ICCJ. Decizia nr. 193/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 193/2015
Dosar nr. 4843/85/2011
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 149/C din 17 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4843/85/2011 al Tribunalului Sibiu, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta SC W.K.G. SRL.
A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC R.T.P. SRL împotriva pârâtei SC W.K.G. SRL şi, în consecinţă a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 27.993 euro cu titlu de despăgubiri sau contravaloarea în RON, la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României de la data plăţii.
A fost anulată ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de pârâtă.
A fost admisă excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie a SC P.R. SRL, fiind anulată ca netimbrată cererea de chemare în garanţie a SC P.R. SRL, formulată de pârâta SC W.K.G. SRL
A fost respinsă excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie a SC E. SRL, precum şi cererea de chemare în garanţie a SC E. SRL formulată de pârâta SC W.K.G. SRL.
A fost obligată pârâta să plătească chematei în garanţie SC E. SRL suma de 2.831,70 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi onorariu expert.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 6.675 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată la data de 11 august 2011, astfel cum a fost precizată, reclamanta SC R.T.P. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC W.K.G. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 27.993 euro, reprezentând contravaloarea refacerii acoperişului la imobilul proprietatea sa situat în Tălmaciu, str. U., precum şi a sumei de 11.664 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii se arată că, între reclamantă şi pârâtă a intervenit, la data de 22 decembrie 2004, un contract de executare lucrări, prin care aceasta din urmă s-a obligat să construiască pe terenul proprietatea reclamantei o hală industrială cu spaţii de birouri. Preţul contractului a fost convenit la valoarea de 240.000 euro plus TVA.
Pentru realizarea construcţiei, Primăria Tălmaciu a eliberat autorizaţia de construire din data de 27 august 2004, în baza certificatului de urbanism, precum şi a proiectului întocmit de SC L.C. SRL Sibiu, avizat spre neschimbare de Primăria Tălmaciu din 27 august 2004.
Potrivit memoriului de arhitectură, construcţia urma să fie dotată cu învelitoare metalică, însă administratorul pârâtei a modificat proiectul iniţial şi a întocmit un alt proiect fără a avea autorizarea necesară, iar în acest proiect, acoperişul nu mai avea învelitoare metalică, ci o membrană de plastic, care la scurt timp a cedat.
Soluţia constructivă adoptată de pârâtă la realizarea acoperişului a fost una neprofesionistă, astfel încât consecinţele nu au întârziat să apară, aşa cum a arătat şi expertul în construcţii în raportul său, potrivit căruia, cu ocazia primului îngheţ din iarna anului 2005, zăpada depusă pe terasă a blocat gurile de scurgere, apa a băltit pe terasa între zidurile aticului creând un mic lac şi apoi infiltrându-se în mai multe porţiuni în structura de tip sandwich şi a pătruns până la tavanul de rigips de la etaj.
Între proprietarul firmei şi reprezentantul pârâtei au existat numeroase discuţii referitoare la realizarea defectuoasă a acoperişului, dar pârâta nu a întreprins nicio activitate pentru remedierea situaţiei, astfel încât infiltraţiile de apă au continuat şi au determinat prăbuşirea parţială a tavanului ultimului etaj în primăvara anului 2011, prăbuşire cauzată de ruperea grinzilor de susţinere din lemn. La decopertarea ulterioară efectuată de o firmă specializată s-a constatat că grinzile erau putrezite ca şi scândura asterială, din cauza apei care s-a infiltrat în cei şapte ani scurşi de la edificarea construcţiei.
În această situaţie, reclamanta a arătat că a fost nevoită să realizeze un alt acoperiş, acesta fiind executat în subantrepriză de mai multe firme, astfel cum arată şi probatoriul administrat în cauză. Având în vedere atitudinea pârâtei, în luna mai 2011, aceasta a fost invitată la conciliere prealabilă şi deşi de la termenul stabilit pentru conciliere au trecut 60 de zile pârâta nu a avut nicio reacţie, astfel încât, prejudiciul creat fiind mare, reclamanta a fost nevoită să formuleze prezenta acţiune.
Pârâta SC W.K.G. SRL a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei SC R.T.P. SRL la plata sumei de 58.301,43 euro reprezentând lucrări de construcţii realizate şi neachitate, precum şi cerere de chemare în garanţie a SC P.R. SRL şi a SC E. SRL.
Raportat la această stare de fapt, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, conform prevederilor art. 11 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958, apreciind că acţiunea reclamantei a fost formulată în termen, întrucât de la data descoperirii viciului ascuns, respectiv 9 august 2010 şi până la introducerea acţiunii, 11 august 2011, s-au scurs 367 de zile din termenul de prescripţie de 3 ani.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că pârâta nu a respectat planurile iniţiale întocmite de arhitect şi vizate spre neschimbare, dar a folosit şi materiale necorespunzătoare la edificarea acoperişului, astfel încât după aproximativ 2 ani s-au produs infiltraţii din apa pluvială, care nu avea suficiente guri de scurgere, în urma unui vânt puternic membrana de plastic a fost smulsă, iar la sesizarea reclamantei, pârâta a înlocuit membrana veche, dar apa pluvială a continuat să se infiltreze, astfel încât în primăvara anului 2011, din cauza infiltraţiilor, tavanul ultimului etaj s-a prăbuşit parţial. Probatoriul administrat în cauză, respectiv expertizele tehnice, au relevat nerespectarea de către pârâtă a planurilor iniţiale, care indicau construcţia unui acoperiş sandwich cu învelitoare de tablă şi nu membrană de plastic.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că modalitatea de executare a acoperişului nu a respectat proiectul avizat şi aprobat, a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (3) şi art. 14 din Legea nr. 10/1995, astfel încât în temeiul art. 969 şi art. 1483 C. civ. a admis acţiunea reclamantei.
Întrucât cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconventional SC W.K.G. SRL nu a fost timbrată, aceasta a fost anulată ca netimbrată şi tot pentru aceleaşi considerente a fost admisă excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie a SC P.R. SRL, fiind anulată această cerere de chemare în garanţie.
A fost respinsă excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie a SC E. SRL, întrucât aceasta a fost timbrată, însă pe fondul cererii s-a apreciat ca nefiind dovedită culpa chematei în garanţie a SC E. SRL în producerea prejudiciului, sens în care s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie a SC E. SRL, formulată de pârâta SC W.K.G. SRL.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC W.K.G. SRL Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Alba-lulia, secţia a ll-a civilă, prin decizia nr. 257/2014 din 18 iunie 2014 a admis apelul declarat de pârâta SC W.K.G. SRL Sibiu şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamanta SC R.T.P. SRL.
A înlăturat dispoziţiile din sentinţa atacată privind obligarea pârâtei la plata a 27.993 euro despăgubiri şi a sumei 6.675 RON cheltuieli de judecată.
A fost obligată intimata-reclamantă SC R.T.P. SRL Sibiu să plătească apelantei suma de 13.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi suma de 4.484,5 RON cheltuieli de judecată în apel, precum şi suma de 3.720 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea intimatei-chemate în garanţie SC E. SRL.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că din anul 2005 reclamanta cunoştea deficienţele referitoare la executarea acoperişului, aşa cum rezultă din adresa din 24 noiembrie 2005, astfel că nu a fost primită susţinerea acesteia, potrivit căreia, viciul ascuns al imobilului a fost descoperit abia în anul 2010, după 5 ani de la data când a notificat pârâta neconformitatea lucrării executate.
A mai reţinut instanţa de apel faptul că, în mod greşit s-a raportat reclamanta la lipsa unui act care să constate recepţia, iniţiativa încheierii unui astfel de act fiind şi la latitudinea sa, astfel că, conform art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare, termenul de prescripţie aplicabil fiind cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Or, faţă de momentul introducerii acţiunii, 11 august 2011, şi al constatării apariţiei viciilor, respectiv anul 2005, când reclamanta a şi preluat construcţia, în mod greşit a apreciat prima instanţă că nu operează prescripţia, în absenţa unui act de recepţie.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC R.T.P. SRL Tălmaciu a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea, casarea în totalitate a deciziei recurate şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de Tribunalul Sibiu.
Criticile aduse deciziei atacate se referă la faptul că, hotărârea atacată nu cuprinde susţinerile sale, în faţa instanţei de apel, fiind astfel încălcate prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind un proces echitabil, de asemenea nu a fost menţionată calea de atac prevăzută de lege şi termenul de exercitare al acesteia, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Mai susţine recurenta că, deşi decizia instanţei de apel are un volum considerabil, în cuprinsul acesteia, poziţia sa formulată prin întâmpinare este exprimată lapidar, iar poziţia apelantei, a chematei în garanţie, precum şi considerentele primei instanţe evocate în pronunţarea sentinţei nr. 149/C din 2014, sunt pe larg descrise, fără însă a se face vorbire de motivele invocate prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
În acest sens recurenta susţine că, faţă de argumentele sale din întâmpinare, instanţa de apel ar fi trebuit să arate în considerentele deciziei atacate, motivele pentru care acestea au fost respinse, respectând astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Din această perspectivă, recurenta apreciază că decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, întrucât aceasta nu prezintă motivele pentru care apărările sale din întâmpinare au fost respinse nefiind analizate, iar din acest considerent nu poate fi exercitat controlul judiciar, fiind încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil.
Recurenta susţine că, decizia instanţei de apel nu a examinat fondul cauzei, ci doar a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, sens în care consideră că au fost aplicate în mod eronat prevederile art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, întrucât a fost apreciată în mod greşit noţiunea de viciu ascuns, concluzionându-se că acest viciu care a condus la prăbuşirea acoperişului ar fi fost descoperit în anul 2005, potrivit susţinerilor apelantei, care însă nu sunt susţinute de probatoriul administrat în cauză.
În acest context se susţine că instanţa de apel a interpretat în mod restrictiv prevederile art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în sensul aprecierii faptului că predarea construcţiei a avut loc în anul 2005, astfel încât acţiunea introductivă este în afara termenului de prescripţie de 3 ani, însă legiuitorul nu a înţeles, prin predarea construcţiei că este un simplu fapt juridic, ci aceasta trebuia realizată în mod organizat, sub controlul unor instituţii specializate care atestau calitatea construcţiei şi conformitatea cu proiectele iniţiale.
În această situaţie, recurenta consideră că termenul de prescripţie nu poate curge de la data unui act inexistent, ci doar de la data descoperiri viciului ascuns, în condiţiile art. 11 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958, adică data de 9 august 2010, astfel că, acţiunea sa a fost promovată în termen legal, aşa cum în mod corect a reţinut şi Tribunalul Sibiu.
Intimata-pârâtă SC W.K.G. SRL Sibiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei din apel, iar prin întâmpinarea formulată de intimata-chemată în garanţie SC E. SRL Sibiu s-a solicitat respingerea recursului şi menţinerea dispoziţiilor instanţei de fond şi din apel cu privire la respingerea cererii de chemare în garanţie.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând ca recursul declarat de reclamanta SC R.T.P. SRL Tălmaciu să fie admis, pentru următoarele considerente:
Modificarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuţie aplicarea greşită, de către instanţa de apel a prevederilor art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, considerând că în mod eronat instanţa a reţinut că este întemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând în acest sens acţiunea ca prescrisă.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Hotărârea nr. 274/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, se prevede că „recepţia constituie o componentă a sistemului calităţii în construcţii şi este actul prin care investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve şi că aceasta poate fi dată în folosinţă. Prin actul de recepţie se certifică faptul că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale documentaţiei de execuţie”.
Faţă de textul legal evocat, se constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale, iar nu cele generale şi în acest context prevederile art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu pot fi confundate cu predarea, în sensul acreditării ideii unei identităţi între predare şi recepţie sau chiar a unei recepţii tacite prin folosinţa construcţiei, deoarece prevederile legale fiind foarte clare în acest sens.
În acest sens se constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă, faptul că singurul act care descarcă pe constructor de obligaţiile asumate prin contractul de construire sau executare de lucrări este procesul-verbal de recepţie la care constructorul poate participa dar nu poate face parte din comisia de recepţie. Prin acest act se constată conformitatea construcţiei cu proiectul, precum şi calitatea lucrărilor executate şi a materialelor folosite şi totodată imobilul se constată a fi funcţional şi se predă spre folosinţa beneficiarului. Acest fapt nu a fost respectat de către pârâta SC W.K.G. SRL Sibiu, deşi aceasta a fost notificată la data de 18 octombrie 2005 asupra predării construcţiei, precum şi în octombrie 2006, pârâta nu a înţeles să-şi îndeplinească această obligaţie care o descarcă de răspundere contractuală.
În acest context, invocarea de către pârâta SC W.K.G. SRL Sibiu a dispoziţiilor art. 5 din H.G. nr. 273/1994, care prevăd că „recepţia se poate face prin acordul părţilor sau, în cazul când părţile nu ajung la un acord pentru rezolvarea neînţelegerilor ivite cu ocazia încheierii procesului-verbal de recepţie, ele se pot adresa instanţei judecătoreşti” se constată că nu au relevanţă atâta vreme cât, în cauză nu a fost încheiat niciun proces-verbal de recepţie.
Prin urmare, se constată că termenul de prescripţie nu curge în lipsa încheierii procesului-verbal de recepţie astfel că, acţiunea reclamantei SC R.T.P. SRL Tălmaciu a fost promovată în termen legal, aşa cum în mod corect a reţinut şi Tribunalul Sibiu, decizia recurată fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1858, înţelesul noţiunii de predare trebuie apreciat potrivit dispoziţiilor legale în materie invocate şi nu ca o simpla preluare a construcţiei prin folosinţa acesteia.
Raportat la cele expuse, Înalta Curte reţine ca fiind fondată critica dezvoltată de reclamantă circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, potrivit prevederilor art. 11 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958, constată că acţiunea reclamantei a fost formulată în termen, iar în acest context, va reveni instanţei de apel obligaţia de a soluţiona cauza pe fond, întrucât soluţia de admitere a apelului formulat de pârâtă, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate se referă doar la analizarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către instanţa de apel, aspect ce reprezintă o necercetare a fondului cauzei în raport cu probele existente şi apărările depuse de reclamantă la dosarul cauzei, sens în care va trimite cauza pentru rejudecare.
În ceea ce priveşte critica recurentei, încadrată de Înalta Curte în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia, decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, întrucât aceasta nu prezintă motivele pentru care apărările sale din întâmpinare au fost respinse, aspect ce încalcă dreptul la un proces echitabil, urmează ca aceasta să fie avută în vedere de către Curtea de Apel Alba-lulia, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC R.T.P. SRL Talmaciu, să caseze decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiaşi instanţe, urmând ca în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. să fie analizate toate motivele şi apărările formulate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC R.T.P. SRL Talmaciu împotriva deciziei nr. 257/2014 din 18 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba-lulia, secţia a ll-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 196/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1951/2015. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... → |
|---|
