calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură a pierdut totodată şi calitatea de creditor garantat, adică posibilitatea de valorificare, pentru acoperirea creanţei sale, a celor două imobile asupra cărora s-au instituit ipoteci conform contractului de ipotecă din data de 31 ianuarie 2008.
Modul special de stingere a fidejusiunii prevăzut de art. 1682 C. civ. are în vedere cazul în care din culpa creditorului încetează ipoteca sau privilegiile pe care fidejusorul nu le mai poate valorifica pe calea acţiunii în regres pe care este îndreptăţit să o exercite, potrivit art. 1169 C. civ., în cazul care a fost urmărit de către creditor şi a achitat integral datoria principală, astfel că, Tribunalul Maramureş a constatat că sunt îndeplinite cele două condiţii pentru ca reclamanţii să poată opune creditorului art. 1682 C. civ., cu consecinţa stingerii fidejusiunii.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare a declarat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 209/2014 din 27 mai 2014 a respins apelul declarat de pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare împotriva sentinţei civile nr. 3750 din 4 iunie 2013, pronunţată de către Tribunalul Maramureş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, argumentele susţinute de apelantă nu blochează aplicarea dispoziţiilor art. 1682 C. civ., care constituie un caz specific de stingere a fidejusiunii, incident pentru că apelanta a pierdut, pe de o parte dreptul de realizare a creanţei împotriva debitoarei şi în subsidiar a pierdut şi dreptul accesoriu de ipotecă pe care îl deţinea asupra bunurilor debitoarei anterior enunţate.
În ceea ce priveşte dreptul de regres, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 1670 C. civ., potrivit cărora, dreptul de regres nu se naşte independent şi automat, ci reprezintă o consecinţă a subrogării în drepturile creditorului principal împotriva debitorului, nu împotriva altor garanţi ai datoriei acestuia, indiferent de modalitatea în care s-a născut garanţia, or în condiţiile în care apelanta a pierdut orice posibilitate de acţiune împotriva debitoarei, nici posibilitatea de subrogare nu mai există pentru intimaţii persoane fizice, deoarece dreptul de subrogare şi implicit regres este legat de dreptul creditorului principal la acţiune împotriva debitoarei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, modificarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Maramureş şi, pe cale de consecinţă respingerea ca nefondată a acţiunii în constatarea stingerii fidejusiunii formulată de reclamanţi.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât aceasta a fost pronunţată fără a fi avute în vedere dispoziţiile legale şi efectele juridice specifice ce vizează obligaţiile solidare asumate de intimaţii-reclamanţi, coroborate cu dispoziţiile art. 137 alin. (3) şi art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările ulterioare, texte de lege invocate şi în susţinerea apelului declarat.
În acest sens recurenta susţine că, pentru a pronunţa decizia atacată, instanţa de apel a avut în vedere ca principal argument faptul că, din cauza creditorului, fidejusorii şi-au pierdut posibilitatea regresului, raţionament fundamentat doar pe dispoziţiile C. civ., fără a se ţine seama şi de dispoziţiile din Legea insolvenţei.
În raport de aceste susţineri, recurenta apreciază că, întrucât Legea nr. 85/2006 este o lege specială, ce derogă de la dreptul comun, C. civ., prevederile Legii nr. 85/2006 se aplică cu prioritate, instanţa de apel trebuia să ţină seama de acestea, astfel că, prin soluţia pronunţată, în mod greşit Curtea de Apel Cluj a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 1682 C. civ., fără a ţine cont de dispoziţiile speciale cuprinse în Legea nr. 85/2006, invocate de pârâtă şi în apel.
Mai susţine recurenta, că aşa cum a invocat în faţa celor două instanţe, având în vedere faptul că prin contractele de fidejusiune încheiate cu banca intimaţii-reclamanţi s-au obligat în solidar cu debitoarea SC D.C. SRL la rambursarea creditului şi au renunţat expres la beneficiul de discuţiune şi diviziune, banca, în calitate de creditoare are alegerea de a stabili şi valorifica maniera de recuperare a creanţelor.
Astfel, chiar dacă banca nu îşi poate valorifica drepturile împotriva debitoarei SC D.C. SRL în cadrul procedurii falimentului, în Dosar nr. 4700/100/2010 al Tribunalului Maramureş, dreptul de creanţă al băncii subzistă, creanţa acesteia fiind certă, lichidă şi exigibilă, rezultând din contractul de credit din 31 ianuarie 2008, completat cu actele adiţionale ulterioare.
În acest sens, recurenta susţine că modalitatea de recuperare a creanţei este atributul exclusiv al creditoarei Banca T. SA, în calitate de titulară a dreptului de creanţă faţă de debitorii obligaţi solidari, respectiv SC D.C. SRL şi cei patru intimaţi-fidejuson, iar faptul că legea îi recunoaşte băncii dreptul de a dispune asupra modalităţii concrete de recuperare a creanţei nu echivalează cu o atitudine culpabilă, banca având interes pentru a-şi recupera creanţa în mod individual.
În acest context, recurenta apreciază că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut excepţia stingerii fidejusiunii prevăzută de art. 1682 C. civ., ţinând cont şi de faptul că intimaţii fidejusori prin clauzele contractuale asumate, au renunţat expres la beneficiul de discuţiune prevăzut de art. 1662 C. civ. şi la invocarea oricăror excepţii pe care le-ar putea ridica, în legătură cu raportul juridic de fidejusiune sau în legătură cu obligaţia garantată, contractul fiind legea părţilor, conform art. 969 C. civ. Fidejusiunea constituită de reclamanţi prin încheierea contractelor de fidejusiune din 22 decembrie 2009, în opinia pârâtei nu este stinsă, ci îşi produce efectele în continuare faţă de toate părţile contractante.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 19 ianuarie 2015, intimaţii-reclamanţi A.B., A.E.T., P.A., P.A.D. au solicitat respingerea recursului declarat de recurentă şi menţinerea deciziei instanţei de apel ca fiind legală şi temeinică.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare să fie respins, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica recurentei, potrivit căreia, hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât a fost pronunţată fără să aibă în vedere dispoziţiile legale, invocate de pârâtă, ce vizează obligaţiile solidare asumate de intimaţii-reclamanţi, coroborate cu dispoziţiile art. 137 alin. (3) şi art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările ulterioare, se constată că nu poate fi primită.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, prevăd la art. 102 alin. (2) „creditorii conservă acţiunile lor, pentru întreaga valoare a creanţelor, împotriva codebitorilor şi a fidejusorilor debitorului, chiar dacă au votat pentru acceptarea planului”, iar în conformitate cu art. 137 alin. (3) „descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fidejusorului sau a codebitorului principal”.
Conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunţată în etapa procesuală a apelului, fiind o cale de atac ce nu poate fi exercitată omisso medio, fără ca motivele invocate în recurs să fi făcut obiectul analizei instanţei de apel, evident fiind exclusă ipoteza prevăzută de art. 306 alin. (2) C. proc. civ., care oricum nu se poate reţine în legătură cu dispoziţiile legale menţionate.
Astfel, recursul poate fi exercitat numai pentru criticile ce au făcut obiectul analizei instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel.
Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate de o singură instanţă, fără a mai beneficia de cenzura instanţei ierarhic superioare, aşa cum s-ar întâmpla în cazul în care ar fi invocate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.
În speţă, aceste critici formulate de pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare, respectiv neaplicarea dispoziţiilor dispoziţiile art. 137 alin. (3) şi art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, sunt făcute pentru prima dată în recurs şi ca atare nu vizează decizia atacată, în condiţiile în care nu au format obiectul analizei instanţei de apel, fiind astfel susţinute omisso medio, argument în considerarea căruia nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de recurs.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuţie greşita aplicare a legii, respectiv reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei dispoziţiilor art. 1682 C. civ., faţă de dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în contextul în care răspunderea reclamanţilor ar fi exclusiv o răspundere solidară întemeiată pe renunţarea la beneficiul de diviziune şi discuţiune, iar nu o răspundere subsidiară şi solidară decurgând dintr-un contract de fidejusiune.
Acest motiv de recurs se constată că este nefondat întrucât, aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel, cauza de încetare a contractului de fidejusiune se întemeiază pe dispoziţiile prevederilor art. 1682 C. civ. privitoare la stingerea fideiusiunii, care este o situaţie de excepţie, ale cărei elemente sunt întrunite în speţă, fiind îndeplinite cele două condiţii pentru ca art. 1682 să fie opus creditorului cu consecinţa stingerii fideiusiunii.
În acest sens se reţine că, modul special de stingere a fidejusiunii prevăzut de art. 1682 C. civ. are în vedere cazul în care din culpa creditorului se pierd ipoteca sau privilegiile pe care fidejusorul nu le mai poate valorifica pe calea acţiunii în regres pe care este îndreptăţit să o exercite, potrivit art. 1669 C. civ., în cazul care a fost urmărit de către creditor şi a achitat integral datoria principală.
Din această perspectivă se constatată că, s-a argumentat corect prin decizia recurată că sunt îndeplinite cele două condiţii pentru ca reclamanţii să poată opune creditorului art. 1682 C. civ., cu consecinţa stingerii fidejusiunii, iar culpa recurentei Banca T. SA decurge din omisiunea depunerii declaraţiei de creanţă în termenul legal, deşi a fost notificată de practicianul în insolventă cu respectarea dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 85/2006.
Prin urmare, se reţine că este îndeplinită şi cea de a doua cerinţă a vătămării reclamanţilor datorită faptului că, din raportul din 30 noiembrie 2010 încheiat de către lichidator în procedura insolvenţei publicat în buletinul procedurilor de insolventă din 24 decembrie 2010 reiese că, cele două imobile identificate în cartea funciară Baia Mare, asupra cărora banca avea constituite legal dreptul de ipotecă şi înscrise în cărţile funciare au rangul I, au fost valorificate în procedura de lichidare şi nu mai pot face astfel obiectul unei garanţii.
În acest context, se reţine că, în mod corect instanţa de apel a constatat că este de esenţa instituţiei fidejusiunii faptul că, prin plată garantul dobândeşte posibilitatea legală de a se subroga în toate drepturile şi garanţiile care aparţineau creditorului, conform prevederilor art. 1673 C. civ., iar cum pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare nu a depus declaraţie de creanţă în dosarul de insolvenţă al debitoarei garantate SC D.C. SRL, reclamanţii sunt în imposibilitate de a se subroga în drepturile şi garanţiile creditoarei independent de dispoziţiile Legii insolvenţei nr. 85/2006, în cauză fiind incident cazul de încetare legală a fideiusiunii prevăzut de art. 1682 C. civ., ca urmare a culpei creditoarei, independent de orice demers cum ar fi înscrierea reclamanţilor-intimaţi în tabelul de creanţe al debitoarei.
Astfel, Banca T. SA, Sucursala Baia Mare a pierdut calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedura de insolvenţă, precum şi calitatea de creditor garantat, adică posibilitatea de valorificare, pentru acoperirea creanţei sale, a celor două imobile asupra cărora s-au instituit ipoteci conform contractului de ipotecă din 31 ianuarie 2008.
Având în vedere că au fost valorificate în cadrul procedurii de insolvenţă imobilele grevate de garanţii imobiliare, proprietatea debitorului principal SC D.C. SRL, care au constituit garanţia creditului conform contractului de ipotecă din 31 ianuarie 2008, în eventualitatea în care reclamanţii intimaţi s-ar subroga în drepturile băncii pârâte, aceştia nu mai pot beneficia de contractele de ipotecă care au garantat creditul.
În această situaţie se constată că, subrogarea în drepturile şi garanţiile creditoarei este imposibilă şi din perspectiva faptului că, nefiind înscrisă la masa credală s-a pierdut orice posibilitate de valorificare reală a garanţiilor aferente creanţei garantate de reclamanţi, respectiv două contracte de ipotecă având ca obiect bunuri imobile proprietatea debitoarei principale.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia, prin contractele de fidejusiune încheiate cu banca, reclamanţii s-au obligat în mod solidar cu debitoarea SC D.C. SRL la rambursarea creditului şi au renunţat expres la beneficiul de discuţiune şi diviziune, astfel că, banca, în calitate de creditoare, are alegerea de a stabili şi valorifica maniera de recuperare a creanţelor, în calitate de titulari a dreptului de creanţă faţă de debitorii obligaţi solidari, se constată că nu poate fi primită.
Aceasta deoarece, susţinerile recurentei nu sunt în măsură să înlăture aplicarea dispoziţiilor art. 1682 C. civ., care constituie un caz specific de stingere a fidejusiunii, incident pentru că recurenta a pierdut pe de o parte dreptul de realizare a creanţei împotriva debitoarei şi în subsidiar a pierdut şi dreptul accesoriu de ipotecă pe care îl deţinea asupra bunurilor debitoarei anterior enunţate.
În ceea ce priveşte dreptul de regres, prevăzut de dispoziţiile art. 1670 C. civ., acesta reprezintă o consecinţă a subrogării în drepturile creditorului principal împotriva debitorului, nu împotriva altor garanţi ai datoriei acestuia, indiferent de modalitatea în care s-a născut garanţia, or în condiţiile în care, recurenta a pierdut orice posibilitate de acţiune împotriva debitoarei, nici posibilitatea de subrogare nu mai există pentru intimaţii persoane fizice, deoarece dreptul de subrogare şi implicit regres este legat de dreptul creditorului principal la acţiune împotriva debitoarei.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Banca T. SA Cluj prin Sucursala Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 209/2014 din 27 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 185/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 193/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
