ICCJ. Decizia nr. 200/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 200/2015

Dosar nr. 39/33/2014

Şedinţa publică din 22 ianuarie 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 1 aprilie 2009 pe rolul Judecătoriei Huedin, cerere precizată la data de 9 iunie 2009, reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăişoru a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul O.P.O.R. Brăişoru, să se constate nevalabilitatea adresei O.P.O.R. din Brăişor, aprobarea C.E.O.R. Cluj nr. 4608/1950, ca act de intabulare în cartea funciară, invocând ca temei juridic al acestei cereri prevederile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Prin sentinţa civilă nr. 129 din 16 februarie 2010 Judecătoria Huedin a respins acţiunea civilă precizată. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că, prin Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a stabilit procedura de restituire a bunurilor preluate prin efectul Decretului nr. 358/1948, astfel că nu se poate dispune, prin simpla constatare a nevalabilităţii adresei la care face referire reclamanta, asupra însuşi dreptului de proprietate asupra bunurilor ce aparţin cultelor religioase. Pe de altă parte, intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtului nu s-a efectuat în baza unei simple adrese, ci în baza dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Parohia B.G.C. Brăişoru.

La termenul de judecată din 26 octombrie 2010, în faţa Tribunalului Cluj, apelanta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Huedin, invocând în susţinerea acestei excepţii dispoziţiile art. 3 ale Decretului-Lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005.

Tribunalul Cluj, prin Decizia civilă nr. 528/A din 2 noiembrie 2010, a respins excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Huedin şi a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Referitor la excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Huedin, tribunalul a reţinut că prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005, nu sunt incidente în cauză, deoarece acţiunea formulată de reclamantă nu are ca obiect revendicarea de la pârâtă a imobilelor înscrise în C.F. Brăişor, ci doar constatarea nevalabilităţii unei adrese, ca act de intabulare în cartea funciară, astfel încât nu se poate considera că, în cauză, se derulează procedura menţionată de actul normativ special, privind reglementarea situaţiei juridice a imobilelor, prin convocarea comisiei mixte şi apoi apelarea la acţiunea în justiţie.

Tribunalul a mai reţinut că procedura menţionată mai sus este aplicabilă doar în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult şi casele parohiale, iar în speţă imobilele pentru care se solicită constatarea nevalabilităţii adresei, ca act de intabulare în cartea funciară, sunt terenuri, doar asupra terenului fiind înscrisă o construcţie, însă având destinaţia de casă din lemn.

În consecinţă, tribunalul a considerat că prima instanţă a fost competentă să soluţioneze acţiunea reclamantei, având ca obiect constatarea nevalabilităţii unui act, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Referitor la fondul cauzei, tribunalul a constatat, la fel ca şi prima instanţă, că înscrierea dreptului de proprietate al O.P.O.R. Brăişor s-a efectuat în temeiul dispoziţiilor legale privind transferul dreptului de proprietate de la comunităţile locale al cultului greco-catolic la cele ale cultului ortodox.

Totodată, actul a cărui nevalabilitate se solicită a fi constatată are natura juridică a unei cereri de înscriere în cartea funciară, care a fost soluţionată prin încheierea C.F. din 15 iulie 1950, astfel încât nu se poate stabili nevalabilitatea acestuia ca act în temeiul căruia s-a cerut înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei, atât timp cât nu a îndeplinit acest rol.

Este adevărat că în C.F. Brăişor s-a menţionat că dreptul de proprietate în favoarea O.P.O.R. Brăişor s-a înscris în baza „adresei O.P.O.R. din Brăişor, aprobarea C.E.O.R. Cluj, nr. 4608/1950”, însă aceste menţiuni sunt rezultatul unor erori materiale, fiind evident că „adresa” menţionată era de fapt cererea de înscriere a dreptului de proprietate, iar acest drept a fost înscris în temeiul dispoziţiilor legale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăişoru.

Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 1000/R din 16 martie 2011, a admis recursul reclamantei, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul Cluj.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că, deşi tribunalul a rămas în pronunţare doar asupra excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Huedin, s-a pronunţat şi asupra fondului apelului, încălcând astfel principiul contradictorialităţii.

Referitor la obiectul acţiunii precizate formulate de către reclamant, instanţa de recurs a apreciat că este vorba despre o acţiune în revendicare a lăcaşului de cult şi a terenului aferent, chiar dacă acest lucru nu rezultă cu certitudine din modul defectuos în care a fost formulată acţiunea. De altfel, în faţa instanţei de apel este indicat în mod expres de către reprezentantul reclamantei că este vorba despre o acţiune în revendicare a lăcaşului de cult şi a terenului aferent. O interpretare a obiectului acţiunii în sensul celei făcute de către instanţele de fond ar fi de natură a încălca dreptul părţilor la un proces echitabil, drept care încorporează obligaţia de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil, reclamanta fiind nevoită să promoveze o nouă acţiune având ca obiect revendicare, având în vedere că aceasta este de fapt intenţia sa reală încă de la momentul promovării prezentei acţiuni.

În ceea ce priveşte existenţa lăcaşului de cult, curtea de apel a considerat că se impune completarea probatoriului de către instanţa de apel în rejudecare, excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei putând fi corect soluţionată numai după stabilirea corectă a stării de fapt pe baza probelor administrate conform indicaţiilor date de instanţa de recurs.

În rejudecarea apelului, Tribunalul Cluj, prin Decizia civilă nr. 501/A din 9 noiembrie 2011, a admis apelul declarat de reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăişoru împotriva sentinţei Judecătoriei Huedin, pe care a anulat-o şi a reţinut cauza spre judecare în primă instanţă în favoarea Tribunalului Cluj.

La pronunţarea acestei soluţii Tribunalul Cluj a avut în vedere concluziile raportului de expertiza efectuat în cauză de ing. A.G., potrivit căruia construcţia casa de lemn de sub nr. top. 117/2 nu mai există în prezent.

De asemenea, se mai retine că terenul pe care se află edificat lăcaşul de cult, Biserica din Brăişoru, situat din punct de vedere administrativ în localitatea Brăişoru, se identifică nu numai pe parcela cu nr. top. 117/2, ci şi pe parcela cu nr. top. 117/1 şi o parte din parcelele 115/2 şi 116/2, aşa cum rezulta şi din planşele anexe la raportul de expertiza.

Din răspunsul la adresele efectuate către Consiliul Local al Comunei Sâncrai instanţa a reţinut că în satul Brăişoru exista o singura biserică, iar clădirea Căminului Cultural din satul Brăişoru este dată în folosinţă gratuită pe durată determinată pentru B.R.U.R.G.C. Brăişoru. (fila 50).

Având în vedere probele de mai sus şi prevederile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005, tribunalul a apreciat că este întemeiată excepţia necompetentei materiale a primei instanţe, dispunând anularea sentinţei pronunţate de Judecătoria Huedin şi reţinerea cauzei pentru judecare în primă instanţă.

Împotriva Deciziei civile nr. 501/A/2011 a Tribunalului Cluj a declarat recurs pârâtul O.P.O.R. Brăişoru, iar prin Decizia civilă nr. 576/R din 10 februarie 2012 Curtea de Apel Cluj a respins recursul, ca nefondat.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 335 din 27 iunie 2013 Tribunalul Cluj a respins acţiunea precizată şi extinsă formulată de reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăişoru, în contradictoriu cu pârâţii O.P.O.R. Brăişor, H.T., M.M., M.V., având ca obiect rectificare C.F., revendicare şi anulare acte juridice.

S-au respins cererile de intervenţie accesorie formulate în interesul reclamantei de către intervenienţii P.S., P.A., P.M.M., P.I.V., P.I.M., S.G., S.A., S.I.L., S.L., S.D.I., S.C.O., C.A., M.E., M.A.

S-au admis cererile de intervenţie în interesul pârâtei formulate de către intervenienţii H.D., H.D., V.F., V.M., T.G., T.F., M.M., M.D., M.L., M.M., M.M., M.L.M., M.P., C.M., H.V., H.H., L.A., S.S., C.O., C.D., C.G., C.S., S.I., C.I, N.L., S.M., S.E., M.C.A., M.F., L.R., F.I., B.I., B.M., B.A., B.M., B.A., P.I., G.H., G.A., M.M., B.I., B.A., C.M., B.M., B.F., C.A., C.R., C.G., N.V., R.T., S.G., D.S., R.V., M.M., M.F., B.I., B.M., M.M., M.G., M.F., M.N., B.A., B.R., B.M., B.D., B.P., B.A., C.M., N.I., N.L., C.V., I.A., I.M., V.A., F.A., R.M., B.A., M.D., A.C., P.M.

A fost obligată reclamanta şi intervenienţii în interesul reclamantei să achite pârâtei Oficiul Parohial Ortodox Brăişor suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Cluj a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:

Prin acţiunea civilă precizată înregistrată pe rolul Judecătoriei Huedin reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul O.P.O.R. Brăişor, să se constate nevalabilitatea adresei O.P.O.R. din Brăişor, aprobarea C.E.O.R. Cluj din 1950.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că este continuatoarea juridică a fostului O.C.G.C. Brăişoru, după cum rezultă din adeverinţa din 01 octombrie 2008.

Prin adresa O.P.O.R. din Brăişor, aprobarea C.E.O.R. Cluj din 1950 s-a dispus intabularea dreptului de proprietate a O.P.O.R. Brăişor asupra terenurilor în suprafaţă totală de 1.382 mp înscris în C.F. Brăişor, în suprafaţă totală de 7.915 mp înscrise în C.F. Brăişor sub nr. top. 50,152,153,154,173,174,177,201, 364, 365, 458, 459, 460, 549, 550, 551, 870, 1124 în suprafaţă totală de 402.525 mp înscrise în C.F. Brăişor sub nr. top. 992/1, 349/3, 394/4 în suprafaţă totală de 51.525 mp înscrise în C.F. Brăişor.

Adresa O.P.O.R. din Brăişor, aprobarea C.E.O.R. nr. 4608/1950 este lovită de nulitate absolută ca modalitate de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară, a dreptului de proprietate a Oficiului Parohial Român, deoarece nu respectă dispoziţiile art. 17 din Decretul Lege nr. 115/1938, care prevăd că intabularea în cartea funciară poate fi realizată doar în temeiul unui acord de voinţă sau în temeiul unei decizii administrative elaborate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, care înlocuiesc acordul de voinţă.

Or, adresa O.P.O.R. din Brăişor, aprobarea C.E.O.R. Cluj nr. 4608/1950 nu respectă dispoziţiile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938 în temeiul căreia s-a efectuat intabularea.

Prin notele de şedinţă înregistrate la dosar la data de 18 septembrie 2012, pârâtul O.P.O.R. Brăişoru a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând, în esenţă, că termenul general de prescripţiei extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 era depăşit la data introducerii acţiunii.

Tot pe cale de excepţie, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei achizitive în temeiul dispoziţiilor art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea tabulară, dispoziţia legală care a consolidat dreptul înscris deja în cartea funciară. Excepţia este invocată în temeiul prevederilor art. 1841-1842 C. civ., potrivit cărora prescripţia poate fi opusă în cursul unei instanţe, până la momentul în care curtea de apel va pronunţa decizie definitivă.

La data de 12 noiembrie 2012 au formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei numiţii H.D., H.D., V.F., V.M., T.G., T.F., M.M., M.D., M.L., M.M., M.M., M.L.M., M.P., C.M., H.V., H.H., L.A., S.S., C.O., C.D., C.G., C.S., S.I., C.I., N.L., S.M., S.E., M.C.A., M.F., L.R., F.I., B.I., B.M., B.A., B.M., B.A., P.I., G.H., G.A., M.M., B.I., B.A., C.M., B.M., B.F., C.A., C.R., C.G., N.V., R.T., S.G., D.S., R.V., M.M., M.F., B.I., B.M., M.M., M.G., M.F., M.N., B.A., B.R., B.M., B.D., B.P., B.A., C.M., N.I., N.L., C.V., I.A., I.M., V.A., F.A., R.M., B.A., M.D., A.P.C., P.M.

În cererea de intervenţie, intervenienţi au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, justificându-şi interesul de a interveni în prezentul litigiu prin faptul că sunt credincioşi ortodocşi cu domiciliul în satul Brăişoru, respectiv moştenitori legali ai defuncţilor credincioşi ortodocşi decedaţi, care deţin proprietăţi pe raza satului, indiferent de domiciliul lor înscris în acte.

La data de 30 ianuarie 2013 s-a înregistrat la dosar cererea de intervenţie în interesul pârâtei, formulată de intervenientul H.T., precum şi cea formulată de intervenienţii A.P.C., P.M. şi M.I.

La data de 30 ianuarie 2013, intervenienta M.A. a depus la dosar cerere de renunţare la judecata cererii de intervenţie accesorie.

La data de 5 februarie 2013 s-au înregistrat la dosar cereri de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, formulate de M.A.G., M.A.I., P.S., P.A., P.M.M., P.M.M., P.I.V., P.I.M., V.C., S.G., S.A., S.I.L., S.L., S.D.I., S.C.O., C.A., M.E., M.A., S.G., S.O., M.E.A., M.I., C.V.A., C.I., C.C.A., M.O., C.C.F., C.A.E., M.D., M.S., M.M.A., M.D.S., M.C.S., M.I., M.A., M.R., C.R., C.A., C.I., C.I., C.A., C.I., C.D., C.L.M., C.G.S., M.V., G.S., G.C.M., M.D., M.R., M.D.E., C.A., M.I., M.F., I.A., B.M., B.M., B.C., B.M., P.I., P.A., R.D., R.D., R.B., S.M., S.A., S.A.M., S.C.D., S.R.A., S.R.C., S.R.Ş., S.O., M.G., M.F., M.O., M.A., A.M., M.A.

Aceşti intervenienţi au solicitat admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

La data de 5 februarie 2013, reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăişoru a depus la dosar precizare şi extindere de acţiune prin care, pe lângă petitele formulate în acţiunea introductivă, a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de schimb imobiliar încheiat la data de 17 martie 1926 între B.G.C. Brăişoru, pe de o parte şi H.V. şi soţia M.A., pe de altă parte, vizând terenul aferent lăcaşului de cult, B.G.C. din Brăişoru şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între H.T., M.M., M.V. şi B.G., în calitate de vânzători, pe de o parte şi P.O.R. Brăişoru, cu privire la terenul înscris în C.F. Brăişoru.

De asemenea, reclamanta şi-a extins acţiunea împotriva pârâţilor H.T., M.M., M.V. şi B.G.

În motivarea extinderii şi precizării de acţiune, reclamanta a arătat că pârâţii persoane fizice H.T., M.M., M.V. şi B.G. sunt succesorii în drepturi ai proprietarilor tabulari H.V. şi M.A., înscrişi în C.F. Brăişoru.

Prin contractul de schimb încheiat la data de 17 martie 1926, parohia greco-catolică Brăişoru a transmis cu titlu de schimb, în proprietatea antecesorilor pârâţilor persoane fizice, dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. top. 117/1, în schimbul terenului înscris sub nr. top. 117/2.

Actul juridic încheiat de părţi nu a reprezentat voinţa reală a părţilor contractante în privinţa imobilelor care au format obiectul schimbului.

Astfel, scopul încheierii contractului de schimb l-a constituit intenţia credincioşilor greco-catolici din localitatea Brăişoru de a edifica un lăcaş de cult pe o parcelă de teren având un amplasament corespunzător.

Faţă de poziţionarea parcelelor, s-a convenit cu H.V. şi soţia M.A. ca parohia să devină proprietară asupra parcelei, ambele părţi fiind în eroare însă cu privire la identitatea obiectului.

Parohia era proprietara parcelei de teren, astfel încât, contractul de schimb a fost încheiat pentru a dobândi parcela alăturată şi în niciun caz pentru a intercala terţe persoane ca proprietare, pe o parcela aflată între două parcele aparţinând bisericii.

Convenţiei a cărei nulitate o invocă îi lipseşte scopul mediat, cât şi scopul imediat, ce constituie cauza actului juridic.

Pe de altă parte, din perspectiva consimţământului părţilor, este necesar să avem în vedere voinţa juridică reală şi internă a părţilor, astfel cum impun dispoziţiilor art. 977 C. civ. în privinţa interpretării convenţiilor. Lipsa cauzei, ori nerealitatea cauzei atrage sancţiunea nulităţii în baza principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

Anularea actului de schimb încheiat în anul 1926 atrage şi desfiinţarea actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii persoane fizice şi Parohia ortodoxă Brăişoru.

În plus, convenţia subsecventă a fost încheiată cu rea-credinţă între părţi, căci scopul acesteia nu a fost acela ca pârâta să devină proprietara imobilului, ci acela de a paraliza acţiunea sa în revendicare.

Prin încheierea interlocutorie pronunţată la data de 12 iunie 2013, instanţa a admis în principiu cererile de intervenţie accesorie formulate de enoriaşii celor două biserici care au domiciliul în Brăişor, respingând în principiu cererile de intervenţie ale persoanelor care au domiciliul în altă localitate.

Analizând probatoriul administrat în cauză, tribunalul a reţinut următoarea stare de fapt:

Imobilele înscrise în C.F. Brăişor au fost proprietatea tabulară a B.G.C. din Brăişor, înscrisă prin încheierea C.F. din 30 septembrie 1905, după cum rezultă din copia cărţii funciare aflată la fila 5 dosar.

Imobilul înscris în C.F. Brăişor a fost proprietatea numiţilor H.T. şi a soţiei M.O., după cum rezultă din înscrierea de sub B 6-7 din C.F. (fila 7 dosar).

Cu încheierea C.F. din 17 ian. 1928 s-a dispus transnotarea parcelei în C.F. Brăişor în favoarea numiţilor H.T. şi soţia M.O., iar în baza contractului de schimb din 17 martie 1926, asupra imobilului de sub cu nr. top. 117/2, transnotat din C.F. Brăişor sub A+3, s-a intabulat dreptul de proprietate al B.G.C. din Brăişor.

Prin adresa din 1950, P.O.R. Brăişor, prin preot M.T., a solicitat Biroului de carte funciară de la Judecătoria Populară Huedin, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea sa asupra imobilelor din mai multe cărţi funciare, inclusiv din C.F. Brăişor, arătând că Parohia (comunitatea) greco-catolică din comuna Brăişor, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 358/1948, a revenit la C.O.R., iar potrivit art. 37 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul cultelor Religioase, toate bunurile şi întreaga avere a cultului părăsit se strămută în patrimoniul parohiei cultului adoptat (fila 50 dosar).

Prin încheierea C.F. din 15 iulie 1950, în baza adresei O.P.O.R. din Brăişor, aprobată de C.E.O.R. din Brăişor sub nr. 4608/1950, asupra imobilului de sub A+2-3 din C.F. Brăişor, proprietatea de sub B5 şi 7 al Oficiului Parohial Greco-Catolic din Brăişor, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea O.P.O.R. Brăişor.

Prin acţiunea de faţă, calificată drept una în revendicare, reclamanta contestă dreptul de proprietate al pârâtei asupra lăcaşului de cult din com. Brăişor şi a terenului aferent acestuia, în considerarea faptului că înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei în cartea funciară nu este valabilă, fiind dispusă în temeiul unui act care nu este apt de intabulare raportat la dispoziţiile art. 17 din Decretul Lege nr. 115/1938.

De asemenea, prin precizarea de acţiune, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de schimb încheiat în anul 1926 între P.G.C. Brăişor şi numiţii H.T. şi soţia M.O., prin care imobilul de la nr. top. 117/2, respectiv cel cu nr. top. 117/1, au fost schimbate, parcela cu nr. top. 117/2 devenind proprietatea Parohiei, iar cea cu nr. top. 117/1 devenind proprietatea soţilor H., invocând lipsa sau falsitatea cauzei.

Constatarea nulităţii acestui contract de schimb era indispensabilă reclamantei, întrucât biserica este edificată în mare parte pe terenul care era proprietatea B.G.C. în anul 1950.

Ca motiv al lipsei cauzei convenţiei, reclamanta a invocat eroarea părţilor asupra identităţii obiectului convenţiei.

În opinia instanţei, aceasta eroare obstacol nu a fost probată de reclamantă. Într-adevăr reclamanta a propus administrarea probei testimoniale pentru dovedirea acestui aspect, însă persoanele propuse ca martor nu au fost contemporane cu actul juridic atacat. În aceste condiţii, instanţa a apreciat proba solicitată indirectă şi, prin urmare, neconcludentă. Reclamanta nu a probat eroarea pretinsă prin alte mijloace de probă. În pus, susţinerea reclamantei referitoare la eroare nu este verosimilă, căci din planul de carte funciara aflat la fila 31 dosar, poziţia celor doua parcele se observa fără dificultate. Ar putea fi suspectată existenţa unei erori din partea copermutanţilor cu privire la amplasamentul parcelelor, în condiţiile în care ar exista anumite neclarităţi în situaţia celor doua proprietăţi, care ar putea genera confuzii, or, în speţă nu ne aflam într-o astfel de situaţie.

În plus, contractul de schimb a fost urmat de construirea bisericii, operaţiune care a presupus fără îndoială întocmirea unor planuri, ce ar fi relevat amplasamentul parcelei pe care urma să se edifice biserica.

Între momentul construirii bisericii şi cel al trecerii acesteia în proprietatea pârâtei au trecut 22 de ani, perioadă în care nu s-a susţinut că ar fi fost reclamată vreo confuzie cu privire la amplasamentul parcelelor de teren ce au făcut obiectul schimbului din 1926.

Această tăcere îndelungată dă naştere unei prezumţii puternice în sensul că actul de schimb a cuprins intenţia reală a copermutanţilor.

Iar schimbul, astfel cum a fost făcut, nu este lipsit de logică, aşa cum sugerează reclamanta, căci dacă enoriaşii H.T. şi H.O. ar fi dorit sa ofere gratuit teren pentru construirea bisericii, iar lotul lor de teren era în margine, în timp ce se intenţiona ca biserica să fie amplasata central în teren, singura modalitate în care aceştia putea sa-si finalizeze intenţia, era aceea de a dobândi proprietatea lotului amplasat central.

Faţă de considerentele arătate mai sus, cererea reclamantei având ca obiect constatarea nulităţii contractului de schimb a fost considerată neîntemeiată.

De asemenea, a fost respinsă şi cererea reclamantei având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de succesorii soţilor H.T. şi O. cu pârâta Biserica Ortodoxă Brăişor, aceasta având caracter accesoriu faţă de cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb.

Întrucât reclamanta a pierdut calitatea de proprietară a terenului, aceasta nu are calitatea procesuală activă să-l revendice.

În ceea ce priveşte parcelele precum şi lăcaşul de cult edificat asupra terenului, tribunalul a reţinut că adresa din 1950 a O.P.O. Brăişor nu reprezintă altceva decât cererea de înscriere a dreptului de proprietate, dar dreptul de proprietate al pârâtei s-a înscris în baza legii, respectiv a dispoziţiilor art. art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Potrivit acestui text legal, în cazul în care cel puţin 75% din membrii unei comunităţi trec la un alt cult, lăcaşul de cult şi averea cultului părăsit trece de drept în proprietatea noului cult. Această împrejurare se constată de judecătoria populară.

În speţă, în octombrie 1948, comunitatea greco-catolică din comuna Brăişor, în frunte cu preotul M.T., a trecut la cultul ortodox, aspect dovedit prin înscrisurile depuse la dosar şi necontestate de reclamanta.

Aşadar, în cazul comunităţii din Brăişor au fost îndeplinite condiţiile de fond prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 pentru trecerea lăcaşului de cult şi a terenului aferent acestuia din proprietatea reclamantei în proprietatea pârâtei, precum şi cele procedurale, căci în mod neîndoielnic încheierea fostei Judecătorii Populare Huedin, prin care s-a dispus înscrierea, este o hotărâre judecătorească dată în materie necontencioasă. Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti contencioase, care să constate trecerea întregii comunităţi greco-catolice din Brăişor la cultul ortodox nici nu mai era posibilă, căci nu mai exista un pârât cu care reclamanta să se judece într-o procedură contencioasă, câtă vreme reclamanta îşi încetase existenţa ca persoană juridică.

Însă, chiar dacă actul în baza căruia s-a înscris dreptul de proprietate al pârâtei nu ar fi valabil, fie în considerarea faptului că nu ar fi respectate dispoziţiile legale, fie pentru că actul normativ în baza căruia s-a făcut transmisiunea ar fi încălcat prevederile art. 27 alin. (1) din Constituţia din anul 1948, care recunoştea libertatea religioasă, tribunalul a apreciat întemeiată excepţia uzucapiunii tabulare invocată de pârâtă în temeiul art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Potrivit acestui text legal, în situaţia în care un drept real imobiliar s-a înscris în cartea funciară fără cauză legitimă, deci în temeiul unui titlu nevalabil, în favoarea unei persoane care a posedat cu bună credinţă, după trecerea unei perioade de 10 ani de la înscrierea dreptului în temeiul acestui titlu, starea de aparenţă tabulară se va consolida, iar dreptul va fi dobândit cu efect retroactiv de la data înscrierii.

În speţă pârâta şi-a înscris dreptul în cartea funciară în anul 1950, astfel încât la momentul formulării acţiunii în revendicare, starea tabulară se consolidase.

Aceasta, întrucât pârâta a posedat imobilul cu bună credinţă o perioada mai mare de 10 ani din momentul intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 126/1990 prin care B.G.C. a fost recunoscută.

Buna credinţă a reclamantei este neîndoielnică, în condiţiile în care a cunoscut că în anul 1948 enoriaşii B.G.C. au trecut cu toţii la cultul ortodox, iar potrivit datelor recensământului din anul 2002, după 12 ani de la recunoaşterea B.G.C., credincioşii ortodocşi din localitate erau în număr de 103 iar greco-catolici 23. Nu s-a făcut dovada că în perioada necesară prescripţiei achizitive au existat pretenţii ale cultului greco-catolic asupra lăcaşului de cult.

Deşi dispoziţiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 consacră o procedură specială, care exclude intervenţia autorităţii judecătoreşti, această procedură, la care nu s-a dovedit că reclamanta ar fi apelat, nu este o procedura administrativă prealabila obligatorie, care ar face inadmisibilă o acţiune în revendicare.

La acţiuni în revendicare a lăcaşurilor de cult s-a apelat înainte de modificarea Decretului-Lege nr. 126/1990 prin Legea nr. 182/2005 privind aprobarea Ordonanţei nr. 64/2004, fiind de notorietate în Cluj cazul Bisericii Schimbarea la Faţă, retrocedată Cultului Greco-catolic.

Pentru considerentele arătate, acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca nefondată. Ca o consecinţă a soluţiei date acţiunii principale, în temeiul art. 49 şi urm. C. proc. civ., au fost admise cererile de intervenţie formulate în interesul pârâtei şi respinse cererile de intervenţie formulate în interesul reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăişoru şi intervenienţii în interesul acesteia M.A.G., M.A.I., P.S., P.A., P.M.M., P.M.M., P.I.V., P.I.M., V.C., S.G., S.A., S.I.L., S.L., S.D.I., S.C.O., C.A., M.E., M.A., S.G., S.O., M.E.A., M.I., C.V.A., C.I., C.C.A., M.O., C.C.F., C.A.E., M.D., M.S., M.M.A., M.D.S., M.C.S., M.I., M.A., M.R., C.R., C.A., C.I., C.I., C.A., C.I., C.D., C.L.M., C.G.S., M.V., G.S., G.C.M., M.D., M.R., M.D.E., C.A., M.I., M.F., I.A., B.M., B.M., B.C., B.M., P.I., P.A., R.D., R.D., R.B., S.M., S.A., S.A.M., S.C.D., S.R.A., S.R.C., S.R.Ş., S.O., M.G., M.F., M.O., M.A., A.M., M.A., I.A., C.A. şi M.E.

Prin Decizia civilă nr. 437 /A din 8 mai 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă:

- a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei B.R.U.R.G.C. Brăişoru, invocată de pârâta P.O.R. Brăişoru;

- a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă;

- a respins apelul declarat în nume propriu de către intervenienţii în interesul reclamantei: M.A.G., M.A.I., P.S., P.A., P.M.M., P.M.M., P.I.V., P.I.M., V.C., S.G., S.A., S.I.L., S.L., S.D.I., S.C.O., C.A., M.E., M.A., S.G., S.O., M.E.A., M.I., C.V.A., C.I., C.C.A., M.O., C.C.F., C.A.E., M.D., M.S., M.M.A., M.D.S., M.C.S., M.I., M.A., M.R., C.R., C.A., C.I., C.I., C.A., C.I., C.D., C.L.M., C.G.S., M.V., G.S., G.C.M., M.D., M.R., M.D.E., C.A., M.I., M.F., I.A., B.M., B.M., B.C., B.M., P.I., P.A., R.D., R.D., R.B., S.M., S.A., S.A.M., S.C.D., S.R.A., S.R.C., S.R.Ş., S.O., M.G., M.F., M.O., M.A., A.M., M.A., I.A.;

- a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, în apel, a apelantelor C.A. şi M.E. şi a anulat apelurile acestora;

- a respins, ca tardiv, apelul declarat de intervenientul în interesul reclamantei, M.I., în calitate de succesor al lui M.E.;

- a respins, ca tardiv, apelul declarat de intervenientul în interesul reclamantei C.C.F., în calitate de succesor al lui C.A.;

- a constatat renunţarea intervenientului în interesul reclamantei, S.O., la judecarea apelului declarat în contra aceleiaşi sentinţe;

- a obligat-o pe reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăişoru şi pe intervenienţii în interesul reclamantei să-i plătească pârâtei intimate P.O.R. Brăişoru suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii, Curtea reţine următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei B.R.U.R.G.C. Brăişoru.

Prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la data de 7 aprilie 2014, pârâta intimată P.O.R. Brăişoru a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei, pe motiv că Parohia Unită cu Roma Greco-catolică Brăişoru nu este reînfiinţată cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile situaţiei juridice a acesteia.

S-a susţinut de către pârâta intimată că, la data formulării cererii de chemare în judecată, 1 aprilie 2009, reclamanta nu era legal înfiinţată prin decizie a Episcopului Eparhial.

Referitor la această excepţie, Curtea a constatat că cererea introductivă de instanţă a fost promovată la data de 1 aprilie 2009 de către reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăişoru, aceasta susţinând în motivarea cererii de chemare în judecată că este continuatoarea fostului O.C.G.C. Brăişoru care era fostul proprietar tabular din C.F. Brăişor.

Din adeverinţa din 01 octombrie 2008, emisă de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj - Gherla (fila 4 dosar fond), rezultă faptul că Parohia Română Unită cu Roma Greco-catolică Brăişoru, din localitatea Brăişoru, com. Sâncraiu, judeţul Cluj s-a reînfiinţat pe baza Decretului-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990 şi a Canonului nr. 280 din C.C.E.O.

Prin aceeaşi adresă, Episcopia Română Unită cu Roma Greco-catolică de Cluj - Gherla a confirmat împrejurarea că Parohia Brăişoru este o persoană juridică, aparţine Eparhiei Române Unite cu Roma Greco-Catolice de Cluj - Gherla, şi este continuatoarea fostului O.C.G.C. Brăişoru.

Această adeverinţă, emisă de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj - Gherla, nu a fost contestată de către pârâta intimată, nu s-a formulat nicio solicitare de constatare a nulităţii ori de înscriere în fals, astfel încât, cele consemnate în cuprinsul său fac dovada deplină că reclamanta este persoană juridică, este continuatoarea fostului Oficiul Cantorial Greco-Catolic Brăişoru, justificând deci, pe deplin, capacitatea procesuală de folosinţă în litigiul pendinte.

De altfel, nu sunt de ignorat nici dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, care a recunoscut oficial B.R.U.R.G.C. - desfiinţată prin Decretul nr. 358/1948 -, precum şi dispoziţiile Canoanelor Bisericii Orientale - menţionate în Actul din 25 ianuarie 1983, privind Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, publicat în M. Of. nr. 798 bis din 27 noiembrie 2008 şi conţinut de H.G. nr. 1218 din 1 octombrie 2008 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 198 din 27 noiembrie 2008, conform cărora, doar episcopul eparhial are posibilitatea legală de a contesta legitimitatea unei parohii.

Or, în cazul reclamantei, episcopul eparhial nu numai că nu a contestat existenţe şi legitimitatea P.R.U.R.G.C. Brăişoru, dar a şi eliberat adeverinţa din 01 octombrie 2008, prin care a atestat faptul că reclamanta este persoană juridică, că aparţine Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică de Cluj - Gherla şi că este continuatoarea fostului O.C.G.C. Brăişoru.

Cu privire la apelul declarat în nume propriu de către intervenienţii în interesul reclamantei.

Intervenienţii în interesul reclamantei, anterior menţionaţi, au declarat apel, în nume propriu, doar împotriva sentinţei Tribunalului Cluj nr. 335 din 27 iunie 2013, criticând această sentinţă sub două aspecte: pe de o parte, pe motiv că nu a fost încuviinţată în principiu cererea lor de intervenţie accesorie, iar pe de altă parte, sub aspectul soluţiei dată pe fond asupra cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi extinsă, solicitând, ca urmare a admiterii propriului apel, fie anularea sentinţei şi judecarea cauzei de către instanţa de apel prin evocarea fondului, cu consecinţa admiterii în întregime a acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată, precizată şi extinsă, fie, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată, precizată şi extinsă.

Prin încheierea şedinţei publice din 12 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 352/242/2009*, au fost admise în principiu, în temeiul art. 52 C. proc. civ., cererile de intervenţie accesorii formulate atât în interesul reclamantei, cât şi în interesul pârâtei, dar doar cele formulate de către intervenienţii accesorii care au domiciliu în localitatea Brăişoru.

Curtea a constatat că nu se impunea atacarea cu apel, de către reclamantă, în mod expres, a încheierii de şedinţă din 12 iunie 2013, întrucât această încheiere, prin care s-au declarat închise dezbaterile şi s-au consemnat susţinerile pe fond ale părţilor, dispunându-se totodată amânarea pronunţării pentru o dată ulterioară, face corp comun cu hotărârea dată de instanţa de fond, conform art. 261 alin. (1) pct. 1-3, raportat la art. 268 C. proc. civ.

Prin sentinţa fondului Tribunalul Cluj a respins cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii în interesul reclamantei.

În ceea ce priveşte criticile pe fondul cauzei, din apelul intervenienţilor în interesul reclamantei, apel declarat în nume propriu, Curtea a constatat că acestea sunt inadmisibile, în condiţiile în care cererea de intervenţie a fost respinsă de prima instanţă, astfel încât, aceştia pot critica hotărârea primei instanţei doar în limitele soluţiei de respingere a cererii de intervenţie accesorie pe care au formulat-o.

În raport de împrejurarea că cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenienţii în interesul reclamantei, a fost respinsă de prima instanţă, aceşti intervenienţi accesorii nu pot aduce niciun fel de critici sentinţei fondului cu privire la soluţia dată asupra fondului cererii de chemare în judecată, ei putând să critice hotărârea Tribunalului Cluj doar în limitele soluţiei date cererii lor de intervenţie accesorie.

Cu alte cuvinte, intervenienţii accesorii în interesul reclamantei pot să critice prin apelul pe care l-au formulat argumentele în baza cărora prima instanţă a respins cererea lor de intervenţie accesorie şi să dezvolte, totodată, care ar fi motivele de nelegalitate ale soluţiei de respingere a cererii lor de intervenţie accesorie de către Tribunal, respectiv, care ar fi argumentele legale pentru care s-ar fi impus admiterea cererii lor de intervenţie accesorie.

Or, prin motivele de apel pe care le-au depus la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din 13 februarie 2014, intervenienţii accesorii în interesul reclamantei au arătat că „critică neîncuviinţare în principiu a cererii lor de intervenţie”, pe motiv că „sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 49 şi următoarele C. proc. civ. pentru încuviinţarea în principiu şi ulterior pe fond” a cererii de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, deoarece intervenienţii accesorii sunt membri comunităţii greco-catolice din localitatea Brăişoru, criteriul domiciliului intervenienţilor fiind unul irelevant pentru justificarea interesului în promovarea cererii de intervenţie.

Referitor la această critică, instanţa de apel a reţinut că cererea de intervenţie accesorie, întemeiată pe dispoziţiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ., are natura juridică a unei simple apărări, ea fiind menită să sprijine apărarea părţii în favoarea căreia s-a intervenit.

Simpla calitate a intervenienţilor accesorii, de membri ai comunităţii greco-catolice din localitatea Brăişoru, nu este suficientă pentru a constitui un temei legal pentru admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de aceşti intervenienţi, mai ales în condiţiile în care cererea principală, formulată de partea în favoarea căreia s-a intervenit, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Corect a reţinut Tribunalul Cluj că, în raport de soluţia de respingere a cererii principale, se impune şi respingerea cererii de intervenţie formulată de intervenienţii accesorii în favoarea reclamantei, soluţia Tribunalului apărând ca fiind întemeiată prin raportare la dispoziţiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu principiul accesorium sequitur principale.

Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că acele motive din apelul intervenienţilor în interesul reclamantei, apel declarat în nume propriu, prin care se critică soluţia asupra fondului cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată şi extinsă, sunt inadmisibile.

În ceea ce priveşte acele motive din apelul interveniţilor în interesul reclamantei, prin care se solicită schimbarea sentinţei primei instanţe şi admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, Curtea a constatat că acestea sunt neîntemeiate, în baza argumentelor anterior expuse, impunându-se a fi respinsă ca atare.

Cu privire la apelul declarat de intervenientele accesorii C.A. şi M.E., curtea de apel a reţinut că cele două interveniente accesorii decedaseră anterior înregistrării declaraţiei de apel, iar în raport de prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., nu mai aveau capacitatea procesuală de folosinţă. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 41 alin. (1), art. 298 C. proc. civ., coroborat cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, în apel, a apelantelor C.A. şi M.E., cu consecinţa anulării apelurilor declarate de cele două apelante.

Cu privire la apelurile declarate de intervenienţii în interesul reclamantei, M.I., în calitate de succesor al lui M.E., respectiv, de C.C.F., în calitate de succesor al lui C.A., instanţa de apel a reţinut că, prin cererea iniţială de apel, înregistrată la data de 19 decembrie 2013, aceştia au declarat apel doar în nume propriu, fără să se prevaleze şi de calitatea lor de succesori.

Abia prin dezvoltarea motivelor de apel depuse la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din 13 februarie 2014 au arătat că declară apel şi în calitate de succesori ai celor două defuncte.

Hotărârea primei instanţe le-a fost comunicată tuturor intervenienţilor accesorii în interesul reclamantei la data de 6 decembrie 2013, aceasta fiind data de la care curgea termenul de apel reglementat de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Apelul promovat de cei doi intervenienţi accesorii, în calitatea lor de succesori ai lui C.A. şi M.E. a fost înregistrat la 13 februarie 2014, cu depăşirea evidentă a termenului de apel de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, în temeiul art. 298 C. proc. civ., coroborat cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 284 C. proc. civ., Curtea a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de intervenienţii accesorii C.C.F. şi M.I., în calitatea lor de succesori ai lui C.A. şi M.E., invocată la termenul de judecată din 08 mai 2014, cu consecinţa respingerii acestui apel ca tardiv.

Cu privire la apelul intervenientului accesoriu S.O., Curtea a reţinut că, la data de 13 martie 2014, acesta a înregistrat la dosarul cauzei un script intitulat „cerere de renunţare”, prin care a arătat că doreşte să renunţe la apelul declarat şi la calitatea de intervenient accesoriu.

Aşa fiind, în temeiul art. 298 C. proc. civ., coroborat cu art. 246 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat renunţarea intervenientului în interesul reclamantei, S.O., la judecarea apelului.

Cu privire la apelul reclamantei, Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte temeiul de apel invocat doar prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la termenul din 08 mai 2014, art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., temei în baza căruia reclamanta apelantă a solicitat anularea sentinţei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, Curtea a constatat că acesta reprezintă un motiv de apel formulat tardiv şi care se circumscrie excepţiei tardivităţii, întemeiate pe dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 284 C. proc. civ., având în vedere că sentinţa apelată i-a fost comunicată reclamantei apelante la data de 6 decembrie 2013.

Prin motivele de apel depuse în termen legal reclamanta apelantă a invocat doar dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea sentinţei, evocarea fondului de către instanţa de apel şi admiterea în întregime a acţiunii astfel cum a fost formulată, precizată şi extinsă, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.

Nicăieri în cuprinsul motivelor de apel formulate în termen legal reclamanta apelantă nu a invocat dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi nici nu a inserat în cuprinsul motivelor de apel vreo solicitare de anulare a sentinţei apelate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Aşa fiind, în ceea ce priveşte temeiul juridic al apelului, întemeiat pe dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea a constatat că acesta se circumscrie excepţiei tardivităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 137 alin. (1) coroborat cu art. 284 C. proc. civ.

Cu privire la criticile din apelul reclamantei, dezvoltate în memoriul de apel depus la dosar pentru termenul de judecată din 13 februarie 2014, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate.

Critica referitoare la pronunţarea sentinţei fondului cu încălcarea dispoziţiilor art. 243 C. proc. civ. (pct. 1 din memoriul de apel), decurgând din aceea că sentinţa fondului a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană decedată, respectiv, intervenienta accesorie M.E., a fost înlăturată, având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că succesorul acesteia, intervenientul accesoriu M.I., a fost parte la judecata în faţa primei instanţe, astfel încât, acesta a succedat în toate drepturile procesuale pe care antecesoarea sa le-a avut, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de altă parte, singurul care ar fi avut interesul, prin prisma art. 105 alin. (2) C. proc. civ., să invoce o atare neregularitate în privinţa hotărârii fondului ar fi fost doar succesorul lui M.E., respectiv, intervenientul accesoriu M.I.

Reclamanta apelantă a susţinut, prin pct. II şi III din memoriul de apel, că în mod greşit prima instanţă nu a administrat probele solicitate de către reclamantă pentru dovedirea constatării nulităţii absolute a contractului de schimb încheiat în anul 1926 între Parohia Greco-catolică Brăişoru şi numiţii H.T. şi soţia, M.O., pe de altă parte, probe care ar fi fost menite să dovedească scopul real şi imediat al încheierii acestui contract de schimb şi faptul că acest contract de schimb era lipsit de cauză ori cauza sa nu era reală.

Cu privire la aceste critici, Curtea a reţinut că, prin încheierea şedinţei publice din data de 12 iunie 2013, Tribunalul Cluj a respins cererea în probaţiune formulată de reclamantă, privind audierea martorilor C.A. şi M.A., teza probatorie care se dorea a fi dovedită cu cei doi martori constând în împrejurarea că pârâta nu a dorit să construiască niciodată biserica pe un teren care se afla în proprietatea altei persoane, respectiv, împrejurări legate de construirea bisericii şi finalizarea acestei construcţii.

Curtea a apreciat că Tribunalul Cluj a respins în mod legal proba cu martori, cu motivarea că cele două martore nu erau contemporane cu momentul încheierii contractului de schimb, nu erau născute la momentul încheierii contractului de schimb, iar eventualele discuţii ulterioare pe care cele două martore le-ar fi avut în legătură cu contractul de schimb încheiat în anul 1926 constituiau probe indirecte, neconcludente şi nepertinente justei soluţionări a cauzei.

De altfel, cele două martore au fost audiate în faţa primei instanţe, în legătură cu alte împrejurări decât cele conturate în teza probatorie indicată de reprezentantul reclamantei la termenul de judecată din 12 iunie 2013.

Nu poate fi reţinută susţinerea apelantei reclamante, în sensul că prin neîncuviinţarea acestei probe testimoniale i-ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, legalitatea, concludenta, pertinenţa, utilitatea şi necesitatea administrării unei probe într-un proces civil este lăsată de lege la libera apreciere a magistratului care instrumentează cauza respectivă, el fiind singurul în măsură să decidă dacă proba care se solicită a fi administrată are legătură cu cauza, este pertinentă, concludentă şi utilă pentru justa şi legala soluţionare a cauzei, respectiv, dacă este posibilă dovedirea unei teze probatorii cu martori care nu erau contemporani cu situaţia care a generat respectiva teză probatorie.

Cu privire la criticile din apelul reclamantei, circumscrise pct. II, IV, V, din memoriul de apel, referitoare la fondul cauzei deduse judecăţii, Curtea a constatat că nici acestea nu sunt fondate.

S-a reţinut că, potrivit C.F. Brăişor, depusă în extenso la filele 5-11 dosar fond, asupra imobilelor cu nr. ser. A+1, nr. top 117/1, nr. ser. A+2, nr. top 115/2 şi 116/2, a fost iniţial proprietar tabular B.G.C. din Brăişor, dreptul său de proprietate fiind intabulat în anul 1905, prin Încheierea de C.F. nr. 4618 din 30 septembrie 1905, sub B. 5.

La data de 17 martie 1926 între B.G.C. din Brăişor, reprezentată de către administrator parohial şi curator, pe de o parte, şi numiţii H.V. şi soţia, M.A. (O.), pe de altă parte, s-a încheiat un contract de schimb imobiliar, prin care H.V. şi soţia, M.A. (O.), i-au dat în schimb B.G.C. din Brăişoru un teren în suprafaţă de 100 stj., înscris în C.F. Brăişor, A+1, nr. top 117/2, iar B.G.C. din Brăişor a dat în schimb lui H.V. şi M.A. (O.) terenul cu nr. top 117/1, înscris în C.F. Brăişor, nr. ser. A+1, în suprafaţă de 100 stj. (fila 522 dosar fond vol. I).

Contractul de schimb a fost operat în C.F. prin încheierea de C.F. din 17 ianuarie 1928, sub B. 6 şi B. 7, în sensul că sub B. 6 s-a făcut menţiunea că parcela, din C.F. se transnotează din această carte funciară în C.F. nr. 111, în favoarea lui H.V. şi soţia, M.O., iar sub B. 7, s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. top 117/2, transnotat din C.F. nr. 111, sub A +3, în C.F. Brăişor, în favoarea B.G.C. din Brăişor, în temeiul contractului de schimb din 17 martie 1926.

Prin urmare, începând cu data de 17 ianuarie 1928 reclamanta nu a mai fost proprietară pe, terenul în suprafaţă de 100 stj., astfel încât, acest nr. top. nu a trecut niciodată în proprietatea pârâtei intimate în baza adresei a cărei nulitate/nevalabilitate solicită reclamanta a se constata (în temeiul Decretului nr. 177/1948). Aşadar, reclamanta nu justifică niciun interes în a emite pretenţii de revendicare cu privire la nr. top. 117/1.

La data de 15 iulie 1950, prin încheierea de C.F. Brăişor, s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor, în favoarea O.P.O.R. Brăişor, în baza Adresei O.P.O.R. din Brăişor, aprobarea C.E.O.R. nr. 4608/1950.

Din xerocopia cărţii funciare nr. 111 Brăişor (fila 235 dosar fond vol. II), rezultă faptul că asupra imobilului cu nr. top 117/1, constând din teren, loc de casă, în suprafaţă de 360 mp, s-a intabulat, în anul 1928, cu încheierea de C.F., dreptul de proprietate cu titlu de drept schimb în favoarea lui H.V. şi soţia, M.O.

Prin sentinţa civilă nr. 1290/18 octombrie 2012, pronunţată de Judecătoria Huedin în Dosar nr. 1489/242/2012, s-a dezbătut succesiunea după defuncta H.O., născută M., decedată, după defunctul H.V., decedat, constatându-se că din masa succesorală după cei doi defuncţi face parte imobilul cu nr. top 117/1 din C.F. Brăişor; s-a constatat că prin antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 15 septembrie 2011, succesorii celor doi defuncţi H.T., B.G., M.M. şi M.V., s-a obligat să transmită reclamantei P.O.R. Brăişoru dreptul de proprietate asupra terenului cu nr. 117/1, din C.F. Brăişor; s-a dispus obligarea acestor pârâţi la încheierea unui contract autentic cu reclamanta pentru acest imobil, în caz contrar, hotărârea urmând să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei P.O.R. Brăişoru asupra imobilului, loc de casă, în suprafaţă de 360 mp, în C.F. Brăişoru.

Din extrasul de C.F., provenită din conversia de pe hârtie a C.F. Brăişor (fila 376 dosar fond, vol. I), rezultă faptul că asupra terenului în suprafaţă de 360 mp, s-a intabulat dreptul de proprietate, în favoarea P.O.R. Brăişoru, cu titlu de drept cumpărare, în baza sentinţei nr. 1290 din 18 octombrie 2012 a Judecătoriei Huedin, prin încheierea de C.F. din 13 noiembrie 2012, dată de B.C.P.I. Huedin în Dosar de C.F. nr. 9771/2012 (filele 378-379 dosar fond vol. I).

Din raportul de expertiză tehnică judiciară topografică, întocmit de expert tehnic judiciar în specialitatea topografie, geodezie şi cadastru, G.A. (filele 25-35 dosar fond vol. I), rezultă faptul că imobilul situat în localitatea Brăişoru număr administrativ 30, com. Sâncraiu, judeţul Cluj, constând în teren în suprafaţă totală de 1.067 mp şi construcţie (lăcaş de cult), se identifică cu următoarele nr. topografice: 360 mp, cu nr. top 117/2, din C.F. Brăişoru; 360 mp, cu nr. top 117/1, din C.F. Brăişoru; parţial cu nr. top 115/2 şi nr. top. 116/2 din C.F. Brăişoru, din aceste parcele imobilul cuprinzând o suprafaţă de 347 mp.

În concluzie, arată expertul, terenul pe care este edificat lăcaşul de cult, respectiv, biserica din Brăişoru, situat din punct de vedere administrativ în localitatea Brăişoru, com. Sâncraiu, judeţul Cluj, reprezintă un corp de proprietate bine delimitat cu garduri, terenul având o suprafaţă totală de 1.067 mp, identificându-se nu numai pe parcela cu nr. top 117/2, ci şi pe parcela cu nr. top 117/1, iar 347 mp pe parcelele cu nr. top 115/2 şi nr. top. 116/2.

În ceea ce priveşte limitele investirii instanţei, Curtea a reţinut că, prin cererea introductivă de instanţă reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a adresei din 1950, susţinând că aceasta ar fi lovită de nulitate absolută, întrucât nu respectă dispoziţiile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Ulterior, în faţa Judecătoriei Huedin, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând constatarea nevalabilităţii adresei din 1950, pe motiv că această adresă ar fi nevalabilă, întrucât nu respectă prevederile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, întrucât prin ea s-a dispus asupra unor imobile care nu erau nici în patrimoniul O.P.O.R. din Brăişor şi nici în patrimoniul C.E.O.R. Cluj.

În rejudecare, la data de 05 februarie 2013, reclamanta şi-a precizat şi extins din nou acţiunea, solicitând instanţei ca, „pe lângă petitele din prezentul dosar”, să constate nulitatea absolută a contractului de schimb încheiat la data de 17 martie 1926; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii H.T., M.M., M.V. şi B.G., în calitate de vânzători, şi P.O.R. Brăişoru, în calitate de cumpărătoare, cu privire la terenul înscris în C.F. Brăişoru, invocând în motivarea acestei precizări de acţiune dispoziţiile art. 948 pct. 4, art. 966, art. 968 şi art. 977 C. civ., precum şi dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990.

În motivele de apel reclamanta apelantă a susţinut că acest contract de schimb din 1926 nu îndeplineşte două dintre cerinţele de valabilitate ale cauzei actului juridic, prevăzute de art. 966 C. civ., respectiv, cauza nu există şi cauza nu este reală, întrucât „părţile contractante, prin mijlocirea cauzei, au urmărit să confere valoare de motiv determinant ori esenţial împrejurării că lăcaşul de cult care urma să fie edificat avea nevoie de o parcelă mai mare şi compactă de teren”.

Curtea a apreciat că voinţa sau intenţia credincioşilor greco-catolici din localitatea Brăişoru, raportat la încheierea Convenţiei de schimb din 17 martie 1926, este absolut irelevantă, întrucât, nu credincioşii greco-catolici erau proprietarii tabulari ai terenului, pe care B.G.C. din Brăişoru l-a dat în schimb lui H.V. şi soţia, M.A. (O.), ci proprietarul tabular exclusiv al acestui imobil a fost B.G.C. din Brăişoru.

Or, în virtutea dreptului de dispoziţie juridică şi materială conferit unui proprietar de dispoziţiile art. 480 C. civ., B.G.C. din Brăişoru, în calitatea sa de proprietar tabular al imobilului, era îndreptăţită să dispună de acest imobil după cum dorea, inclusiv să încheie cu privire la acest imobil un contract de schimb cu numiţii H.V. şi soţia, M.A. (O.).

În al doilea rând, acest contract de schimb a fost încheiat de B.G.C. din Brăişoru, prin reprezentanţii săi legali la nivelul anului 1926, astfel încât, în mod cert şi neîndoielnic, aceasta a fost voinţa reală a B.G.C. din Brăişoru la momentul încheierii contractului de schimb din 17 martie 1926, respectiv, voinţa de a oferi lui H.V. şi M.A., cu titlu de schimb, terenul din C.F. Brăişor, şi de a primi în schimb de la copermutanţii H.V. şi soţia acestuia, M.A., (O.) terenul, din C.F. Brăişor.

Pe de altă parte, deşi sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ., totuşi, reclamanta nu a reuşit să probeze că acest contract de schimb din 17 martie 1926 ar avea o cauză nereală ori că ar fi lipsit de cauză.

Din această perspectivă, este de remarcat faptul că fiecare dintre copermutanţi a primit în schimb un alt imobil, de aceeaşi întindere, prestaţia fiecărei părţi contractante avându-şi justificarea şi scopul (cauza mediată şi imediată), în contraprestaţia celeilalte părţi contractante.

Câtă vreme acest contract de schimb a fost încheiat de B.G.C. din Brăişoru, prin reprezentanţii săi legali la nivelul anului 1926 - singurii care puteau reprezenta în mod valabil Biserica la încheierea unui act juridic civil - este evident că nu se poate reţine lipsa consimţământului B.G.C. Brăişoru la momentul încheierii contractului de schimb din anul 1926, aşa cum nefondat apreciază reclamanta apelantă.

În altă ordine de idei, se pune firesc întrebarea care este interesul legitim juridic, născut actual, direct şi personal al reclamantei B.R.U.R.G.C. Brăişoru de a solicita constatarea nulităţii unui contract de schimb pe care chiar B.R.U.R.G.C. Brăişoru l-a încheiat în anul 1926, în aceste limite fiind fondate apărările pârâtei intimate şi ale intimaţilor H.T., M.M. şi M.V.

Drept urmare, Curtea a constatat că acest motiv de apel este nefondat, fiind respins ca atare.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat între pârâţii H.T., M.M., M.V. şi B.G., în calitate de vânzători, şi P.O.R. Brăişoru, cu privire la terenul înscris în C.F. Brăişoru, în virtutea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, Curtea a reţinut că această cerere are un caracter accesoriu în raport cu solicitarea de constatare a nulităţii absolute a contractului de schimb, urmând soarta cererii principale.

În ceea ce priveşte motivele de apel, prin care se arată că în mod nelegal şi netemeinic Tribunalul Cluj a respins cererea reclamantei, având ca obiect parcelele şi 117/2, precum şi cererea referitoare la lăcaşul de cult edificat pe terenul, în raport de faptul că pârâta şi-ar fi înscris dreptul de proprietate în condiţiile Decretului nr. 177/1948, ca urmare a trecerii forţate şi abuzive a credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox, fără ca aceştia să îşi fi dat consimţământul în acest sens, Curtea a reţinut că nici acestea nu sunt fondate.

În argumentarea acestei soluţii, Curtea a reţinut că, prin adresa nr. 2020 din 09 noiembrie 2009, emisă de Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului - Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului - Cancelaria Eparhială (fila 47 Dosar nr. 352/242/2009 al Judecătoriei Huedin), s-a învederat instanţei faptul că prin adresa din 05 noiembrie 1948, preotul greco-catolic M.T. din localitatea Brăişor, împreună cu credincioşii greco-catolici, au solicitat să se constate trecerea credincioşilor greco-catolici în proporţie de 100%, în frunte cu preotul paroh M.T., la cultul ortodox.

La această adresă a fost anexată, în xerocopie, certificată pentru conformitate cu originalul de către secretarul eparhial, cererea olografă, înregistrată la Oficiul Parohial Brăişor sub nr. 53 din 05 noiembrie 1948, prin care preotul M.T., în calitate de „preot, administrator al Parohiei Brăişor, din Protopopiatul Huedinului”, a adus la cunoştinţă trecerea sa, precum şi a parohierilor săi, de la cultul greco-catolic, la C.O.R. (fila 48 Dosar nr. 352/242/2009 al Judecătoriei Huedin).

Cu aceeaşi ocazie, respectiv la data de 28 octombrie 1948, a fost încheiat un proces-verbal de către Primarul comunei Brăişor şi secretarul acestei comune, prin care s-a constatat că „credincioşii greco-catolici în proporţie de 100%, în frunte cu preotul paroh M.T., au revenit la religia strămoşească ortodoxă română” (fila 49 Dosar nr. 352/242/2009 al Judecătoriei Huedin).

Drept urmare, aşa cum corect a reţinut şi Tribunalul, în cauză au fost îndeplinite toate condiţiile de fond prevăzute de dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948, text legal care prevedea că în situaţia în care cel puţin 75 % din membri unei comunităţi trec la un alt cult religios, lăcaşul de cult şi averea cultului părăsit trece de drept în proprietatea noului cult.

Pe cale de consecinţă, prin raportare la prevederile art. 948 pct. 2 C. civ., Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută vicierea consimţământului, ori lipsa consimţământului credincioşilor greco-catolici cu ocazia trecerii de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, aşa cum nefondat apreciază reclamanta apelantă.

Adresa din 1950, prin care pârâta intimată şi-a intabulat în C.F. Brăişor dreptul de proprietate asupra imobilelor, a fost emisă în temeiul acestui act normativ - această adresă reprezentând practic cererea de înscriere a dreptului de proprietate al pârâtei în baza dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 -, astfel încât, Curtea a considerat că în mod legal Tribunalul Cluj a constatat netemeinicia acţiunii reclamantei în aceste limite.

În ceea ce priveşte criticile din apel prin care s-a invocat caracterul fondat al acţiunii reclamantei din perspectiva prevederilor Decretului-Lege nr. 126/1990, Curtea a avut în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi jurisprudenţa recentă şi constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat în sensul că instanţa are atributul de a verifica în ce măsură sunt respectate dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, acţiunea în revendicare nefiind una de drept comun, clasică, ci o acţiune în revendicare ce trebuie să ţină cont de criteriile instituite de legea specială. Prin urmare, instanţa de apel trebuie să ceară părţii interesate să facă dovada îndeplinirii criteriului privitor la dorinţa credincioşilor.

Adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia, nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Raportându-se şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi având în vedere şi probele administrate (Recensământul Populaţiei pe structură confesională din anul 2002, Recensământul Populaţiei pe structură confesională din anul 2011), din care a rezultat faptul că la nivelul satului Brăişoru, com. Sâncraiu, populaţia de religie ortodoxă este în număr mult mai mare decât populaţia de religie greco-catolică, la nivelul anului 2002, conform Recensământului definitivat, existând un număr de 103 persoane de religie ortodoxă, 23 de persoane de origine greco-catolică şi 3 persoane de altă religie, Curtea a concluzionat că motivul de apel susţinut de reclamantă este nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 437/A din 08 mai 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăișoru, pârâta P.O.R. Brăişoru (O.P.O.R. Brăişor) şi intervenienţii în interesul reclamantei M.A.G., M.R., B.M., S.R.A., M.A.M.I., P.S., P.A., P.M.M., P.I.V., P.I.M., V.C., S.A., S.I., S.L., S.D.I., S.C.O., S.G., S.O., M.E.A., M.I., C.V.A., C.I., C.C.A., M.O., C.C.F., C.A.E., M.D., M.S., M.M.A., M.D.S., M.C.S., M.I., M.A., C.R., C.A., C.I., C.I., C.A., C.I., C.D., C.L.M., C.G.S., M.V., G.S., G.C.M., M.D., M.R., M.D.E., C.A., M.I., M.F., B.M., B.C., B.M., P.I., P.A., R.D., R.D., R.B., S.M., S.A.M., S.A.M., S.C.D., S.R.C., S.R.Ş., M.G., M.F., M.O., M.A.M., A.M., A.L., M.A. şi I.A..

Reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăișoru a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără a face o dezvoltare separată a acestora.

În memoriul de recurs, recurenta reclamantă a criticat soluţia de respingere a probei cu martori, susţinând, în esenţă, că dreptul conferit instanţei de prevederile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. nu are un caracter absolut. Reluând identic motivul de apel formulat sub acest aspect, recurenta reclamantă a solicitat instanţei de recurs să constate că acest contract de schimb a fost încheiat în anul 1926, precum şi faptul că sunt extrem de limitate posibilităţile reclamantei de a propune audierea în calitate de martori a unor persoane care au participat la discuţiile purtate între copermutanţi şi care să mai fie în viaţă la această dată.

Faţa de limita de viaţă a unei persoane, chiar dacă în prezent ar mai fi în viaţă cu siguranţă la momentul de referinţă - 1926- ar fi fost minori. Dacă se acceptă raţionamentul primei instanţe şi a instanţei de apel cu privire la proba cu martori, reclamanta este pusă în situaţia de a nu-şi putea dovedi cererea având ca obiect constatarea nulităţi absolute a contractului de schimb. Proba cu martori, chiar indirectă, trebuie acceptată ca fiind utilă, pertinentă şi concludentă, în vederea stabilirii situaţiei de fapt. Martorii propuşi în vederea audierii cunosc detalii cu privire la contractul de schimb încheiat, de la antecesorii lor respectiv, părinţi şi bunici, oameni implicaţi în comunitatea greco-catolică din care făceau parte şi numiţii H.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel nu a examinat criticile potrivit cărora concluzia primei instanţe referitoare la analiza planurilor de carte funciară este lipsită de logică din cel puţin două considerente: în primul rând, încheierea contractului de schimb dedus judecăţii s-a plasat într-un context în care întreaga comunitate aparţinea cultului greco-catolic, iar din aceasta perspectivă este evident că părţile contractante nu au acordat o importanţă deosebită poziționării parcelelor, sau mai exact examinării planurilor; în al doilea rând, nu se poate accepta faptul că Parohia Greco-Catolică, prin conducerea sa de la acea dată ar fi cedat în cadrul schimbului exact parcela pe care urma să fie edificat lăcaşul de cult.

Recurenta consideră că, prin respingerea probei cu martori, i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil şi solicită trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru audierea martorilor, coroborarea declaraţiilor acestora cu celelalte probe administrate şi constatarea nulităţii contractului de schimb şi a contractului de vânzare subsecvent.

Recurenta reclamantă critică şi statuarea instanţei de apel pe fondul acţiunii în revendicarea lăcaşului de cult, arătând că nu există în cuprinsul Decretului-Lege nr. 126/1990 o normă legală care să prevadă expres că instanţa este obligată să ţină cont de dorinţa credincioşilor. Art. 3 alin. (1) reglementează ipoteza rezolvării situaţiei lăcaşului de cult de către comisia mixtă constituită în acest sens şi doar pentru această ipoteză este reglementat criteriul dorinţei credincioşilor. Interpretarea se impune deoarece textul de lege analizat are în vederea existenţa unui consens între reprezentanţii celor două culte. Or, în ipoteza în care, dintr-un motiv sau altul, nu se aplică procedura administrativă anterior menţionate sau decizia nemulţumeşte pe una dintre părţi, iar cauza este dedusă judecăţii, instanţa nu este ţinută de criteriul voinţei credincioşilor. Pe calea interpretării contrare ajungem inevitabil la concluzia că instanţa este chemată doar să procedeze la compararea cifrelor care reflectă numărul credincioşilor aparţinând celor două culte, pentru a stabili astfel după criteriul numeric căreia din părţi i se va atribui lăcaşul de cult.

Recurenta consideră că, deşi prezenta acţiune este promovată în baza Decretului-lege nr. 126/1990, este de remarcat faptul că, la fel ca şi în aplicarea O.U.G. nr. 94/2000, republicată, retrocedarea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase are la bază principiul respectării dreptului de proprietate al foştilor proprietari.

Este de notorietate şi faptul că în practica comisiei speciale s-a apreciat că principiul proporţionalităţii nu este prevăzut de cadrul normativ existent în soluţionarea cererilor de retrocedare formulate de către cultele religioase.

În consecinţă, numărul credincioşilor aparţinând reclamantei sau pârâtei din prezenta cauză nu poate constitui un criteriu determinant pentru soluţionarea cauzei, după cum nu prezintă relevanţă nici numărul cererilor de intervenţie formulate în prezentul dosar.

Referitor la caracterul abuziv al preluării, recurenta susţine că procedura prevăzuta de art. 37 din Decretul nr. 358/1948 nu a fost respectată, deoarece nu s-a făcut dovada, în sensul alin. (4) al textului menţionat, că s-a pronunţat hotărârea judecătorească de către judecătoria populară a locului situării imobilului, înscrierea fiind efectuată în cartea funciară în baza unei simple cereri. Mai mult, este necesar să ne raportam la perioada intrării în vigoare a Decretelor nr. 177/1948 şi nr. 358/1948, în temeiul acestor acte normative fiind desființata B.G.C., iar credincioşii greco-catolicii obligaţi să treacă la cultul ortodox.

Decretul nr. 177/1948, referitor la regimul general al cultelor şi Decretul nr. 358/1948, prin care cultul greco-catolic a fost desfiinţat, nu erau în concordanţă cu Constituţia din anul 1948 care, în art. 27, consacra libertatea de religie, prevăzând că libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă ritualul şi practica lor nu sunt contrare Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri.

Pe de altă parte, chiar dacă prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 s-a abrogat Decretul nr. 177/1948, aceasta abrogare nu poate constitui un obstacol în a aprecia dacă Decretul nr. 177/1948 a fost sau nu unul abuziv şi neconstituțional în raport cu Constituţia din anul 1948, câtă vreme modul concret în care a fost aplicat acest decret, în privinţa imobilului în litigiu, trebuie analizat prin raportare la situaţia din anul 1948.

În practica judiciară s-a reţinut că instanţa de azi este chemată să verifice dacă aplicarea Decretului nr. 177/1948 în anul 1948 a fost făcută cu respectarea prevederilor legale, mai precis art. 37 din acest act normativ. Or, cu privire la imobilul în litigiu procedura menţionată nu a fost respectată, iar preluarea a fost abuzivă.

Pârâta P.O.R. Braişoru a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia a invocat următoarele:

Hotărârea recurentă este în parte nelegală, strict în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei-pârâte de a formula acţiunea civilă care face obiectul cauzei de faţă.

Adeverinţa eliberată de către episcopia greco-catolica de Cluj-Gherla - forul superior al reclamantei din cauza - este irelevantă sub aspectul dispoziţiilor legale incidente, deoarece era nevoie de o decizie a episcopului eparhial, iar susţinerea că doar episcopul eparhial poate desfiinţa (suprima) parohia este vădit neîntemeiată şi nelegală raportat la împrejurarea că, prin efectele Decretului nr. 358/1948, întreg cultul greco-catolic a fost scos în afara legii, adică inclusiv părţile sale componente-așa cum este în speţa de faţă Parohia greco-catolica Brăișoru, fiind vorba despre un act al puterii de stat, cu efecte imediate, independente de voinţa episcopului eparhial, care în acest caz era irelevantă.

Din actele depuse în probațiune la dosar rezultă că, la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta-intimata nu era legal constituită, conform normelor proprii, respectiv prin decizie a episcopului eparhial. S-au confundat două ipoteze diferite: cea susţinută de către reclamantă, prin avocat şi însușită de către curtea de apel, fără relevanţă în speţa de faţă, când episcopul eparhial, pe cale ierarhică, a decis suprimarea unei parohii din proprie iniţiativă, şi alta, când întregul cult Greco-catolic, atât la nivel central-episcopii, protopopiate, etc., cât şi local-parohiile, etc., au fost scoase în afara legii prin intermediul unui act de autoritate al puterii de stat, aşa după cum a fost Decretul nr. 358/1948.

Indiferent dacă se are în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, sau data la care, afirmativ, reclamanta s-ar fi reînființat anterior datei de 01 octombrie 2007, actele normative incidente trimiteau la normele proprii de organizare şi funcţionare a reclamantei. Această normă este canonul 280 C.C.E.O., potrivit căreia parohia se înfiinţează prin decizie a episcopului eparhial.

În aplicarea normelor anterior citate, pentru a dovedi capacitatea procesuală (de folosinţa şi/sau de exerciţiu) reclamanta ar fi trebuit să înfăţişeze însuşi decretul de înfiinţare emis de autoritatea competentă (episcopul diocezan), pe baza statutului parohiei, aprobat ca atare, şi în urma verificării tuturor condiţiilor de înfiinţare, ceea ce nu exista în speţa de faţă, aşa încât excepţia invocată în cauza este pe deplin întemeiată.

În susţinerea argumentelor sale, recurenta pârâtă face referire şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenţii intervenienţi în interesul reclamantei au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia au arătat următoarele:

În cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 49 şi următoarele C. proc. civ. pentru încuviințarea în principiu şi, ulterior, pe fond a cererii de intervenţie. Recurenţii intervenienţi sunt membrii comunităţii greco-catolice din localitatea Brăişoru şi astfel justifică interes şi calitate pentru a interveni în procesul declanşat de către reclamantă şi în vederea susţinerii motivelor susţinute de către aceasta.

Criteriul domiciliului intervenienţilor nu este unul determinant, în condiţiile în care menirea cererii de intervenţie este sprijinirea acţiunii reclamantei, fiind vorba de interesele comunităţii greco-catolice.

Recurenţii arată că susţin şi în faţa instanţei de recurs ansamblul argumentelor din cererea de intervenţie cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii.

În cauză, au fost încălcate prevederile art. 243 C. proc. civ., deoarece sentinţa a fost pronunţata în contradictoriu cu o persoana decedată.

În ceea ce priveşte apelul declarat de M.I. şi C.C.F., se arată că, la primul termen de judecată în faţa Curţii de Apel, avocatul intervenienţilor a arătat că îşi îndreaptă eroarea materială strecurată în declaraţia de apel, în sensul că numele corect al persoanelor care declară apel este M.I. şi C.C.F. şi nu M.E. şi respectiv C.A., cum din eroare s-a menţionat. Excepţia tardivităţii formulării apelului nu este întemeiată, câtă vreme intervenienţilor şi antecesoarelor acestora în drepturi nu le-a fost niciodată comunicată sentinţa primei instanţe.

Recurenţii intervenienţi P.S., P.A., P.M.M., P.I.V., P.I.M. S.I., S.L., S.D.I., S.C.O. S.A., C.C.F. în calitate de succesor după defuncta C.A., M.I. în calitate de succesor după defuncta M.E., decedată şi M.A., arată că, potrivit adeverinţei emise de Consiliul local al mun. Cluj-Napoca, Serviciul Stare Civilă, intervenienta M.E. a decedat la data de 02 aprilie 2013, anterior pronunţării sentinţei atacate.

În cursul judecării recursului au fost introduşi în cauză moştenitorii defuncţilor B.A., B.I., C.G. şi M.A., conform celor dispuse prin încheierea de şedinţă din 6 noiembrie 2014.

Prin întâmpinare, recurenta pârâtă a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant în recurs a avocatului L.M., pentru recurenta reclamantă, precum şi excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs care vizează netemeinicia deciziei recurate.

În şedinţa publică din 22 ianuarie 2015, Înalta Curte a luat act că nu se mai susţine excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, întrucât s-au depus dovezi în acest sens, iar cu privire la excepţia de inadmisibilitate a criticilor legate de netemeinicia hotărârii recurate, instanţa a reţinut că aceasta va fi analizată cu ocazia cercetării fiecărui motiv de recurs în parte

Prin întâmpinarea depusă la recursului pârâtei, recurenta reclamantă a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei, motivat de faptul că acesta nu deţine un act de înfiinţare emis de Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, emis în conformitate cu prevederile art. 44 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statului pentru organizarea şi funcţionarea bisericii ortodoxe române şi ale Legii nr. 489/2006 privind regimul general al cultelor religioase.

Înalta Curte constată că această excepţie nu este întemeiată, deoarece pârâta funcţiona la momentul intrării în vigoare a actelor normative invocate, astfel încât dispoziţiile acestora, referitoare la înfiinţarea parohiilor ortodoxe, nu sunt aplicabile în privinţa pârâtei.

Intimaţii H.T., M.M., M.V. şi intervenienţii în favoarea pârâtei au invocat, raportat la recursul reclamantei, inadmisibilitatea motivelor de recurs care vizează netemeinicia, precum şi lipsa de interes a reclamantei în privinţa solicitării nulităţii contractului de schimb şi a contractului de vânzare subsecvent.

Curtea va analiza apărarea privind inadmisibilitatea criticilor legate de netemeinicia hotărârii recurate cu ocazia cercetării fiecărui motiv de recurs în parte, iar în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, aceasta nu este întemeiată, deoarece, potrivit situaţie de fapt reţinute de instanţa de apel, lăcaşul de cult este edificată pe terenul de la nr. top. 117/1, astfel încât reclamanta are interes să solicite desfiinţarea actului de schimb şi a contractului de vânzare subsecvent.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la recursul declarat de reclamanta B.R.U.R.G.C., se constată că, deşi se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., argumentele dezvoltate nu permit încadrarea acestei critici în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurenta este nemulţumită de faptul că instanţa de fond i-a respins proba cu martori, susţinând că, raportat la data încheierii contractului de schimb, reclamanta este pusă în situaţia de a nu-şi putea dovedi cererea. Consideră că proba cu martori, chiar indirectă, trebuie acceptată ca fiind utilă, pertinentă şi concludentă, în vederea stabilirii situaţiei de fapt. Arată că martorii propuşi în vederea audierii cunosc detalii cu privire la contractul de schimb încheiat, de la antecesorii lor, respectiv, părinţi şi bunici, oameni implicaţi în comunitatea greco-catolică din care făceau parte şi numiţii H.

Cu privire la această critică, formulată şi în apel, curtea de apel a reţinut că, în mod corect tribunalul a respins proba cu martori, cu motivarea că cele două martore propuse nu erau născute la data încheierii contractului de schimb, iar eventualele discuţii ulterioare constituie probe indirecte, care nu sunt pertinente şi concludente. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, curtea a reţinut că magistratul are libertatea de a aprecia cu privire la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor, fiind singurul în măsură să stabilească dacă este posibilă dovedirea unei teze probatorii cu martori care nu erau contemporani cu situaţia care a generat respectiva teză probatorie.

Referitor la această critică din recurs, care vizează modul de apreciere al instanţelor cu privire la pertinenţa şi concludenţa probei cu martori solicitate, Înalta Curte constată că aspectele învederate tind spre analiza temeiniciei raţionamentului instanţelor de fond şi de apel şi nu pun în discuţie aspecte de nelegalitate, neputând fi identificat vreun text de lege care să fi fost încălcat cu prilejul respingerii cererii de probaţiune.

În speţă, nu constituie obiect de controversă admisibilitatea probei cu martori, pentru a se pune problema modului de interpretare şi aplicare a prevederilor legale care instituie reguli în ceea ce priveşte admisibilitatea probelor. Instanţele au considerat admisibilă proba cu martori, însă, în raport de situaţia concretă în care se află cei doi martori propuşi, instanţele au apreciat că declaraţiile acestora (care, în mod firesc, ar conţine relatări care nu se bazează pe observarea proprie a evenimentelor relatate, ci pe aspecte cunoscute din discuţii cu alte persoane), nu sunt pertinente şi concludente pentru soluţionarea pricinii.

Având în vedere limitele judecăţii în recurs, configurate prin motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., limitativ enumerate şi care permit verificarea hotărârii recurate exclusiv pe motive de nelegalitate, Înalta Curte nu poate verifica raţionamentul instanţei de fond, menţinut în apel, cu privire la pertinenţa şi concludenţa probei respinse, întrucât acesta ar presupune o analiză de a temeiniciei soluţiei recurate, incompatibilă cu structura căii de atac a recursului.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil (critică încadrabilă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune reglementată de dreptul intern şi, ca regulă generală, cade în competenţa instanţelor naţionale să se pronunţe asupra probelor pe care le administrează. Potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, rolul Curţii nu este de a decide dacă declaraţiile de martori au fost admise în mod corect ca probe, ci dacă întreaga procedură, incluzând modul în care proba a fost obţinută, este echitabilă (a se vedea Doorson contra Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, parag. 67; Van Mechelen şi alţii contra Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997, parag. 50).

Prin urmare, ceea ce apare ca fiind esenţial din punctul de vedere al instanţei europene este faptul că instanţele naţionale i-au oferit petentului cadrul necesar pentru a-şi expune cauza în condiţii de egalitate cu partea adversă, căzând exclusiv în sarcina părţii responsabilitatea modalităţii efective în care a înţeles să uzeze de drepturile sale procedurale ( cauza Ioan Pop contra României , cererea nr. 40301/04, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011) .

Nu ne aflăm în ipoteza unui refuz arbitrar al instanţei de a încuviinţa proba cu martori, ci respingerea probei este motivată cu argumente logice care se raportează la situaţia obiectivă din speţă. Respingerea probei solicitate, ca urmare a constatării că aceasta nu îndeplineşte cerinţele de a fi pertinentă şi concludentă, nu înlătură posibilitatea părţii interesate de a-şi dovedi susţinerile prin alte mijloace de probă, în cazul în care acestea există. Însă, faptul că partea nu identifică alte probe prin care să dovedească în mod credibil şi verosimil faptul invocat nu poate constitui motiv de admitere a oricărei probe solicitate, deşi se constată că acesta nu întruneşte condiţiile pentru încuviinţare.

În motivarea recursului, reclamanta reiterează identic susţinerile din cererea precizatoare depusă la instanţa de fond, în ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractului de schimb şi a actului de vânzare subsecvent, aspecte care nu pot fi analizate în mod direct de instanţa de recurs. Obiectul recursului îl constituie hotărârea instanţei de apel, recurenta trebuind să formuleze critici de nelegalitate care să se încadreze în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar instanţa de recurs verifică hotărârea atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, referitoare la neexaminarea de către instanţa de apel a unor critici din apel (încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), se constată că aspectul invocat nu reprezenta un motiv de apel şi nici măcar un argument juridic pe care instanţa de apel să-l poată analiza separat de celelalte motive şi argumente din apel.

Astfel, în motivarea apelului, reclamanta a susţinut că raţionamentul primei instanţe referitor la analiza planurilor de carte funciară este lipsit de logică din cel puţin două considerente: în primul rând, încheierea contractului de schimb dedus judecăţii s-a plasat într-un context în care întreaga comunitate aparţinea cultului greco-catolic, iar din aceasta perspectivă este evident că părţile contractante nu au acordat o importanţă deosebită poziționării parcelelor, sau mai exact examinării planurilor; în al doilea rând, nu se poate accepta faptul că Parohia Greco-Catolică, prin conducerea sa de la acea dată ar fi cedat în cadrul schimbului exact parcela pe care urma să fie edificat lăcaşul de cult.

Înalta Curte constată că acestea sunt simple speculaţii ale apelantei, susţineri fără corespondent cu realitatea dovedită prin probele din dosar. Susţinerile respective nu ar putea fi catalogate nici ca prezumţii simple, în condiţiile în care sunt în totalitate contrare manifestării de voinţă exprimată în contractul de schimb, nu se pot corela cu nicio altă probă care să conducă la concluzia că părţile contractului de schimb ar fi fost în eroare cu privire la amplasamentul parcelelor, astfel încât aserţiunile reclamantei nu pot constitui temeiul unui raţionament logico-judiciar de natură a avea greutate şi de a naşte probabilitate.

În ceea ce priveşte criticile reclamantei referitoare la modul de aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 (încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), Înalta Curte are în vedere practica sa judiciară constată, în care a statuat că acţiunea în revendicare, în acest caz, nu este una de drept comun, clasică, ci este o acţiune ce trebuie să ţină cont de criteriile instituite prin legea specială, unul dintre aceste criterii fiind cel privitor la dorinţa credincioşilor.

Sintagma „potrivit dreptului comun” cuprinsă în conţinutul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate avea semnificaţia transformării cererii de retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere de revendicare de drept comun. Ca atare, învestită cu o astfel de cerere, instanţa nu poate ignora reglementarea specială care stabileşte drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.

Paralela pe care recurenta o face cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, este lipsită de eficienţă, deoarece obiectul de reglementare şi procedurile din cele două acte normative sunt diferite, lăcaşele de cult fiind excluse în mod expres de la aplicarea ordonanţei de urgenţă.

Referitor la caracterul abuziv al preluării, nerespectarea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi contrarietatea actelor normative de preluare în raport cu Constituţia din 1948, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 335 din 27 iunie 2013 a Tribunalului Cluj, prima instanţă a reţinut că înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei în cartea funciară s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948, deoarece s-a făcut dovada că în octombrie 1948 comunitatea greco-catolică din com. Brăişor, în frunte cu preotul M.T., a trecut la cultul ortodox, iar încheierea Judecătoriei Huedin, prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea pârâtei, reprezintă hotărârea judecătorească la care face referire art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

În plus, prima instanţă a reţinut că, şi în situaţia în care actul în baza căruia s-a înscris dreptul de proprietate al pârâtei nu ar fi fost valabil, excepţia uzucapiunii tabulare invocată în apărare de pârâtă este întemeiată.

Soluţia a fost menţinută de instanţa de apel, care a analizat din nou probele administrate, concluzionând că au fost îndeplinite condiţiile de fond prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, text legal care prevedea că, în situaţia în care cel puţin 75% din membri unei comunităţi trec la un alt cult religios, lăcaşul de cult şi averea cultului părăsit trece de drept în proprietatea noului cult.

Recurenta susţine în recurs că Decretul nr. 177/1948, referitor la regimul general al cultelor şi Decretul nr. 358/1948, prin care cultul greco-catolic a fost desfiinţat, nu erau în concordanţă cu Constituţia din anul 1948 care, în art. 27, consacra libertatea de religie, prevăzând că libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de stat. Mai arată că trebuie analizat modul concret în care a fost aplicat acest decret, în privinţa imobilului în litigiu, prin raportare la situaţia din anul 1948 şi că în practica judiciară s-a reţinut că instanţa de azi este chemată să verifice dacă aplicarea Decretului nr. 177/1948 în anul 1948 a fost făcută cu respectarea prevederilor legale, mai precis art. 37 din acest act normativ.

Or, tocmai aceste verificări au fost efectuate de cele două instanţe anterioare, iar motivele care au condus la concluzia că art. 37 din Decretul nr. 177/1948 a fost respectat nu sunt combătute în niciun fel prin criticile din recurs. De asemenea, recurenta nu a criticat în recurs nici modul în care a fost soluţionată apărarea pârâtei privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, situaţie în care, indiferent de modul de apreciere asupra valabilităţii titlului de preluare, statuarea privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de către pârâtă, intrată în puterea lucrului judecat, nu mai poate fi înlăturată, conferindu-i acesteia un drept de proprietate dobândit în mod originar.

În raport cu aceste considerente, având în vedere că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. nu sunt fondate, iar motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal (nefiind identificate critici încadrabile în acest motiv), recursul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxa Romana Braişoru, care a criticat modul de soluţionare a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei, Înalta Curte reţine următoarele:

Pentru a respinge această excepţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, din adeverinţa nr. 1758/01 octombrie 2008, emisă de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj - Gherla, rezultă faptul că reclamanta s-a reînfiinţat pe baza Decretului-lege nr. 126/1990 şi a Canonului nr. 280 din C.C.E.O. Prin aceeaşi adresă, s-a confirmat împrejurarea că reclamanta aparţine Eparhiei Române Unite cu Roma Greco-Catolice de Cluj - Gherla şi este continuatoarea fostului O.C.G.C. Brăişoru.

Instanţa de apel a mai reţinut că această adeverinţă nu a fost contestată de către pârâta intimată, nu s-a formulat nicio solicitare de constatare a nulităţii ori de înscriere în fals, iar potrivit dispoziţiile Canoanelor Bisericii Orientale menţionate în Actul din 25 ianuarie 1983, privind Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, publicat în M. Of. nr. 798 bis din 27 noiembrie 2008 şi conţinut de H.G. nr. 1.218 din 1 octombrie 2008 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 198 din 27 noiembrie 2008, doar episcopul eparhial are posibilitatea legală de a contesta legitimitatea unei parohii.

Înalta Curte consideră că soluţia de respingere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei este corectă, însă pentru alte argumente decât cele avute în vedere de instanţa de apel.

În analiza acestei excepţii se impune a fi observate dispoziţiile legale care erau în vigoare la momentul la care reclamanta, ca parte componentă a Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică), a fost reînfiinţată, iar în acest sens sunt relevante înscrisurile depuse de reclamantă în recurs, respectiv, procesul verbal din 12 mai 1999 prin care 22 persoane fizice au format comunitatea Parohiei greco-catolice din Brăişoru, precum şi cererea înregistrată sub nr. 650 din 12 mai 1999 la Primăria Sâncraiu, prin care s-a solicitat să se ia act de existenţa acestei parohii şi să fie înscrisă în evidenţele primăriei. Chiar din susţinerile făcute de recurenta pârâtă în motivarea recursului rezultă că, din verificările pe care acesta le-a efectuat (necontestate de partea adversă), reclamata a fost reînfiinţată la data de 12 mai 1999 şi i s-a atribuit cod de identificare fiscală la data de 10 august 2004. Ca atare, reclamanta şi-a reînceput activitatea anterior intrării în vigoare a Legii nr. 489/2006 şi a H.G. nr. 1218/2008.

Anterior acestor acte normative, regimul general al cultelor a fost reglementat de Decretul nr. 177/1948, care a continuat să rămână în vigoare după evenimentele din decembrie 1989, fiind abrogat abia prin Legea nr. 489/2006.

Art. 7 din Decretul nr. 177/1948, pentru regimul general al cultelor religioase, prevedea următoarele: ”Cultele religioase se vor organiza după norme proprii, conform învăţăturilor, canoanelor, şi tradiţiilor lor, putând organiza potrivit aceloraşi norme, aşezăminte, asociaţiuni, ordine şi congregaţiuni”.

Trimiterea pe care textul o face la normele proprii de organizare nu poate fi aplicată în cazul cultului greco-catolic, în sensul avut în vedere de recurenta pârâtă (adică, de a se considera că sunt aplicabile normele conţinute în Codul de drept canonic al Bisericii Romano Catolice şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, recunoscute de Guvernul României prin H.G. nr. 1218/2008).

Aceasta, deoarece, prin art. 13 din Decretul nr. 177/1948 s-a stabilit, ca o condiţie pentru organizarea şi funcţionarea cultelor religioase, ca acestea „să fie recunoscute prin decret al Prezidiului M.A.N., dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor”.

Art. 14 din acelaşi decret prevedea că: „Î n vederea recunoaşterii, fiecare cult religios va înainta, prin Ministerul Cultelor, spre examinare şi aprobare, statutul său de organizare şi funcţionare, cuprinzând sistemul de organizare, conducere şi administrare, însoţit de mărturisirea de credinţă respectivă”.

În cazul cultului greco-catolic, procedura prevăzută de Decretul nr. 177/1948 nu a fost finalizată şi nu a fost aprobat statul propriu de funcţionare. Mai mult decât atât, cultul a fost desfiinţat oficial prin Decretul nr. 358/1948, pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic.

Art. 1 din acest decret prevedea că: „ În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la C.O.R. şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista”.

Imediat după înlăturarea regimului comunist, prin articolul unic, pct. 20 al Decretului-Lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948 , iar prin art. 1 alin. (1)din Decretul-Lege nr. 126/1990, privind unele masuri referitoare la B.R.U.R. (greco-catolica), această biserică a fost recunoscută oficial. Acelaşi articol, la alin. (2), a prevăzut că: „B.R.U.R. (greco-catolică) se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România”. Or, la momentul respectiv, precum şi ulterior, până la adoptarea Legii nr. 489/2006, regimul general al cultelor era reglementat de Decretul nr. 177/1948.

În lipsa unui statul propriu de organizare şi funcţionare recunoscut de guvern, modul de organizare şi funcţionare a Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică), inclusiv procedura de înfiinţare a părţilor sale componente, a fost guvernată de Decretul nr. 177/1948.

Cu privire la modul de dobândire a personalităţii juridice, art. 28 din decret prevedea următoarele: „ Cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. Sunt persoane juridice şi părţile lor componente locale, care au numărul legal de membri prevăzut de legea persoanelor juridice, precum şi aşezămintele, asociaţiunile, ordinele şi congregaţiunile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă acestea din urma s-au conformat dispoziţiunilor legii persoanelor juridice”.

Se observă, din textul citat, că cerinţa parcurgerii procedurii prevăzute de legea persoanelor juridice (fiind vorba, aici, de Decretul nr. 31/1954, în vigoare până la data abrogării sale, prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil) era impusă exclusiv pentru „aşezămintele, asociaţiunile, ordinele şi congregaţiunile prevăzute în statutele lor de organizare”, nu şi pentru cult sau pentru părţile sale componente locale (cum este cazul reclamantei), cărora personalitatea juridică le era recunoscută chiar prin lege, singura condiţie decurgând din legea cadru a persoanelor juridice fiind aceea a îndeplinirii numărului legal de membri.

De asemenea, art. 17 din acelaşi decret prevedea o altă cerinţă referitoare la părţile componente locale ale cultelor religioase, şi anume, aceea de a fi „înscrise într-un registru special al primăriei respective, cu arătarea nominală a organelor de conducere şi control şi cu indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele”. Cu privire la îndeplinirea acestei cerinţe, reclamanta a depus în recurs procesul verbal din 12 mai 1999 prin care cei 22 membrii ai parohiei au format comunitatea Parohiei greco-catolice din Brăişoru, precum şi cererea înregistrată sub nr. 650 din 12 mai 1999 la Primăria Sâncraiu, prin care s-a solicitat să se ia act de existenţa acestei parohii şi să fie înscrisă în evidenţele primăriei.

Dispoziţiile din Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, precum şi cele ale Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice şi ale Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, recunoscute prin H.G. nr. 1218/2008, care cuprind reguli privind competenţa şi procedura de înfiinţare a unei parohii (reguli care nu erau în vigoare la data la care reclamanta s-a reînfiinţat, ca urmare a recunoaşterii oficiale a cultului greco-catolic), nu pot fi aplicate retroactiv, deoarece s-ar încălca principiul tempus regit actum, care guvernează aplicarea legii civile în timp. În raport cu faptul juridic analizat, respectiv, reînfiinţarea unei persoane juridice, legea aplicabilă era cea de la data reînfiinţării, şi nu cea de la data cererii de chemare în judecată. Legea aplicabilă, astfel determinată, nu prevedea cerinţa existenţei unei decizii sau a unui decret de reînfiinţare emis de episcop, critica recurentei pârâte, sub acest aspect, nefiind întemeiată.

Chiar dacă, în fapt, în lipsa unui statut propriu aprobat de autorităţile statale (aşa cum prevedea art. 14 din Decretul nr. 177/1948), B.R.U.R. (greco-catolica) recunoscută oficial prin art. 1 alin. (1)din Decretul-lege nr. 126/1990, a urmat în activitatea sa regulile şi principiile prevăzute de codurile canonice ale bisericii catolice, din punctul de vedere al dreptului laic acestea nu erau totuşi obligatorii, astfel încât invocarea de către partea adversă, în faţa instanţei de judecată, a unor dispoziţii procedurale cuprinse în aceste canoane, în scopul paralizării demersului judiciar al reclamantei, prin negarea a însăşi capacităţii sale juridice, nu poate fi primită.

În consecinţă, Înalta Curte constată că este corectă soluţia de respingere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale a reclamatei, motivarea acestei soluţii urmând a fi înlocuită cu motivarea anterior expusă.

Referitor la recursul declarat de intervenienţii în interesul reclamantei, mai întâi se impune ca, în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., să se ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de intervenientul în interesul reclamantei S.O.

În privinţa celorlalţi intervenienţi, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de aceştia, nu este incident în cauză.

Instanţa de apel nu a reţinut că cererea de intervenţie ar fi inadmisibilă în principiu, în raport de dispoziţiile art. 49 şi următoarele C. proc. civ., ci a reţinut inadmisibilitatea formulării de către intervenienţi a apelului vizând soluţia dată pe fondul cererii de chemare în judecată. Cu privire la acest aspect reţinut în decizia din apel, recurenţii intervenienţi nu au formulat critici în recurs.

Curtea a mai reţinut că, în raport cu soluţia de respingere a cererii principale se impune şi respingerea cererii de intervenţie, soluţia apărând ca fiind întemeiată în raport cu prevederile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. şi cu principiul accesorium sequitur principale. Nici cu privire la acest raţionament al instanţei de apel nu se formulează vreo critică în recurs.

Susţinerea recurenţilor, în sensul că sunt membrii comunităţii greco-catolice din localitatea Brăişoru şi astfel justifică interes şi calitate pentru a interveni în proces, este lipsită de utilitate, în contextul în care cererea de intervenţie formulată de intervenienţii care aparţin acestei comunităţi nu a fost respinsă pentru lipsa interesului. Dimpotrivă, prin încheierea din 12 iunie 2013, prima instanţă a admis în principiu cererile de intervenţie accesorie formulate de enoriaşii celor două biserici care au domiciliul în comuna Brăişor, respingând doar cererile persoanelor care nu aveau domiciliul în această localitate.

În ceea ce priveşte modul în care instanţa de fond a aplicat criteriul domiciliului intervenienţilor, recurenţii nu arată care ar fi textul de lege încălcat sau greşit aplicat, motiv pentru care critica nu poate fi examinată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat ca motiv de recurs.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 243 C. proc. civ., prin aceea că sentinţa a fost pronunţata în contradictoriu cu o persoana decedată, precum şi critica privind greşita respingere a apelului celor doi moştenitori, pe excepţia tardivităţii, Înalta Curte constată că recurenţii moştenitori nu contestă argumentat cele reţinute de instanţa de apel, cu privire la comunicarea deciziei recurate la data de 6 decembrie 2013, dată la care instanţa reţine că aceştia au luat cunoştinţă de hotărâre şi faţă de care apelul declarat în calitate de moştenitori este tardiv. Recurenţii reiterează identic motivele de apel, fără a motiva de ce soluţia şi argumentele instanţei de apel sunt greşite. Întrucât instanţa de recurs nu este abilitată să rejudece în totalitate procesul, ci este limitată la verificarea legalităţii hotărârii recurate prin prisma unor motive limitativ enumerate de art. 304 C. proc. civ., nefiind suficientă invocarea unui motiv de recurs, ci şi dezvoltarea lui, susţinerile recurenţilor nu pot fi examinate de instanţa de recurs.

Pe de altă parte, având în vedere dependenţa procesuală a intervenientului accesoriu de situaţia părţii pentru care intervine, recursul intervenienţilor este şi neavenit, faţă de împrejurarea că recursul reclamantei, în favoarea cărora au intervenit, a fost respins, ca nefondat, fiind astfel menţinută soluţia de respingere a acţiunii, dată în primă instanţă.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză au fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de intervenientul în interesul reclamantei S.O. împotriva Deciziei nr. 437/A din 08 mai 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta B.R.U.R.G.C. Brăișoru, de pârâta P.O.R. Brăişoru (O.P.O.R. Brăişor) şi de intervenienţii în interesul reclamantei M.A.G., M.R., B.M., S.R.A., M.A.M.I., P.S., P.A., P.M.M., P.I.V., P.I.M., V.C., S.A., S.I., S.L., S.D.I., S.C.O., S.G., S.O., M.E.A., M.I., C.V.A., C.I., C.C.A., M.O., C.C.F., C.A.E., M.D., M.S., M.M.A., M.D.S., M.C.S., M.I., M.A., C.R., C.A., C.I., C.I., C.A., C.I., C.D., C.L.M., C.G.S., M.V., G.S., G.C.M., M.D., M.R., M.D.E., C.A., M.I., M.F., B.M., B.C., B.M., P.I., P.A., R.D., R.D., R.B., S.M., S.A.M., S.A.M., S.C.D., S.R.C., S.R.Ş., M.G., M.F., M.O., M.A.M., A.M., A.L., M.A. şi I.A. împotriva Deciziei nr. 437/A din 08 mai 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 196/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 226/2015. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 177/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 190/2015. Civil ICCJ. Decizia nr. 191/2015. Civil. Excepţie de neconstituţionalitate. Pretentii, obligaţie de a face. Recurs ICCJ. Decizia nr. 196/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 226/2015. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 227/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs ICCJ. Decizia nr. 288/2015. Civil. Partide politice. Recurs ICCJ. Decizia nr. 289/2015. Civil. Conflict de muncă. Recurs