ICCJ. Decizia nr. 2115/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2115/2015
Dosar nr. 7911/3/2015
Şedinţa din camera de consiliu de la 8 octombrie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 22573/3/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta Federaţia Sindicatelor Transportatorilor Feroviari din România în numele şi pentru membrii P.I., R.S., R.P., S.G., S.D., S.M., S.I., R.S., T.V., T.S.H. şi U.N. a chemat în judecată pe pârâta SNTFC "C.C." SA, solicitând obligarea pârâtei să calculeze şi să plătească reclamanţilor pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 20 aprilie 2014 diferenţele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 670 lei, conform H.G. nr. 1193/2010, în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei prevăzut de H.G. nr. 1225/2011 şi în raport de H.G. nr. 23 din 28 ianuarie 2013 ce stipulează că începând cu 1 februarie 2013 salariul de bază minim brut este 750 lei, începând cu 1 iulie 2013 salariul de bază minim brut este 800 lei lunar, începând cu ianuarie 2014 salariul de bază minim brut este 850 lei lunar şi drepturile salariale efectiv plătite corespunzător activităţii desfăşurate în perioada în care hotărârile de guvern sunt incidente, sume care vor fi actualizate cu rata inflaţiei de la data naşterii drepturilor până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la eliberarea de adeverinţe cu aceste diferenţe salariale pentru reclamanţii din dosarul cauzei pentru a fi ataşate la cărţile de muncă ale reclamanţilor.
În motivarea acţiunii se arată că pârâta avea obligaţia să acorde sumele pretinse şi să aplice prevederile CCM, astfel cum au fost prevăzute în actele normative pentru perioadele solicitate.
În drept, au invocat H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011, H.G. nr. 23/2013, Legea nr. 53/2003 şi Legea nr. 62/2001.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta S.N.T.F.V. "C.C." SA Bucureşti, a solicitat respingerea acţiunii, ca netemeinică, şi a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 3226 din 2 aprilie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 7911/3/2014 al Tribunalului Bucureşti, ca urmare a disjungerii, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de R.S., T.V., T.S.H. Şi U.N. în favoarea Tribunalului Cluj, fiind astfel format prezentul dosar.
Tribunalul Bucureşti a constatat că federaţia sindicală nu poate să reprezinte interesele reclamanţilor persoane fizice, întrucât mandatul dat de salariaţii menţionaţi în tabelul anexă cererii introductive nu este dat unei organizaţii sindicale reprezentative, conform prevederilor legii sindicatului. Astfel, instanţa a apreciat că reclamanţii stau în judecată în nume propriu şi faţă de împrejurarea că îşi au domiciliul în judeţul Cluj a stabilit ca fiind competent teritorial Tribunalul Cluj, declinând în favoarea acestei instanţe competenţa de soluţionare a cauzei.
Astfel învestit prin declinarea de competenţă, Tribunalul Cluj, la termenul de judecată din data de 17 iunie 2015, a invocat din oficiu, la rândul său, excepţia necompetenţei teritoriale.
Prin Sentinţa civilă nr. 2126 din 17 iunie 2015, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de instanţă din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta Federaţia Sindicatelor Transportatorilor Feroviari din România în contradictoriu cu pârâta SNTFC C.C. SA în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Cluj şi Tribunalul Bucureşti, s-a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea emiterii regulatorului de competenţă.
Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj, tribunalul a reţinut că prezenta cauză intră în categoria litigiilor de muncă în condiţiile în care vizează obligarea pârâtei la plata unor drepturi salariale, fiind incidente normele care guvernează jurisdicţia muncii.
Conform prevederilor art. 269 C. muncii, conflictele de muncă se judecă de către instanţa competentă în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Aceste dispoziţii sunt completate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 conform căruia cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Potrivit art. 28 alin. (2), (3) din Legea nr. 62/2011, organizaţiile sindicale au dreptul de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor săi, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora, iar în exercitarea acestei atribuţii organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă.
În raport de textele enunţate, instanţa competentă teritorial în soluţionarea unui conflict de muncă iniţiat ca reclamant de o organizaţie sindicală este cea de la sediul acesteia.
Cum în speţă sediul organizaţiei sindicale reclamante este în Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti, a decis Tribunalul Cluj.
Învestită a pronunţa regulatorul de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a pricinii pentru considerentele ce succed:
Acţiunea cu care a fost învestită instanţa de judecată a fost formulată de Federaţia Sindicatelor Transportatorilor Feroviari din România, în numele şi pentru membrii de sindicat R.S., T.V., T.S.H., U.N. aparţinând sindicatului afiliat - Sindicatul Tracţioniştilor Depoului Cluj, în vederea valorificării unor drepturi salariale.
Potrivit prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011, organizaţiile sindicale, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, printre care se numără şi dreptul de a formula acţiune în justiţie, în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora, au calitate procesuală activă.
Pornind de la această constatare, statuată şi prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, abrogată prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social) şi în lipsa unui text expres, prin aceeaşi decizie în interesul legii s-a arătat şi care este instanţa competentă teritorial să soluţioneze acţiunile în justiţie formulate de sindicate, în numele membrilor lor, în materia conflictelor de muncă. Anume, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2)) C. muncii, în vigoare şi după abrogarea Legii nr. 54/2003, prin aceeaşi decizie în interesul legii nr. 1 din 21 ianuarie 2013, s-a statuat în sensul că: "instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant".
În mod eronat Tribunalul Bucureşti a înlăturat interpretarea dată art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 prin Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu motivarea că, în speţă, a fost mandatată o organizaţie sindicală nereprezentativă pentru salariaţi, căreia nu îi poate fi recunoscută calitatea de reclamantă. În acest sens tribunalul a apreciat că salariaţii nu pot fi membri ai unei federaţii, ci doar ai unui sindicat înfiinţat la nivelul unităţii, singurul căruia îi pot încredinţa mandatul de a formula acţiune în numele lor.
Această susţinere nu va fi reţinută ca pertinentă, în determinarea instanţei competente teritorial, întrucât interpretarea dată prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aplicabilă şi în prezenta cauză.
Prin urmare, câtă vreme organizaţiei sindicale i se recunoaşte, fără a opera vreo distincţie în raport de tipul de asociere sau de caracterul colectiv sau individual al dreptului litigios, legitimare procesuală activă potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2010 şi art. 269 alin. (2) C. muncii, în determinarea competenţei teritoriale, urmează să se ţină seama de sediul acesteia, în calitate de reclamantă, mandatul fiind prezumat în măsura în care, prin statut, îşi asumă obligaţia de a susţine drepturile şi interesele membrilor de sindicat din cadrul organizaţiilor membre. Pe de altă parte, acest mandat vizează inclusiv conflictele individuale de muncă.
Pentru aceste considerente, cum în speţă sediul Federaţiei Sindicatelor Transportatorilor Feroviari din România, reclamantă împuternicită de membrii săi de sindicat, se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii astfel cum aceste dispoziţii legale au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de soluţionare a litigiului dedus judecăţii aparţine instanţei în a cărei circumscripţie îşi are sediul sindicatul, respectiv Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2114/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2121/2015. Civil → |
|---|
