ICCJ. Decizia nr. 1891/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1891/2015
Dosar nr. 2607/3/2014
Şedinţa publică din 25 septembrie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub număr 26967/3/2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 10 iulie 2008, reclamanţii T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G. şi B.A.G. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar, V.I.B. şi M.V., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa: să constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în mun. Bucureşti, Sector 1, Calea Dorobanţilor; să dispună obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului situat în mun. Bucureşti, Sector 1, Calea Dorobanţilor, compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţia situată pe acest teren, compusă din subsol, parter, etaj, fiecare dintre pârâţi corespunzător părţii din imobil pe care o deţine, corespunzător regulilor revendicării prin comparare de titluri. Au fost solicitate şi cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 553 din 14 aprilie 2009 pronunţată în Dosar nr. 26967/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii, a respins ca inadmisibilă acţiunea principală şi a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1064 din 24 septembrie 2014 a respins ca nefondată excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, invocată de pârâţii V.I.B. şi M.V.; a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii T.S. şi B.L., B.R., B.D.G. şi B.A.G., aceştia în nume propriu şi în calitate de moştenitori după reclamanta defunctă B.M. împotriva pârâţilor V.I.B., M.V. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca nefondată; au fost obligați reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtului V.I.B. suma de 13.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței, tribunalul a reținut referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că este întemeiată pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, faţă de dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2009. Asupra capătului de cerere privind revendicarea, excepţia inadmisibilităţii este întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (1)1 din Legea nr. 1/2009.
Respingerea capetelor de cerere principale a determinat respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanţie.
Tribunalul a arătat că apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 553/14 aprilie 2009 a fost admis prin Decizia civilă nr. 740/ A din 07 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 18 iunie 2014, Tribunalul a dispus disjungerea celor două cereri de chemare în garanţie.
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, invocată la acelaşi termen de către pârâţi, aceasta a fost respinsă la termenul din 17 septembrie 2014, în raport de practica instanţei supreme, care, prin Decizia nr. 567 din 07 februarie 2013 - Secţia I Civilă, a statuat că verificarea respectării normelor de competenţă se realizează atât de instanţa investită cu judecarea litigiului, cât şi pe calea controlului judiciar, de către instanţele superioare învestite cu judecata căilor de atac, iar în acest din urmă caz, hotărârea instanţei de control judiciar prin care se statuează cu privire la competenţa unei instanţe de a soluţiona litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă, iar readucerea în dezbaterea judiciară a aspectului competenţei materiale ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile, în interiorul aceluiaşi proces.
La termenul de judecată din data de 17 septembrie 2014, tribunalul a calificat capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului în sensul că nu constituie, în realitate, un capăt de cerere de sine stătător, ci justificarea accesorie a capătului de cerere propriu zis, anume revendicarea imobilului: reclamanţii pretind că sunt proprietarii neposesori ai imobilului care le-a fost preluat fără un titlu valabil, iar faptul dacă există sau nu un titlu valabil de preluare a imobilului în litigiu reprezintă o primă condiţie care trebuie verificată în cadrul determinării temeiniciei acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
Această soluţie a fost adoptată de către instanţă în raport de motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată şi de temeiul său juridic, nefiind indicat art. 111 C. proc. civ. ce reprezintă temeiul juridic al unei cereri în constatarea unei situaţii juridice, precum şi de calificarea acţiunii de către reclamanţi, ca fiind o acţiune în revendicare prin comparare de titluri. Totodată, a fost avută în vedere practica judecătorească depusă în prezentul dosar.
Ca urmare a acestei calificări dată cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, respectiv o justificare şi o problemă de temeinicie a acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, tribunalul a constatat că a rămas fără obiect excepţia de inadmisibilitate vizând cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului.
În raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, conform cărora această lege se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, acţiunea apare ca inadmisibilă şi pentru că cererile de restituire trebuie să parcurgă calea specială prevăzută de Legea nr. 165/2013. Astfel, reclamanţii au arătat că au formulat notificare în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar această notificare a rămas nesoluţionată, or, în raport de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, termenul limită în care entitatea administrativă trebuie să soluţioneze notificarea este 1 ianuarie 2017.
Noua lege face inadmisibilă cererea adresată direct instanţei de judecată în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi face inadmisibilă orice acţiune aflată pe rolul instanţelor la această dată.
Prezenta acţiune în revendicare a fost promovată la data de 10 iulie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar prin cererea introductivă reclamanţii au recunoscut că au formulat notificarea nr. 2258 din 13 august 2001 conform Legii nr. 10/2001, notificare care a rămas nesoluţionată. Cele două apartamente ce compun imobilul revendicat au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Constatând că până în prezent nu s-a adoptat o reglementare pentru situaţia în care coexistă mai multe titluri de proprietate pentru acelaşi imobil construcţie, amintită în Hotărârea Preda contra României, precum şi inexistenţa unei jurisprudenţe interne constante în materie, tribunalul a apreciat ca admisibilă prezenta acţiune în revendicare a unui imobil care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi al Legii nr. 165/2013, acţiune promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cât priveşte faptul că pârâţii deţin titluri de proprietate asupra apartamentelor, respectiv contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, care nu au fost anulate şi cu privire la care reclamanţii se află în imposibilitate de a mai cere nulitatea absolută, pe motiv de prescripţie specială reglementată de art. 45 alin. (5)) din Legea nr. 10/2001 şi derogatorie de la dreptul comun, tribunalul a apreciat că această împrejurare nu este un motiv de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare.
Această interpretare este în acord cu practica C.E.D.O. (ex. cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României), conform căreia încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care au dobândit cu bună credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În concluzie, pe fondul cauzei, raportându-se la practica instanţei supreme, tribunalul a observat că, în privinţa drepturilor părţilor asupra imobilului în litigiu, nu se poate face abstracţie de legea specială privind regimul juridic al imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care, fără a exclude legea generală, reglementează condiţiile în care se pot restitui atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi cele preluate fără titlu valabil, precum şi relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii prevăzute de lege ( art. 18 lit. c) şi art. 29 din Legea nr. 10/2001), limitând în acest fel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Trebuie să ţină seama de necesitatea respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de proprietate, a principiului securităţii raporturilor juridice. Această concluzie rezultă din hotărârea pronunţată de instanţa europeană în cauza Pincova şi Pinc v. Republica Cehă.
Având în vedere cele de mai sus, în temeiul art. 480 C. civ. de la 1865 coroborat cu art. 18 lit. c) şi art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că titlurile pârâţilor sunt mai caracterizate, astfel că a dat preferabilitate acestora şi a respins ca nefondată prezenta acţiune în revendicare prin comparare de titluri.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanţii au fost obligați în solidar să plătească pârâtului V.I.B. cheltuieli de judecată în cuantum de 13.800 lei, reprezentate de onorariul de avocat, achitat conform facturii din 28 aprilie 2014.
Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 17 septembrie 2014 au declarat apel reclamanții T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G. şi B.A.G. invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a respins apelul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce privește primele două critici:
În cauză, dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. nu au fost încălcate și nici greșit aplicate, deoarece tribunalul în virtutea atributelor conferite de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., a pus în dezbaterea părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, calificarea juridică a cererilor cu care a fost investită.
Calificarea juridică a cererilor și lămurirea împrejurărilor de fapt și drept este obligatorie pentru instanță, deoarece în funcție de acestea se vor verifica condițiile de formă și fond a pretențiilor părților, precum și incidența în cauză a dispozițiilor legale invocate.
Deși reclamanții și-au întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile dreptului comun în materie, art. 480-481 C. civ., ei nu se află în situația clasică reglementată de Codul Civil, întrucât ei au pierdut dreptul de proprietate printr-o lege a regimului comunist.
Acțiunea în revendicare pune în discuție existența dreptului de proprietate,iar reclamantul este obligat conform art. 1169 C. civ. să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate. Dovada proprietății presupune că persoana a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, iar acesta din urmă a dobândit de la o altă persoană care era proprietar și așa mai departe pe scara tuturor transmițătorilor succesivi.
În consecință, înscrisul prezentat pentru dovadă ar trebui completat cu dovada că toți autorii, care anterior au înstrăinat bunul, au fost ei înșiși adevărații proprietari,deoarece numai astfel ultimul act de dobândire poate fi considerat pe deplin valabil, așa numita probatio diabolica.
În speță, dat fiind că ambele părți au titluri de proprietate, dar de la autori diferiți, s-a solicitat compararea acestora, reclamanții susținând că titlul lor este preferabil întrucât modalitatea de trecere în proprietatea statului nu a fost valabilă.
În ceea ce privește nelegalitatea respingerii acțiunii în revendicare, reclamanții susțin contradictoriu, pe de o parte că deși s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii cauza a fost soluționată fără a se intra în cercetarea fondului, iar pe de altă parte, că este nelegală motivarea potrivit căreia nu au bun în sensul C.E.D.O., cauza Atanasiu fiindu-le neaplicabilă față de data introducerii acțiunii, context în care le-a fost încălcat și dreptul la nediscriminare astfel prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., precum și pentru că nu s-a ținut cont de regulile clasice ale revendicării, ei având un titlu mai bine caracterizat.
Curtea nu a primit aceste argumente având în vedere circumstanțele factuale ale cauzei, respectiv data introducerii acțiunii,normele juridice aplicabile și faptul că reclamanții au uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea nefiind nesoluționată până în prezent.
Deși ca temei juridic s-au indicat dispozițiile art. 480-481 C. civ. și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 acestea nu sunt aplicabile cauzei.
Acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamanți la data de 10 iulie 2008, după data apariției legii speciale - Legea nr. 10/2001 și s-a întemeiat pe faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, intrând astfel în sfera de reglementare a acestei legi.
Plecând de la aceste premise de necontestat, tribunalul nu a dat o motivare contradictorie, cauza fiind cercetată pe fondul său.
Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost respinsă indubitabil, tribunalul arătând, în acord cu jurisprudența internă dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, că acțiunea în revendicare formulată în aceste condiții nu este ab inițio inadmisibilă, doar că ea urmează a fi soluționată ținându-se cont de câteva principii de drept, respectiv „Specialia generalibus derogant ” („Legile speciale derogă de la cele generale”) și principiul securității raporturilor juridice.
S-au considerat irelevante cauzei susținerile potrivit cărora nu s-au avut în vedere prevederile Deciziei nr. 88/2014 a Curții Constituționale referitoare la Legea nr. 165/2013.
Nefondată este și susținerea potrivit căreia nelegal s-a reținut că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 restituirea se realizează numai prin procedura specială prevăzută de aceasta, în fapt fiind o soluție pe excepție și o limitare a dreptul de acces la un tribunal în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Această critică a fost analizată de Curte în mod coroborat cu susținerile apelanților referitoare la aplicabilitatea în cauză a deciziei Atanasiu și alții…, și la încălcarea principiului neretroactivității și a dreptului la nediscriminare.
Referitor la susținerea potrivit căreia noua optică a Curții Europene transpusă în decizia Atanasiu, pronunțată în octombrie 2010 trebuie aplicată doar situațiilor care s-au constituit după pronunțarea acesteia, în caz contrar încălcându-se principiul neretroactivității legii, Curtea a constatat că în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii – hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, fără ca acest lucru să reprezinte o încălcare a principiului tempus regit actum ori a unui proces echitabil.
Prin aplicarea jurisprudenței recente a C.E.D.O. nu s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile deoarece acesta se referă la norme de drept edictate de forul legislativ al unui stat, ori în cauză este vorba de ralierea practicii interne la hotărârea Pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Aplicarea hotărârii Pilot Atanasiu este asimilabilă unor situaţii juridice legale, în desfăşurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Referitor la dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, acesta nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin aplicarea deciziei pilot A., nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care apelanții beneficiau deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la restituire în natură.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului, modificarea practicii datorându-se nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci interpretărilor date chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Critica referitoare la respingerea revendicării pe motiv că titlul pârâților este preferabil nu ține seama de regulile clasice(consfințite în doctrină și jurisprudență) nu este fondată având în vedere considerentele menționate anterior în motivarea criticilor de la primul și al doilea motiv de apel, legea specială înlăturând dreptul comun .
Nici critica referitoare la greșita aplicare a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu este fondată.
Cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 13.800 lei are un caracter rezonabil și proporțional cu activitatea și dificultatea cauzei, ținând cont de obiectul dosarului și de faptul că dosarul se află în al doilea ciclu procesual presupunând mai multe ore de studiu.
Astfel fiind, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Curtea a respins apelul ca nefondat.
Împotriva Deciziei nr. 180/ A din 14 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii T.S., B.L., B.R., B.D.G., B.A.G. şi care au susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Se invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 alin. (1) punctul 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Se arată că hotărârea este nelegală sub aspectul încălcării principiului disponibilităţii consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi a art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi a interpretării eronate a acestor dispoziţii.
În mod greşit instanţa de apel ar fi respins primul motiv de apel privind nulitatea hotărârii atacate prin care a invocat că s-a pronunţat pe altceva decât ceea ce a cerut, modificând petitul cererii de chemare în judecată, fără acordul reclamanţilor. Astfel, s-a reţinut cu privire la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului că nu este un capăt de cerere de sine stătător, ci doar un pretins argument în raport de care să se facă analiza preferabilităţii titlului părților şi astfel să se facă verificarea temeiniciei acţiunii în revendicare.
Se reţine de instanţa de apel (pag.17 ultimul paragraf) că „prin raportare la temeiurile de drept indicate în cererea de chemare în judecată, acţiunea a fost întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 111 C. proc. civ. nefiind menţionat ca temei de drept”.
Faptul că nu ar fi fost indicat la rubrica „temei de drept” dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. nu însemnă că instanţa nu ar fi fost investită cu un capăt de cerere prin care se solicită expres „constatarea nevalabilității titlului statului”.
Din această perspectivă, se arată că instanţa de apel, ca şi cea de fond au încălcat principiul disponibilităţii şi au refuzat să se pronunţe asupra capătului de cerere mai sus menţionat, deşi erau indicate expres temeiurile de drept de către reclamanţi.
Se susţine că este incident şi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină pe de-o parte, iar pe de altă parte, cuprinde motive străine de natura pricinii, în ceea ce priveşte motivarea respingerii motivului 1.2. de apel, deoarece instanţa de apel a respins motivul 1.2. de apel printr-o motivare globală cu cea care viza respingerea motivului 1 de apel. Or, respingerea primului motiv de apel ce viza încălcarea principiului disponibilităţii avea o cu totul altă abordare şi motivare decât aspectele de fond pe care le-ar fi implicat analiza temeiurilor de fapt şi de drept invocate în justificarea motivul 1.2. al apelului.
Instanţa de apel, cât şi cea de fond nu au motivat respingerea constatării nevalabilității titlului statului, nici măcar incidental, deşi pronunţarea instanţei asupra motivelor concrete invocate în justificarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului constituia o premisă esenţială a soluţionării capătului de cerere privind revendicarea.
Se mai susţine că hotărârea este nelegală şi sub aspectul greşitei respingeri a capătului de cerere privind revendicarea, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a respins nejustificat critica reclamanţilor privind greşita soluţionare a cauzei fără a intra în cercetarea efectivă a fondului.
La fond instanţa a reţinut că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 „restituirea se realizează numai prin procedura specială prevăzută de această lege” şi că ar fi inadmisibilă revendicarea în condiţiile existenţei titlurilor neanulate ale pârâţilor.
O astfel de motivare reprezintă de fapt o soluţionare pe excepţie a cauzei, care limitează dreptul de acces la instanţă al reclamanţilor, consacrat prin art. 6 din C.E.D.O. Nicio dispoziţie legală nu interzice expres dreptul reclamanţilor de a acţiona pe calea dreptului comun, în condiţiile în care procedura legii speciale nu s-a dovedit încă a fi eficientă şi viabilă.
Prin hotărârea instanţei de apel - s-au reţinut efectele Deciziei R.I.L. nr. 33/2008 şi incidenţa principiilor „specialia generalibus derogant”, precum şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Or, Decizia R.I.L. nr. 33/2008 a admis ca pot exista şi situaţii de excepţie de la aplicarea legii speciale.
În mod greşit a fost respins şi motivul de apel privind modul de aplicare a jurisprudenței C.E.D.O. în materia noţiunii de „bun” prin reţinerea lipsei „bunului actual” care să îi îndreptățească pe reclamanţi la dobândirea posesiei asupra imobilului în litigiu”, premisă care ulterior conduce instanţa la concluzia ca titlurile pârâţilor sunt mai caracterizate.
Se învederează de către recurenţi că noua optică a Curţii Europene transpusă prin decizia Maria Atanasiu şi alţii contra României trebuie aplicată doar situaţiilor care s-au constituit, născut după pronunţarea acesteia.
Aplicarea practicii stabilite prin decizia Maria Atanasiu (potrivit căreia „bunul actual” ar exista în patrimoniul persoanei doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii au dispus restituirea bunului”) unui litigiu în curs, introdus anterior adoptării acestei decizii, conduce la aplicarea retroactivă a noii jurisprudențe, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Consecinţele aplicării acestei decizii unui proces introdus anterior pronunţării acesteia este de natură să vatăme grav drepturile reclamanţilor recurenţi, întrucât se ajunge la respingerea acţiunii pe motiv că ar fi incidentă noţiunea de „bun” stabilită prin cauza Maria Atanasiu, în condiţiile în care reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare, în baza dreptului de acces la instanţă, consacrat prin dispoziţiile art. 21 din Constituţie, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la Decizia R.I.L. nr. 33/2008 a Î.C.C.J., după 14 ani în care autorităţile nu au soluţionat notificarea formulată de aceştia şi după 6 ani de la data introducerii prezentei acţiuni în raport de jurisprudența previzibilă de la acea dată.
Aplicarea retroactivă a efectelor deciziei Maria Atanasiu contra României ar conduce la încălcarea principiului „tempus regit actum” potrivit căruia actele şi faptele juridice se supun legii aplicabile la data la care s-au născut, această regulă derivând din principiul general al legalităţii.
Se precizează că aplicarea deciziei pronunţate în cauza Maria Atanasiu contra României ar conduce şi la încălcarea art. 6.1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului din perspectiva aplicării retroactive a unor norme noi.
Aprecierea revendicării ca fiind neîntemeiată, pe considerentul existenţei unei legi speciale de restituire sau a lipsei „bunului” în patrimoniul apelanților-reclamanți (în condiţiile în care nu a analizat cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului) vine în contradicţie cu însăşi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii. Prin aceasta s-a recunoscut în manieră expresă, admisibilitatea acestui gen de acţiuni, chiar în condiţiile reglementării unei proceduri speciale de retrocedare a imobilelor preluate de stat.
Din compararea reglementării interne în vigoare la acea dată cu reglementarea internaţională rezultă în mod evident faptul ca dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului erau mai favorabile.
Din acest punct de vedere, dacă, la data soluţionării cauzei, norma internă (art. 480 C. civ.) e mai favorabilă protecţiei unui drept fundamental cum este dreptul de proprietate, atunci reclamanţii se pot prevala de această normă internă mai favorabilă decât Convenţia, în baza aplicării regulii de interpretare per a contrario a art. 20 din Constituţie.
În lumina jurisprudenței Curţii anterioare cauzei Atanasiu, privarea reclamanţilor de bunurile lor, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri vreme de mai mulţi ani, reprezenta o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Analizând situaţia petentei din cauza Porteanu contra României, similară cu a reclamantelor recurente, respectiv formularea unei notificări în baza Legii 10/2001 la care nu a primit niciun răspuns, Curtea a arătat ca vânzarea unei părți din imobilul reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, care nu permitea decât înstrăinarea unor bunuri dobândite în mod legal, împiedica reclamanta sa se bucure de dreptul sau de proprietate, fără ca reclamantei să-i fie acordata vreo despăgubire pentru aceasta privare.
Prin urmare, Curtea Europeană statuase că există încălcarea dreptului prevăzut de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol chiar şi în situaţia revendicărilor îndreptate împotriva subdobânditorilor de la stat, independent de obţinerea în prealabil a unei hotărâri de restituire - aşa cum se interpretează în prezent hotărârea M. Atanasiu c. Romaniei. Or, tocmai acest lucru se solicită şi prin prezenta acţiune - obţinerea unei hotărâri de restituire. Aplicarea unui astfel de raţionament ar însemnă practic negarea accesului la justiţie pentru a obţine tocmai o astfel de hotărâre.
Se mai arată că respingerea revendicării pe motiv ca titlul pârâţilor este cel preferabil nu ţine seama de regulile clasice (consfinţite în doctrină şi jurisprudență) ale revendicării întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., care implică compararea titlurilor pârâţilor sub toate aspectele. Sub acest aspect, norma internă era mai favorabilă reclamanţilor decât jurisprudența C.E.D.O. posterioară introducerii acţiunii, ceea ce permite reclamanţilor să aleagă invocarea normei mai favorabile de protecţie a unui drept fundamental cum este dreptul de proprietate, potrivit art. 20 din Constituţie.
În aceste condiţii, instanţa trebuia să soluţioneze revendicarea având în vedere că titlul apelanților-reclamanți este preferabil celui avut de intimații-pârâți, întrucât este emis la o dată anterioară.
Întrucât ambele părţi - atât apelanții-reclamanți, cât şi intimaţii-pârâţi - se prevalează de existenta unor titluri de proprietate asupra bunului, instanţa investită cu soluţionarea cauzei trebuie să procedeze la compararea acestora, urmând să dea preferinţă părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat şi al cărei drept este preferabil.
Titlul apelanților-reclamanți provine de la un non-dominus, adică de la stat, în baza Legii nr. 112/1995.
Statul nu ar fi putut înstrăina valabil un bun preluat în mod abuziv, potrivit principiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet”.
Intrând în posesia imobilului în mod abuziv, statul nu putea sa-l înstrăineze ulterior în mod valabil către subdobânditori, căci nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuși, iar „necontestarea titlului cumpărătorilor în termenul legal” nu poate consolida ipso jure actul încheiat în patrimoniul pârâţilor, aşa cum greşit reţine instanţa de fond.
Se mai arată că posesia autorilor recurenților-reclamanți asupra imobilului este mai caracterizată, fiind născută în baza unui titlu de origine, şi pe cale de consecinţă, este prioritară faţă de posesia dobândită de intimaţii-pârâţi.
Toate acestea formează convingerea că titlul apelanților-reclamanți este mai bine caracterizat decât titlul intimaților-pârâți, întrucât așa-zisa „înstrăinare” operată de stat contravine însăși Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi îndeosebi dreptului la respectarea proprietăţii bunurilor garantate de art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, Statul recunoscând la momentul „vânzării” împrejurarea că nu are un titlu valid şi persistând astfel în comiterea unor acte abuzive de dispoziţie asupra imobilului revendicat, astfel cum se statua în jurisprudența previzibilă a Curţii de la momentul introducerii acţiunii (cauza Engber c. României).
Nici prevederile Legii nr. 213/1998, nici prevederile Legii nr. 10/2001 nu interzic formularea acţiunii în revendicare de drept comun, ci stabilesc doar cadrul legal şi condiţiile speciale în care poate fi valorificat dreptul de proprietate în situaţiile vizate de legea specială. Ele trebuie înţelese aşadar ca acte normative ce instituie o procedură specifică, că modalitate alternativă de redobândire a proprietăţii preluate de stat, fără ca prin adoptarea lor să se limiteze, sau mai grav, să se înlăture prerogativa titularului dreptului de proprietate de a alege remediul judiciar cel mai eficient, în speţă, acţiunea în revendicare de drept comun.
Ipoteza recurenţilor reclamanţi reprezenta mai mult decât o speranţă legitimă în accepţiunea dată acestei noţiuni în cauza Păduraru c. României).
Respingerea acţiunii în revendicare echivalează deopotrivă cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecinţa pierderii beneficiului imprescriptibilităţii, atribut esenţial al revendicării imobiliare.
Instanţa de apel a reţinut că acest drept nu ar putea fi analizat decât prin raportare la un alt drept garantat de Convenţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O. „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire”.
Acest drept este consacrat şi prin dispoziţiile Protocolului nr. 12 la C.E.D.O, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006.
A admite că Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate şi a o aplica ca justificare a respingerii unor acţiuni în revendicare directă ar însemna, practic, încălcarea dreptului la nediscriminare, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Astfel, în mod discriminatoriu ar fi restricţionată apărarea dreptului de proprietate în cazul în care autorul încălcării este statul.
Se mai consideră că în mod nelegal a fost respins şi motivul de apel privind stabilirea cuantumului ceea ce priveşte obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ale pârâtului V.I.B. în cuantum de 13.800 lei.
Se arată că au fost interpretate şi aplicate eronat art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului acestor cheltuieli, având în vedere gradul de dificultate al cauzei fiind o cauză de tip repetitiv, munca efectiv prestată de către avocat, redusă în raport de participarea la numai două termene de judecată.
Se invocă dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 492 din 8 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 583 din 5 iulie 2006.
În sensul celor arătate se consideră şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Primul motiv de recurs vizează, în esenţă, incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi a art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi a art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi sub aspectul lipsei motivării în privinţa motivului de apel referitor la respingerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Se susţine că în mod eronat instanţa de apel a modificat petitul cererii de chemare în judecată considerând că cererea privind constatarea nevalabilității titlului - decizia de preluare emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951 - nu este un capăt de cerere de sine stătător, ci doar un pretins argument în raport de care să se facă analiza preferabilităţii titlului părților.
Motivul de recurs invocat nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie acţiunea în revendicare formulată la data de 10 iulie 2008 de moştenitorii foştilor titulari ai dreptului de proprietate care, printr-un act normativ - Decretul nr. 111/1951 au fost deposedaţi de imobilul în litigiu. Reclamanții au susţinut în dovedirea acţiunii că titlul lor de proprietate este preferabil deoarece modalitatea de trecere în proprietatea statului nu a fost valabilă.
Cum acţiunea în revendicare este acea acţiune reală, petitorie, prin care proprietarul neposesor solicită de la neproprietarul posesor bunul, în mod corect instanţa de fond şi cea de apel au apreciat că cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului nu este un capăt de cerere de sine stătător, ci fundamentul, cauza raportului juridic dedus judecăţii, analiza acestei modalităţi de preluare a bunului reprezentând verificarea temeiniciei acţiunii în revendicare, pe fondul acesteia.
Solicitarea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al preluării nu poate fi privită ca un petit propriu-zis, distinct de capătul de cerere privind revendicarea, instanţele de judecată realizând în mod just analiza incidentală a valabilităţii preluării de către stat a bunului în contextul analizei acţiunii în revendicare, fără a încălca dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. sau ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Nici critica recurenţilor-reclamanţi privind nemotivarea deciziei şi reţinerea unor motive străine de natura pricinii, de către instanţa de apel nu subzistă, instanţa de apel a răspuns motivelor de fapt şi de drept invocate, precum şi criticilor şi mijloacelor de apărare invocate de reclamanţi în contextul analizei motivului de apel privind revendicarea, implicit şi pe aspectul constatării nevalabilităţii titlului statului, şi, pe de altă parte nu s-au identificat motive străine de natura pricinii.
De altfel, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., chiar dacă dispoziţiile art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului au impus instanţelor naţionale să-şi motiveze deciziile, această obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale ce au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia, argumente existente în decizia recurată.
Critica recurenţilor-reclamanţi ce vizează incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte greşita respingere a cererii privind revendicarea nu poate fi primită. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa a soluţionat cererea în revendicarea terenului fără a intra în cercetarea fondului. Prin sentinţa civilă nr. 1064 din 24 septembrie 2014 Tribunalul Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi şi a respins acţiunea civilă pe fondul acesteia, aspect reţinut în mod just şi de Curtea de Apel prin decizia nr. 180/ A din 14 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti.
De altfel, s-a invocat că Tribunalul nu a procedat la respingerea acţiunii promovate pe considerentul că ar fi incidente prevederile art. 4 şi art. 33 din Legea nr. 165/2013, instanţa având în vedere practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva aplicării art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţele de judecată nu au limitat dreptul la acces la instanţă al reclamanţilor, aşa cum se susţine, deoarece nu au considerat că dreptul reclamanţilor de a acţiona pe calea dreptului comun este interzis, ci au făcut în mod just o analiză a aplicabilităţii Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii şi a incidenţei principiilor „specialia generalibus derogant”, precum şi al securităţii raporturilor juridice.
Astfel, în mod just s-a reţinut că reclamanţii care nu deţin un „bun actual” în sensul practicii C.E.D.O. nu au un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei asupra imobilului în litigiu. Nefinalizarea procedurii administrative declanşate de reclamanţi, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzută de legea specială nu dă naştere la un drept de restituire a bunului în patrimoniul reclamanţilor, nefiind posibil ca particularii să fie răspunzători pentru incoerenţa manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării normelor actului special de reparaţie, inclusiv pe componenţa despăgubirilor cuvenite a fi acordate persoanelor îndreptăţite.
Referitor la critica recurenţilor-reclamanţi privind modul de aplicare a jurisprudenţei C.E.D.O. şi analiza noţiunii de „bun” prin reţinerea lipsei „bunului actual” care să îi îndreptăţească pe reclamanţi la dobândirea posesiei asupra imobilului în litigiu, corect instanţa de apel a procedat la analiza aplicabilităţii deciziei pronunţate în cauza Maria Atanasiu contra României, considerând că reclamanţii nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenţiei.
Susţinerile recurenţilor reclamanți privitoare la aplicarea retroactivă a efectelor acestei decizii care ar conduce la încălcarea principiului „tempus regit actum” şi indirect, la încălcarea dreptului de acces la instanţă nu pot fi primite.
În mod corect s-a reţinut că prin aplicarea hotărârii Pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României în cauză nu se încalcă principiul neretroactivităţii legii civile deoarece principiul menţionat vizează normele legale interne ale unui stat, în speţă fiind vorba de aplicarea unei hotărâri pilot a C.E.D.O. care a procedat la interpretarea dispoziţiilor legale incidente atât la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 10 iulie 2008, cât şi la data pronunţării respectivei hotărâri. S-a mai considerat în mod just că aplicarea hotărârii pilot Atanasiu este asimilabilă unor situaţii juridice legale în desfăşurare.
Procedura emiterii unei hotărâri pilot oferă statului vizat posibilitatea rezolvării problemei de drept ce a generat cererile repetitive într-un termen relativ scurt, acest fapt fiind în interesul justiţiabililor care se confruntă cu disfuncţionalităţile respective, persoane care, în urma remedierii aspectelor identificate de Curte, vor beneficia de proceduri mai eficiente, cu rezultatul soluţionării unor litigii în termen rezonabil şi previzibil.
A accepta opinia acreditată de recurenții-reclamanți în sensul că hotărârea pilot s-ar aplica doar situaţiilor constituite după pronunţarea acesteia (după octombrie 2010) ar echivala în fapt cu o neaplicare a hotărârilor C.E.D.O., şi o negare chiar a caracterului acestei hotărâri pilot ce vizează rezolvarea unei probleme de drept în cauze repetitive.
Faţă de considerentele expuse, nici susţinerea recurenţilor-reclamanţi privind soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare în sensul de a se avea în vedere că titlul reclamanţilor este preferabil celui al pârâţilor nu poate fi primită, în mod just apreciindu-se că proprietarul care nu deţine un „bun” (reclamanţii în speţă) nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
În mod corect s-a reţinut că distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri s-a realizat în cauza Atanasiu şi alţii contra României, în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantei, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
În mod just s-a reţinut că reclamanţii nu sunt în situaţia de a fi posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea” nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
În ceea ce priveşte motivul de recurs relativ la dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. în privinţa căruia în mod corect instanţa de apel a considerat că trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, nici acesta nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Tratamentul „discriminatoriu” pe care îl invocă reclamanţii care consideră că prin respingerea acţiunii în revendicare deoarece Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate se produce practic o încălcare a dreptului la nediscriminare, nu se verifică în speţă. Dreptul la nediscriminare garantat de art. 14 din C.E.D.O. şi de dispoziţiile Protocolului nr. 12 Adiţional la C.E.D.O. presupune ca , pe de o parte, acest drept să fie invocat în legătură cu alt drept garantat de Convenţie, iar pe de altă parte, să existe un criteriu de discriminare care să afecteze exercitarea acelui drept prevăzut de lege. În speţă, prin aplicarea deciziei Atanasiu nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi dreptului la un „bun” decât dacă reclamanţii ar fi beneficiat de o hotărâre definitivă care să confirme dreptul la restituirea în natură a bunului respectiv.
Faţă de considerentele expuse în contextul analizării motivelor de recurs privind incidenţa deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii şi a hotărârii pilot Atanasiu se impune a nu fi primită nici critica privind preferabilitatea titlului reclamanţilor în acţiunea în revendicare prin invocarea normei interne mai favorabile, de protecţie a unui drept fundamental, şi anume acela de proprietate.
Sub celălalt aspect, modificarea practicii judiciare s-a datorat aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, doar interpretărilor dispoziţiilor convenţionale, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte noţiunea de „bun”.
Ultima critică de recurs vizează dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi reclamanții, către pârâtul V.I.B. (în cuantum de 13.800 lei), fiind exprimată nemulţumirea faţă de aplicarea acestei dispoziţii în sensul că nu s-a procedat la o reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanţa de judecată.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea dintre avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului şi volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie statuează asupra principiului pe care îl degajă şi anume acela că cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile.
În cauză, proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea şi complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat, chestiune lăsată la aprecierea instanţelor de fond, a fost analizată de instanţa de fond ca şi de cea ce apel, acestea justificând că nu se impune reducerea onorariului avocaţial care, în cuantumul stabilit, reflectă valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul prezentului litigiu care a parcurs două cicluri procesuale.
Procedând astfel, instanţa de apel a recurs la o justă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru aceste considerent, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii T.S., B.L., B.R., B.D.G., B.A.G. împotriva Deciziei nr. 180/ A din 14 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1906/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1889/2015. Civil → |
|---|
