ICCJ. Decizia nr. 2128/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2128/2015
Dosar nr. 3785/111/2012*
Şedinţa publică din 9 octombrie 2015
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 9358/COM din 26 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a respins ca nefondată cererea reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta a obţinut de la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci certificatul de înregistrare nr. x prin care i s-a recunoscut, pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data de 17 noiembrie 2005, dreptul de folosinţă asupra mărcii "P.z.c.a.". Aceeaşi autoritate a acordat pârâtei dreptul de folosinţă asupra mărcii "P.z.ro" prin certificatul nr. y, aceasta utilizând, în baza lui, o adresă de web www.p.z.ro.
Potrivit art. 36 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului, un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul. Incidenţa acestei dispoziţii presupune, aşadar, similitudinea şi riscul de confuzie între semnele aflate în conflict.
În analiza cererii, instanţa a reţinut că elementul dominant în cuprinsul celor două denumiri comerciale este cuvântul "P.z.". Fiind un cuvânt compus ("p." şi "z.") s-a apreciat că acesta induce, în percepţia consumatorului, ideea că societatea care îl foloseşte desfăşoară activităţi în domeniul comerţului, furnizând informaţii actuale referitoare la preţul diverselor produse.
Această asociere între cuvânt şi ideea pe care o exprimă nu este însă de natură să ducă la crearea unei confuzii referitoare la cel care o exploatează, din moment ce diferenţierea se face prin cuvintele care compun denumirea completă - c.a. (reclamanta), respectiv ghidul ofertelor bune (pârâta). Utilizarea de către cea din urmă a denumirii "P.z." nu creează impresia că este vorba despre o societate ce activează în cadrul aceluiaşi grup sau de una care deţine prima denumire.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale anterior menţionate, astfel încât a respins cererea ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC P.Z. SRL, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ., art. 3, 36 din Legea nr. 84/1998, art. 3, 4, 6 din Legea nr. 158/2008, art. 10 şi 21 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare şi funcţiile domeniului de nivel superior ".eu" şi a principiilor de înregistrare, art. 998 şi urm. C. civ.
Prin notele de şedinţă depuse la dosar, intimata SC P.Z. O. SRL a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 129A din 30 aprilie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate de apelantă şi a apărărilor susţinute de intimată în combaterea motivelor de apel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2 şi 36 alin. (2) lit. a) - c) din Legea nr. 84/1998, s-a reţinut că subiectul activ al contrafacerii este terţul concurent al titularului mărcii care foloseşte, în activitatea sa comercială, fără consimţământul titularului, un semn identic sau similar cu marca, pentru produse sau servicii identice sau similare.
În speţă, pârâta intimată foloseşte marca "P.z.ro - G.o.b.", în baza acordului dat de titularul acestei mărci A.G.V., titular care a obţinut protecţia asupra acestei mărci potrivit certificatului de înregistrare a mărcii din 23 martie 2011, emis de OSIM.
Având în vedere că legiuitorul, în cuprinsul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, a folosit noţiunea de "semn" şi nu pe aceea de marcă, instanţa de apel a apreciat că, în această ipoteză, este necesară întrunirea situaţiei premisă a acţiunii în contrafacere, anume - ca pârâtul să nu fie titularul unui drept de proprietate intelectuală asupra acestuia sau să nu aibă acordul titularului dreptului pentru folosirea acestuia.
Numai într-o atare situaţie se poate recurge la acţiunea în contrafacere. Or, în speţă, pârâta se află în situaţia de a folosi, cu acordul titularului acesteia, o marcă înregistrată.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că în conflict sunt două mărci înregistrate, astfel încât interzicerea folosirii mărcii utilizate de către pârâtă se poate realiza pe o altă cale, şi anume, prin exercitarea acţiunii în anularea mărcii înregistrate, întrucât pe calea acţiunii în contrafacere titularul unei mărci înregistrate nu poate obţine interzicerea folosirii de către terţul-pârât a unui semn identic cu o altă marcă înregistrată, având un alt titular decât reclamanta; ca atare, s-au apreciat a fi fondate apărările intimatei-pârâte cu acest obiect.
Câtă vreme marca asemănătoare ulterioară nu este anulată, aceasta se bucură, prin puterea legii, de aceeaşi protecţie ca şi marca anterioară, protecţie dobândită la înregistrare; în consecinţă, în acest caz, s-a formulat acţiune în contrafacere împotriva unei mărci care beneficiază de protecţie, nesocotindu-se dreptul titularului ei.
Pe de altă parte, atât timp cât o marcă este înregistrată şi nu a fost anulată, ea este presupusă ca fiind alcătuită dintr-un semn suficient de distinctiv încât să servească funcţiei esenţiale a mărcii, aceea de a distinge produsele sau serviciile unui întreprinzător.
Numai după o acţiune în anularea mărcii înregistrate care se opune mărcii reclamantei, acţiunea în contrafacere împotriva terţului pârât devine eficientă şi permite cercetarea contrafacerii mărcii prin semnul neînregistrat.
A admite contrariul înseamnă a admite soluţionarea unui conflict între două mărci înregistrate, pe calea acţiunii în contrafacere şi prejudecarea fondului unei eventuale acţiuni în anulare care ar opune mărcile în conflict, în lipsa titularului mărcii opuse, ori cercetarea dreptului terţului pârât de a folosi marca opusă, fără ca titularul mărcii opuse, folosită de către terţul pârât, să fie parte în proces.
În aceste condiţii, întrucât apelanta-reclamantă nu a invocat şi nici nu a dovedit folosirea de către apelanta-pârâtă a vreunui alt semn distinctiv decât marca înregistrată pe care o utilizează cu acordul titularului, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu poate uza de acţiunea în contrafacere, având deschisă exclusiv calea acţiunii în anularea mărcii înregistrate cu care se consideră în conflict (în temeiul prevederilor art. 47 din Legea nr. 84/1998).
Faţă de această concluzie, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune a se analiza dacă elementul dominant - "P.z." din cuprinsul celor două mărci este de natură a crea o confuzie în percepţia publicului.
A fost înlăturată ca nefondată susţinerea apelantei-reclamante privind aplicarea principiului priorităţii înregistrării şi a principiului priorităţii folosinţei unui semn distinctiv, avându-se în vedere aceleaşi considerente referitoare la neîndeplinirea condiţiilor privind admiterea acţiunii în contrafacere, în ipoteza când ambele semne în conflict sunt înregistrate, aceasta situaţie de fapt putând constitui temei al unei cereri în anularea mărcii folosite de către pârâtă.
În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
Apelanta-reclamantă fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea acesteia să plătească intimatei suma de 992 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC P.Z. SRL a promovat recurs, iar în susţinerea căii de atac s-a prevalat de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 84/1998, a hotărârii preliminare pronunţate de CJUE la 21 februarie 2013 (la care va face ulterior referire), dar şi cu nesocotirea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Hotărârea menţionată, a fost pronunţată de CJUE ca urmare a adresării unei întrebări preliminare de către J.M.A. Spania în cauza C-561/11 având ca părţi pe FCI şi FCIPPR.
Întrebarea preliminară a privit interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară, în contextul unei acţiuni în contrafacere şi a unei proceduri de anulare a unei mărci, formulate de către FCI împotriva FCIPPR.
Potrivit art. 9 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009, o marcă comunitară conferă titularului său un drept exclusiv, în temeiul căruia acesta este îndreptăţit, în esenţă, să interzică oricărui terţ să folosească, fără acordul său, în comerţ, un semn identic ori similar cu marca comunitară, pentru produse sau servicii identice ori similare cu cele pentru care aceasta este înregistrată (ori, în cazul unei mărci de notorietate, inclusiv pentru produse sau servicii nesimilare), în legătură cu care există un risc de confuzie pentru public, inclusiv un risc de asociere între semn şi marcă.
Întrebarea preliminară supusă atenţiei Curţii, a fost aceea de a se stabili dacă prin "terţul" de care vorbeşte art. 9 din Regulament, se poate înţelege şi titularul unei mărci comunitare ulterior înregistrate care nu a fost anulată prin procedura specifică prevăzută de normele comunitare.
Instanţa care a formulat această întrebare preliminară a învederat că art. 9 din Regulament îi pot fi atribuite două sensuri. Astfel, pe de o parte, există interpretarea potrivit căreia titularul unei mărci anterioare nu poate interzice titularului unei mărci ulterioare să fac uz de această din urmă marcă, aşa încât iniţierea unei acţiuni în contrafacere ar fi inadmisibilă fără anularea prealabilă a mărcii înregistrate ulterior. Pe de altă parte, acest articol ar putea fi interpretat şi în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci poate fi opus oricărui terţ, inclusiv celui care deţine o marcă comunitară, ulterior înregistrată, şi chiar dacă această marcă nu a fost anulată printr-o procedură anterioară ori simultană, în raport cu acţiunea în contrafacere.
Prin pronunţarea acestei hotărâri preliminare, CJUE a optat pentru cea de-a doua interpretare posibilă a art. 9 alin. (1) din Regulament, stabilind că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărei terţe persoane de a folosi, în activitatea comercială, semne identice sau similare cu marca sa, se extinde şi asupra unui terţ titular al unei mărci comunitare ulterior înregistrate, fără a fi necesar ca această din urmă marcă să fi fost anterior anulată.
În acest sens, instanţa Uniunii a menţionat că în cuprinsul art. 9 alin. (1) din Regulament nu se face nicio distincţie la aplicare în funcţie de calitatea terţului - căruia titularul mărcii anterioare îi poate opune dreptul său exclusiv - de a fi sau nu, la rândul său, titular al unei mărci comunitare. Acest drept exclusiv de a interzice folosirea, în activitatea comercială, a oricăror semne susceptibile să aducă atingere unei mărci, poate fi opus de titularul mărcii respective oricărui terţ.
S-a arătat că o asemenea interpretare decurge inclusiv din dispoziţiile art. 54 din acelaşi Regulament (care stabileşte limitarea drepturilor ca urmare a toleranţei), potrivit căruia titularul unei mărci comunitare care a tolerat timp de cinci ani consecutivi utilizarea unei mărci comunitare ulterioare în cadrul Comunităţii, având cunoştinţă despre această utilizare, nu mai poate solicita declararea nulităţii şi nici să se opună utilizării mărcii ulterioare pe baza respectivei mărci anterioare. Aşadar, chiar art. 54 prevede posibilitatea titularului unei mărci anterioare de a solicita atât declararea nulităţii unei mărci ulterioare, cât şi iniţierea unei acţiuni în contrafacere în legătură cu această din urmă marcă, fără a condiţiona admisibilitatea celei de-a doua acţiuni de reuşita celei dintâi.
Curtea Europeană de Justiţie a subliniat faptul că prevederile Regulamentului trebuie citite în lumina principiului priorităţii, potrivit căruia marca comunitară anterioară are prioritate în raport cu marca comunitară ulterioară (Cauza Celaya Emparanza y Galdos Internacional, parag. 39); în plus, atât din art. 8 alin. (1) din Regulament (care reglementează motivele relative de refuz la înregistrare a unei mărci, în ipoteza unei opoziţii făcute de titularul unei mărci anterioare), cât şi din art. 53 alin. (1) (care reglementează cazurile în care poate fi solicitată anularea unei mărci), rezultă că, în situaţia unui conflict între două mărci, marca înregistrată anterior este prezumată a fi îndeplinit condiţiile necesare pentru a obţine protecţia comunitară, anterior înregistrării celei de-a doua mărci.
În lumina tuturor acestor argumente, Curtea a concluzionat că art. 9 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărui terţ utilizarea, în activitatea comercială, a unui semn identic ori similar cu marca sa, poate fi opus şi terţului proprietar al unei mărci comunitare ulterior înregistrate, fără a fi necesară anularea în prealabil a mărcii ulterioare respective.
Recurenta-reclamantă susţine că prin prisma acestei hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a cărei aplicare este obligatorie în dreptul intern, apare ca evidentă nelegalitatea hotărârii recurate pronunţată de Curtea de Apel Oradea în prezentul dosar, care a apreciat drept inadmisibilă acţiunea în contrafacere, întrucât a reţinut posibilitatea exclusivă de formulare a unei acţiuni în anularea mărcii înregistrate ulterior.
Se mai arată de către recurentă că hotărârile preliminare ale CJUE au caracter obligatoriu pentru instanţele tuturor statelor membre. CJUE are obligaţia interpretării dreptului comunitar, statelor membre revenindu-le obligaţia aplicării acestuia în cazuri individuale concrete. Scopul procedurii întrebării preliminare este tocmai acela al asigurării aplicării uniforme şi armonizate a dreptului comunitar la nivel european. În concluzie, instanţele naţionale au obligaţia să respecte hotărârea preliminară pronunţată de CJUE, iar atunci când instanţa naţională doreşte să ia o decizie diferită de o hotărâre preliminară a CJUE, este obligată să sesizeze CJUE prin cerere preliminară, conform art. 267 Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, expunând motivele pentru care instanţa naţională urmăreşte să devieze în cauză de la hotărârea preliminară. Hotărârea preliminară a CJUE, pronunţată în cauza anterior prezentată, a avut ca rezultat tocmai stabilirea posibilităţii titularului de a interzice oricărui terţ utilizarea în comerţ a semnelor identice sau similare cu marca sa, incluzându-l şi pe terţul titular al unei mărci comunitare ulterioare, fără a fi necesară declararea prealabilă a nulităţii acestei din urmă mărci.
Recurenta mai susţine că hotărârea recurată încalcă şi principiul disponibilităţii aplicabil în procesul civil, care lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată.
Având în vedere cele statuate de CJUE prin hotărârea preliminară enunţată, pronunţată cu privire la mărcile comunitare, apare ca evident faptul că, prin analogie, aceleaşi principii sunt aplicabile şi în privinţa mărcilor naţionale, în legătură cu care poate fi formulată o cerere în contrafacere, fără a fi condiţionată de promovarea în prealabil a unei acţiuni în anularea mărcii cu care se află în conflict.
Sub aspectul temeiniciei cererii de chemare în judecată, recurenta învederează următoarele:
Atât denumirea sa, cât şi a intimatei au ca element dominant cuvântul "P.Z."; ca atare, este evident că numele de domeniu în litigiu este parţial identic cu marca P.Z. care aparţine recurentei, întrucât acesta încorporează cuvântul dominant al acestei mărci, anume - p.z.
Recurenta mai susţine că având în vedere că numele de domeniu achiziţionat de intimata-pârâtă reproduce identic elementul verbal dominant al unei mărci combinate ce îi aparţine, reprezintă un fapt suficient pentru a produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu numele de domeniu respectiv. Mai mult, existenţa acestui risc este întărită de faptul că pârâta face uz în cadrul site-ului aferent numelui de domeniu în litigiu, atât de elementul verbal al mărcii, cât şi de serviciile la care se referă marca, creând aparenţa prestării de servicii în numele recurentei, titulară a mărcii folosite abuziv de către intimata-pârâtă.
În opinia recurentei, numele "P.Z." este în mod clar asociat cu societatea recurentă-reclamantă, astfel încât consumatorii se aşteaptă ca numele de domeniu "p.z.ro" să îi direcţioneze către un site controlat sau autorizat de către recurentă, iar nu către unul controlat de intimata-pârâtă; ca atare, recurenta susţine că numele de domeniu în litigiu a fost înregistrat şi este utilizat de către intimata-pârâtă cu rea-credinţă, respectiv numai în vederea prejudicierii intereselor sale.
Comercianţii care navighează pe internet pentru a afla informaţii legate de serviciile marcate, având ca punct de plecare marca verbală pentru a descoperi numele de domeniu, ajung pe site-ul intimatei, iar nu pe un site al recurentei, situaţie care, pe de o parte, obturează atragerea unor potenţiali clienţi, iar, pe de altă parte, cei care au deja calitatea de clienţi ai recurentei, pot fi cu uşurinţă deturnaţi.
Marca P.Z. este înregistrată şi protejată de către OSIM în favoarea recurentei-reclamante; conform art. 36 din Legea nr. 84/1998 înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra acesteia; ca atare, folosirea de către intimata-pârâtă a numelui de domeniu în litigiu constituie o încălcare a dreptului recurentei asupra mărcii, întrucât semnul ales de către pârâtă ca nume de domeniu intră în conflict cu drepturi de proprietate intelectuală anterior înregistrate de către recurentă, în sensul art. 35 din Legea nr. 84/1998.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei din 28 aprilie 2004 de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare şi funcţiile domeniului de nivel superior ".eu" şi a principiilor de înregistrare: "un nume de domeniu înregistrat este revocat, folosind o procedură extrajudiciară sau judiciară corespunzătoare, în cazul în care numele în cauză este identic sau asemănător până la a genera confuzii cu un nume pentru care există un drept recunoscut sau instituit în conformitate cu legislaţia internă şi/sau comunitară cum ar fi drepturile menţionate la art. 10 alin. (1) şi care a fost înregistrat de un titular care nu avea drepturi sau un interes legitim faţă de nume sau a fost înregistrat sau este folosit cu rea-credinţă."
Potrivit art. 10 din acelaşi Regulament "drepturile anterioare" includ, inter alia, mărci înregistrate naţionale şi comunitare, indicaţii geografice ale denumirii de origine şi, în măsura în care sunt protejate de legislaţia internă din ţările unde sunt deţinute: mărci neînregistrate, denumiri comerciale, identificatori de întreprinderi, nume de societăţi comerciale, nume de familie şi titluri distincte ale unor opere literare şi artistice protejate.
Potrivit art. 21 alin. (3) din Regulamentul menţionat anterior, reaua-credinţă în sensul alin. (1) lit. b) poate fi demonstrată, printre altele, în cazul în care numele de domeniu a fost folosit în mod intenţionat pentru a atrage utilizatorii de internet, în scopuri comerciale, către site-ul web al titularului unui nume de domeniu sau către altă locaţie on-line, prin crearea unei asemănări sau confuzii cu un nume pentru care există un drept recunoscut sau acordat în conformitate cu legislaţia internă şi/sau comunitară (lit. d)) sau numele de domeniu înregistrat este un nume personal pentru care nu există nicio legătură demonstrabilă între titularul numelui de domeniu şi numele de domeniu înregistrat (lit. e)).
Recurenta mai susţine că prin înregistrarea de către pârâtă a domeniului de internet în litigiu au fost încălcate şi dispoziţiile art. 3, 4, 6 lit. d) din Legea nr. 158/2008 potrivit cărora este interzisă publicitatea care, în orice mod, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora li se adresează ori care iau contact cu aceasta şi care, din cauza caracterului înşelător, poate afecta comportamentul economic al acestora. De asemenea, legea prevede că publicitatea nu este legală dacă discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii, activităţi ori situaţia materială a unui comerciant.
Recurenta concluzionează în sensul că în prezenta cauză urmează a fi aplicate principiul priorităţii înregistrării şi principiul priorităţii folosinţei unui semn distinctiv ca principii fundamentale, universal recunoscute în ceea ce priveşte protecţia drepturilor de proprietate intelectuală, având în vedere că înregistrarea de către intimata-pârâtă a domeniului de internet cu denumirea p.z.ro s-a făcut cu rea-credinţă, iar nu în scopul de a-şi individualiza şi distinge propriile produse, ci de a beneficia de cunoaşterea largă de către publicul consumator al acestui nume deja folosit de către societatea recurentă. Cuvintele "P.Z." reprezintă o denumire distinctivă, fiind uşor de reţinut şi având o rezonanţă deosebită, astfel că folosirea fără drept a acestei sintagme de către intimată produce un risc de confuzie în percepţia publicului.
Nu prezintă nicio relevanţă denumirea completă, respectiv adăugarea sintagmelor "c.a." şi, respectiv "g.o.b.", cum în mod greşit a afirmat prima instanţă, întrucât elementul verbal "P.Z." pe care intimata-pârâtă l-a înregistrat ca domeniu (pentru produse identice şi similare) fiind cel conştientizat şi reţinut în memoria oricărui individ. Mai mult, denumirea domeniului "p.z.ro" nu conţine denumirea completă, respectiv adăugarea sintagmei "g.o.b.", ci doar elementele de identificare ale mărcii recurentei, respectiv cuvintele "P.Z.".
În atare situaţie, în opinia recurentei, este corectă concluzia că alegerea de către intimata-pârâtă a aceleiaşi denumiri pentru înregistrarea domeniului de internet pentru produse identice şi similare, nu poate fi rodul unei simple coincidenţe, ci un act deliberat, prin care a urmărit cu rea-credinţă să profite de cunoaşterea acesteia în rândul segmentului de public relevant.
Utilizarea cuvintelor "P.Z." ca denumire a domeniului de internet de către intimată, este înţeleasă de publicul vizat ca indicând o legătură între produsele sau serviciile acesteia şi recurentă, în calitate de titular al mărcii, pârâta conştientizând acest fapt. Un factor important de luat în considerare este împrejurarea că marca "P.Z." are un anumit renume de care intimata-pârâtă a profitat pentru comercializarea serviciilor sale.
Jurisprudenţa naţională este conformă jurisprudenţei CJUE (cazul Celine), în care s-a statuat că titularul unei mărci poate interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic cu marca sa numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului, fără consimţământul titularului mărcii, pentru produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca şi utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă a aduce atingere funcţiilor mărcii, în special funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau serviciilor.
Recurenta mai arată că în speţa dedusă judecăţii, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, din moment ce numele de domeniu achiziţionat de pârât reproduce identic elementul verbal dominant al unei mărci combinate, atât elementul verbal al mărcii, cât şi serviciile la care se referă marca, creând aparenţa prestării de servicii în numele recurentei, titulară ai mărcii folosite abuziv de către intimată.
Faţă de argumentele anterior expuse, recurenta apreciază că utilizarea de către intimată a domeniului de internet cu denumirea "p.z.ro", identică cu marca recurentei, marcă înregistrată la OSIM sub nr. x (marcă individuală, combinată, constând în denumirea P.Z. cu element figurativ), în cadrul unei activităţi privitoare la anunţuri de mică şi mare publicitate, identică cu activitatea pentru care a fost înregistrată marca "P.Z.", constituie o utilizare pe care recurenta, în calitate de titular al mărcii "P.Z." se consideră îndreptăţită să o interzică, în conformitate Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 299 din 25 din 8 noiembrie 2008, întrucât este vorba despre o utilizare pentru produse care aduce atingere funcţiilor mărcii.
Având în vedere dispoziţiile legale anterior menţionate şi conduita părţii intimate, recurenta consideră că a dovedit caracterul ilicit al faptelor intimatei-pârâte care atrag răspunderea sa civilă delictuală, sens în care citează dispoziţiile art. 998, 999 C. civ. de la 1865.
În plus, în cauză, toate condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte sunt întrunite.
În ceea ce priveşte prejudiciul produs, acesta este atât un prejudiciu material, cât şi unul moral.
Prejudiciul material reuneşte atât prejudiciul efectiv (damnum emergens) cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), astfel încât intimata pârâtă, prin inducerea în eroare a unor potenţiali clienţi ai recurentei a lipsit-o pe aceasta de un beneficiu pe care l-ar fi putut realiza.
Referitor la prejudiciul moral, recurenta arată că acesta rezultă din confuzia creată în rândul clienţilor actuali şi potenţiali cu privire la situaţia sa. Prejudiciul de imagine suferit este unul serios şi cert, fiind rezultatul încălcării specifice a unui drept de proprietate industrială, întrucât imaginea titularului de marcă şi clientela sunt aferente acestui drept şi reprezintă aspecte a căror deteriorare produce efecte ireversibile.
Având în vedere toate aceste motive care, în opinia recurentei, susţin nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, se solicită admiterea prezentului recurs şi modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., ale art. 3 şi 36 din Legea nr. 84/1998, art. 3, 4, 6 din Legea nr. 158/2008, art. 10 şi 21 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare şi funcţiile domeniului de nivel superior ".eu" şi a principiilor de înregistrare, art. 998 şi urm. C. civ., art. 274 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la motivele de recurs, prin care, în esenţă, a solicitat menţinerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat.
În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe, respectiv înscrisuri, singurele probe admisibile, în temeiul art. 305 C. proc. civ.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta SC P.Z. SRL a solicitat instanţei, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei SC P.Z.O. SRL la încetarea folosirii mărcii "P.Z." atât în reţeaua de internet, cât şi în orice altă reţea de distribuire, recepţie şi stocare informaţie; obligarea pârâtei la încetarea folosirii numelui de domeniu www.p.z.ro atât în reţeaua de internet, cât şi în orice altă reţea de distribuire, recepţie şi stocare informaţie, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro (sau 218.665 lei, conform precizării acestui capăt de cerere de la dosar Tribunalul Bihor, dintre care - 16.144 lei daune materiale şi 202.521 lei daune morale), reprezentând despăgubiri pentru folosirea nepermisă a mărcii.
În principal, temeiul juridic al acţiunii l-a constituit art. 3 şi art. 36 din Legea nr. 84/1998, fără indicarea explicită a tezei pe care reclamanta o considera incidentă dintre cele reglementate de art. 36 alin. (2), respectiv cele descrise de lit. a) - c) ale aceluiaşi text; se impune precizarea că Înalta Curte va avea în vedere, în prezentele considerente, forma Legii nr. 84/1998, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 66/2010, în vigoare de la 9 mai 2010 (art. IV din lege), dată fiind introducerea acţiunii la data de 19 aprilie 2012; în plus, pe lângă aceste temei juridic specific acţiunii în contrafacere, recurenta-reclamantă s-a prevalat şi de dispoziţiile art. 3, 4, 6 din Legea nr. 158/2008, art. 10 şi art. 21 alin. (1) Regulamentul CE nr. 874/2004 al Comisiei de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare şi funcţiile domeniului de nivel superior ".eu" şi a principiilor de înregistrare, art. 998 C. civ.
În apărare, intimata-pârâtă a invocat că nu săvârşeşte acte de folosire a mărcii aparţinând reclamantei, ci deţine dreptul de folosinţă acordat la 23 aprilie 2012 (dosar primă instanţă) de către titularul mărcii "p.z.ro g.o.b.", marcă înregistrată sub nr. y/23 martie 2011 în favoarea numitului A.G.V. (dosar Tribunalul Bihor); de asemenea, pârâta a mai învederat că este unica deţinătoare a domeniului de internet "p.z.ro" asupra căruia reclamanta nu a avut niciodată un drept, aceasta fiind doar deţinătoare unei mărci asemănătoare - "P.Z. C.A.".
Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut această apărare a pârâtei, întrucât a apreciat că aceasta foloseşte marca "p.z.ro - g.o.b.", în baza acordului dat de către titularul acestei mărci A.G.V., potrivit certificatului de înregistrare din 23 martie 2011 (Dosar Tribunalul Bihor).
În esenţă, curtea de apel a apreciat că speţa de faţă se reduce la conflictul dintre două mărci înregistrate, astfel încât, pornind de la această premisă, a concluzionat că reclamanta nu ar putea uza de acţiunea în contrafacere decât dacă va obţine, în prealabil, anularea mărcii asemănătoare, înregistrată ulterior mărcii sale, în favoarea unui alt titular cu al cărui consimţământ pârâta săvârşeşte actele de folosire incriminate.
S-a reţinut, totodată, că apelanta-reclamantă nu a invocat şi nici nu a dovedit în cauză folosirea de către apelanta-pârâtă a vreunui alt semn distinctiv decât marca înregistrată în 2011, pe care o utilizează cu acordul titularului acesteia.
În legătură cu raţionamentul instanţei de apel, în ceea ce priveşte necesitatea ca, în prealabil formulării acţiunii în contrafacere, reclamanta să obţină anularea mărcii înregistrate ulterior în favoarea terţului care i-a acordat pârâtei dreptul de folosire a acestei, recurenta-reclamantă opune în cauză cele statuate de CJUE prin Hotărârea pronunţată la 21 februarie 2013 în cauza C-561/11 având ca părţi pe FCI şi FCIPPR, cu referire la interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară; în această cauză, CJUE a statuat că: "Art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărui terţ utilizarea, în activitatea comercială, a unui semn identic ori similar cu marca sa, poate fi opus şi terţului proprietar al unei mărci comunitare ulterior înregistrate, fără a fi necesară anularea în prealabil a mărcii ulterioare respective."
Înainte de a se tranşa în legătură cu incidenţa sau nu în pricina de faţă a acestei dezlegări date de CJUE (potrivit celor invocate de către recurentă prin motivele de recurs), având în vedere că această critică vizează concluzia anterior redată a curţii de apel pentru a decide confirmarea soluţiei de respingere a acţiunii în contrafacere, Înalta Curte apreciază că, în prealabil, este necesar a se verifica premisa reţinută de instanţa de apel, anume dacă în speţa dedusă judecăţii presupune, într-adevăr, o situaţie de conflict între două mărci înregistrate succesiv.
În acest sens, se constată că şi prin motivele de recurs, reclamanta se raportează în mod corect la situaţia de fapt dedusă judecăţii, imputând pârâtei că prin folosirea numelui de domeniu "p.z.ro" îi sunt încălcate drepturile exclusive conferite prin înregistrarea mărcii sale "P.Z. - C.A." (dosar apel), marcă individuală, combinată, având culori revendicate - roşu, alb, albastru; în plus, prin motivele de recurs, recurenta impută instanţei de apel, între altele, şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 36 din Legea nr. 84/1998.
În acord cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 84/1998 şi astfel cum rezultă din economia actului normativ de referinţă, Înalta Curte reţine că marca este un semn distinctiv ce serveşte la diferenţierea de către public a produselor şi serviciilor unui comerciant de produsele şi serviciile de acelaşi fel ori de produsele şi serviciile similare ale altor comercianţi; altfel spus, una dintre funcţiile esenţiale ale mărcii este aceea de a indica originea comercială a produselor şi serviciilor pe care aceasta este aplicată.
Pe de altă parte, este unanim recunoscut că în legătură cu înregistrarea unei mărci (specifică sistemului atributiv) funcţionează principiului specialităţii, în sensul că titularul dreptului la marcă poate opune drepturile sale exclusive oricărui terţ care desfăşoară o activitate identică sau similară cu a sa, întrucât, ca regulă, marca protejează în favoarea titularului ei doar produsele şi/sau serviciile identice sau similare pentru care s-a obţinut înregistrarea (excepţiile - mărcile notorii şi, în anumite circumstanţe prevăzute de lege, cele de renume - neinteresând speţa de faţă).
Astfel cum deja s-a arătat, recurenta-reclamantă a indicat ca temei juridic, în mod primordial, dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, text care, la alin. (1) şi (2) prevede astfel:
"(1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.
(2) Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:
a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;
b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă;
c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia."
În primul rând, în considerarea acestei norme, Înalta Curte constată că instanţele de fond nu au fost preocupate de a identifica limitele în care dreptul la marcă al reclamantei poate fi opus terţilor, întrucât niciuna dintre copiile depuse la dosar ale certificatului de înregistrare a mărcii din 17 noiembrie 2005, invocat de către recurenta-reclamantă (chiar şi cea solicitată de instanţa de apel şi care se regăseşte la 34 dosar apel) nu cuprinde lista produselor şi/sau serviciilor pentru care reclamanta a obţinut titlul său de protecţie (Regula 10 din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, aplicabilă în raport cu data înregistrării), potrivit celor enumerate în Clasificarea de la Nisa, în ediţia corespunzătoare momentului înregistrării; pe de altă parte, copia integrală a acestui certificat de înregistrare emis de către OSIM ar fi putut oferi instanţelor elemente relevante pentru stabilirea corectă şi completă a situaţiei de fapt a cauzei, respectiv şi cu privire la întinderea drepturilor exclusive dobândite de către recurenta-reclamantă, cu referire la componenta verbală din cuprinsul mărcii sale combinate, anume - doar asupra sintagmei "P.Z." ori asupra întregului slogan "P.Z. - C.A." sau există disclaimer asupra sintagmei "c.a." (Regula 17.4 din H.G. nr. 833/1998).
Totodată, Înalta Curte constată că, pretinsul act de contrafacere imputat pârâtei de către recurenta-reclamantă, constă în "folosirea mărcii "P.Z." atât în reţeaua de internet, cât şi în orice altă reţea de distribuire, recepţie şi stocare informaţie; obligarea pârâtei la încetarea folosirii numelui de domeniu www.p.z.ro atât în reţeaua de internet, cât şi în orice altă reţea de distribuire, recepţie şi stocare informaţie", acte de folosire pentru care a solicitat să se dispună interdicţia exercitării lor în viitor de către pârâtă; în plus, a cerut pârâtei şi despăgubiri pentru folosirea fără drept a mărcii sale.
Din coroborarea petitului cererii de chemare în judecată cu motivarea prezentată de către recurenta-reclamantă în susţinerea capetelor sale de cerere, (ceea ce era de atributul instanţelor de fond, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.), rezultă că recurenta-reclamantă a pretins încălcarea de către pârâtă a drepturilor exclusive asupra mărcii sale chiar prin înregistrarea "numelui de domeniu www.p.z.ro", în realitate, a unui domeniu de internet sau adrese web, noţiunile de domeniu de internet şi nume de domeniu nefiind identice.
Ca atare, pricina dedusă judecăţii presupunea în sarcina instanţelor de fond soluţionarea unui conflict între o marcă înregistrată şi un nume de domeniu (sau un domeniu de internet, întrucât reclamanta s-a referit chiar la site-ul www.p.z.ro), iar nu a unui conflict între două mărci înregistrate succesiv, cum greşit a calificat instanţa de apel situaţia de fapt dedusă judecăţii, stabilind în mod nelegal premisele de analiză a cererii.
Referitor la dreptul dobândit de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că domeniul de internet (www.p.z.ro, în cauză) reprezintă o adresă virtuală de forma "denumire.extensie" (.ro; .com; .com.ro; .org.ro; .tm.ro; .store.ro; .info.ro etc.), în timp ce numele de domeniu ("p.z.", în speţă) constituie o înşiruire unică de caractere, atribuită unei adrese IP a unui server permanent conectat la Internet; totodată, unei adrese IP îi pot fi atribuite mai multe nume de domeniu, pe când numele de domeniu este unic.
Având în vedere faptul că domeniul de internet al pârâtei poartă asupra unei denumiri având extensia ".ro", iar nu ".eu", instanţa de rejudecare va stabili dacă în cauză are incidentă Regulamentul (CE) nr. 874/2004 al Comisiei de stabilire a normelor de politică publică privind punerea în aplicare şi funcţiile domeniului de nivel superior ".eu" şi a principiilor de înregistrare invocat de recurentă în toate fazele procesuale, în condiţiile în care, în regulă generală, un Regulament comunitar are aplicabilitatea directă în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene şi beneficiază de forţă juridică obligatorie la nivel naţional doar în domeniul său de aplicare.
Înainte de a se identifica şi califica juridic şi dreptul opus de către pârâtă, era necesar ca instanţa de apel (în aplicarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.) să stabilească regimul juridic al înregistrării domeniului de internet pentru a se putea identifica întinderea drepturilor fiecărei părţi, în contextul întregului material probator al cauzei şi, pe baza acestei premise, să analizeze dacă simpla înregistrare de către pârâtă a domeniului său de internet este de natură a aduce atingere drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii; subsecvent, trebuia să se stabilească dacă pârâta foloseşte domeniul de internet sau numele de domeniu dincolo de limitele protecţiei drepturilor sale exclusive de o manieră în care încalcă drepturile reclamantei asupra mărcii şi în care aceste drepturi să intre în coliziune; cum aceste aspecte nu au fost lămurite de instanţa de apel prin decizia supusă prezentului recurs, această obligaţie va fi în sarcina instanţei de rejudecare.
În vederea stabilirii regimului juridic al înregistrării unui domeniu de internet, Înalta Curte apreciază că este util a se constata următoarele:
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică - ICI Bucureşti este organizat şi funcţionează în baza H.G. nr. 1621/2003 şi al cărui principal obiect de activitate este "efectuarea de cercetări ştiinţifice şi dezvoltări tehnologice în domeniul tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, suport al dezvoltării societăţii informaţionale. Institutul desfăşoară activităţi de informatizare a administraţiei publice, a sectoarelor economiei naţionale şi a societăţii în ansamblu, precum şi activităţi de formare şi specializare profesională în domeniul său de activitate, de comerţ interior, operaţiuni export-import, producţie, marketing, prestări de servicii cu valoare adăugată în domeniul tehnologiilor şi comunicaţiei de date."
Ca atare, în România, înregistrarea domeniilor de internet este gestionată I.N.C.-D. în Informatică - ICI Bucureşti prin intermediul R.R. www.r.ro care asigură (contra cost) în favoarea unor persoane fizice sau juridice înregistrarea online a domeniilor de internet potrivit unor reguli publice de înregistrare (postate pe acest site); înregistrarea domeniilor de internet are loc în ordine cronologică, potrivit regulii "primul venit, primul servit" (pct. 14 din Regulile de înregistrare, disponibile şi accesibile pe portalul r.ro), iar pe de altă parte, conform regulii de la pct. 11, cererile de domenii ".ro" pot fi trimise atât direct la ICI - R., cât şi prin parteneri acreditaţi; înregistrarea este efectuată numai după efectuarea plăţii (pct. 15).
Potrivit celor înscrise la pct. 20 din aceleaşi Reguli: "Înregistrarea unui nume de domeniu nu conferă decât dreptul de folosinţă asupra sa şi orice dispute (litigii) între persoane fizice sau juridice privind dreptul de a folosi un anumit nume vor fi rezolvate de preferinţă mai întâi prin mediere, arbitrare şi apoi prin alte metode legale, inclusiv acţiune judecătorească. Deţinătorul dreptului de folosinţă a domeniului răspunde de utilizarea legală a domeniului (..)."
În consecinţă, analizând mecanismul de înregistrare a unui domeniu de internet, rezultă că acesta defineşte un raport contractual bilateral, sinalagmatic în care părţile (solicitantul şi ICI-R.) au obligaţii reciproce şi interdependente; prin parcurgerea acestei proceduri, titularul înregistrării domeniului de internet dobândeşte un drept de folosinţă exclusiv asupra acestuia, opozabil terţilor, dat fiind caracterul public al procedurii încă de la data depunerii cererii de înregistrare.
Pornind de la această dezlegare, instanţa de apel va fi ţinută să statueze cu privire la cele deja enunţate, ţinând cont de funcţiile legale diferite ale celor două semne distinctive în conflict marca reclamantei cu funcţia de indicare pentru consumatori a originii comerciale a bunurilor sau serviciilor pe care le desemnează şi domeniul de internet care reprezintă o adresă virtuală a unei persoane fizice sau juridice care a solicitat prima la R. (regula primului venit, primul servit) şi a obţinut înregistrarea acestuia.
Intimata-pârâtă se identifică în spaţiul virtual în raport cu utilizatorii de internet, fără vreo legătură necesară cu calitatea de comerciant ori cu un fond de comerţ ori cu calitatea altor persoane fizice sau juridice de titulari de marcă, având în vedere că titular al unui domeniu de internet poate să devină orice persoană fizică sau juridică, indiferent de ţara în care se află (pct. 9 din Regulile de înregistrare R.); ca atare, fiecare drept asupra acestor semne distinctive are un conţinut distinct şi reguli proprii pentru dobândire şi exercitare, servind unor scopuri diferite atunci când sunt exercitate în limitele lor interne.
Dobândirea, în condiţiile menţionate, a calităţii de titular al unei adrese web (domeniul de internet ce include numele de domeniu) nu poate fi extinsă cu privire la alte drepturi reglementate de alte acte normative; altfel spus, înregistrarea unui domeniu de internet nu conferă titularului şi vocaţia utilizării numelui de domeniu cu funcţiile mărcii, după cum, simetric, calitatea de titular de marcă nu implică şi dreptul asupra numelui de domeniu identic sau similar mărcii înregistrate.
Pe de altă parte, în rejudecare, va trebui să se stabilească şi raportul temporal între cele două drepturi ale părţilor în litigiu, întrucât recurenta-reclamantă, prin motivele cererii de chemare în judecată, face referire la înregistrarea de către pârâtă a numelui de domeniu ca situându-se în data de 23 martie 2012, în timp ce pârâta a depus la dosar dovezi din care reiese publicitatea înregistrării sale pe site-ul R. (dosar Judecătorie şi dosar Tribunal Bihor, după soluţionarea conflictului de competenţă) încă din data de 16 august 2002.
În plus, Înalta Curte apreciază că numai dacă se va reţine în cauză că intimata-pârâtă (dincolo de limitele dreptului de folosinţă exclusivă pe care l-a dobândit prin înregistrarea domeniului de internet), foloseşte în activitatea sa comercială un semn - care va fi identificat în concret prin suplimentarea probelor cauzei -, identic sau similar cu marca înregistrată a reclamantei, pentru produse şi/sau servicii identice sau similare, astfel încât există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă (aşadar, o folosire cu valoare de marcă), va deveni relevantă, în soluţionarea cererii în contrafacere, analizarea apărării pârâtei privind acordul de utilizare obţinut de la titularul mărcii "p.z.ro - ghidul ofertelor bune", înregistrată pentru clasa 45 sub nr. y/23 martie 2011 în favoarea numitului A.G.V., marcă individuală, combinată având culori revendicate verde şi galben.
În acest sens, va fi necesar ca instanţa de apel să se raporteze la jurisprudenţa relevantă a CJUE din această perspectivă, şi, în special la Hotărârea pronunţată la 11 septembrie 2007 în Cauza C-17/06 (Celine); se mai cere a fi precizat că deşi această Hotărâre are în vedere conflictul dintre marcă şi nume comercial, raţionamentul dezvoltat de instanţa Uniunii este aplicabil, prin analogie, şi în cauza de faţă, având în vedere că dreptul asupra numelui comercial se dobândeşte şi el prin înregistrare, potrivit unei proceduri legale, întocmai ca şi dreptul asupra domeniului de internet (ca în speţă), ambele fiind semne distinctive în legătură cu obiectul asupra căruia poartă înregistrarea.
Dacă se va impune o atare analiză (în cazul în care se va reţine că pârâta foloseşte semnul disputat dincolo de limitele conferite prin înregistrarea acestuia, în favoarea sa ca domeniul de internet), instanţa de apel va avea în vedere necesitatea determinării întinderii protecţiei conferite titularului mărcii nr. y/23 martie 2011, conform celor deja arătate de Înalta Curte în prezentele considerente, cu privire la aceleaşi aspecte, referitor însă la marca reclamantei; de asemenea, vor fi observate cele prevăzute de Legea nr. 84/1998 cu privire transmiterea drepturilor asupra mărcii, dar şi regimul juridic şi formele în care aceste drepturi pot fi transmise în mod legal, aspecte reglementate de dispoziţiile art. 40 - 44 din lege, după cum vor fi observate şi formele de publicitate prevăzute de aceste norme.
Chestiunea incidenţei în cauza de faţă a Hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-561/11 cu privire la interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, dispoziţie care se regăseşte şi în dreptul naţional (art. 36 din Legea nr. 84/1998), ca urmare a transpunerii Directivelor 2004/48/CE şi a celei succesive, anume Directiva 95/2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci (versiune codificată), nu se cere a fi dezlegată la acest moment procesual, dată fiind stabilirea greşită a premiselor de analiză a cauzei de faţă (conflict între două mărci înregistrate consecutiv), în condiţiile în care, acest argument a fost invocat de către recurentă în legătură cu concluzia instanţei de apel privind prioritatea anulării mărcii ulterioare pentru succesul acţiunii în contrafacere intentate de către titularul unei mărci anterioare.
Constatând că dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (acţiunea fiind introdusă anterior adoptării O.U.G. nr. 80/2013) prevăd: "În situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu", în vederea aplicării corecte, în rejudecare, a acestei norme şi având în vedere că o atare obligaţie a instanţei învestite cu soluţionarea unei căi de atac se exercită din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:
Astfel cum deja s-a arătat, cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată are ca obiect solicitarea reclamantei de a se dispune obligarea pârâtei şi la plata unor despăgubiri (daune materiale şi morale) în sumă de 50.000 euro sau 218.665 lei, conform precizării acestuia de la dosar Tribunalul Bihor.
Prima instanţă (Tribunalul Bihor) a pus în vedere reclamantei obligaţia de timbrare a acestei cereri la valoare, prin încheierea de şedinţă din 1 octombrie 2014; în temeiul art. 18 din Legea nr. 146/1997, împotriva acestei obligaţii stabilite în sarcina sa, reclamanta a formulat cerere de reexaminare care a fost admisă prin încheierea din 24 octombrie 2014, instanţa reţinând că în cauză operează scutirea legală de plată a taxei judiciare de timbru, în baza art. 64 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.
Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 încheierea prin care se soluţionează cererea de reexaminare este irevocabilă.
Semnificaţia acestei norme priveşte însă caracterul irevocabil al soluţiei de scutire de plată a taxei judiciare de timbru doar în faţa primei instanţe, nu şi pentru căile de atac, instanţa de control exercitând în mod nemijlocit această competenţă de verificare a regimului de timbrare al căii de atac cu care este învestită; dat fiind însă caracterul irevocabil al dezlegării date cu privire la incidenţa scutirii legale de plata taxei judiciare de timbru pentru prima instanţă, instanţa de apel, dacă ar fi considerat că cererea nu este scutită de taxa judiciară de timbru, nu putea face aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 în legătură cu taxa datorată la prima instanţă.
Stabilirea şi perceperea taxelor judiciare de timbru este de atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac declarate împotriva unei hotărâri judecătoreşti şi, în principiu, se exercită nemijlocit (excepţia fiind cea prevăzută de art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997).
În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel va face o analiză proprie cu privire la obligaţia apelantei-reclamante de a timbra apelul, în condiţiile în care, prin motivele de apel reclamanta a tins la devoluarea întregului fond al cauzei (aşadar, şi cu privire la soluţia dată celui de-al treilea capăt de cerere), dar şi avându-se în vedere că în actul normativ special şi direct aplicabil speţei - Legea nr. 84/1998 sau în dispoziţiile Legii nr. 146/1997 (dreptul comun în ceea ce priveşte timbrarea cererilor formulate în justiţie) nu poate fi identificată o dispoziţie legală privind scutirea de la plata taxei judiciare de timbru pentru o cerere de acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la marcă; totodată, se va avea în vedere că Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie are un anumit domeniu de aplicare, pe când norma de la art. 67 alin. (2) are în vedere "cererile în justiţie în domeniul drepturilor de proprietate industrială".
Prin urmare, instanţa de apel va trebui să aprecieze dacă scutirea prevăzută de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, republicată, se poate aplica şi altor litigii decât cele din domeniul brevetelor de invenţie şi va decide în legătură cu obligaţia apelantei privind timbrajul pentru soluţionarea apelului, după ce va supune acest aspect dezbaterii contradictorii a părţilor.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul, însă, constatându-se că în cauză nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt ale cauzei, în aplicarea dispoziţiilor art. 314 (interpretate per a contrario), va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel; în rejudecare, curtea de apel va ţine seama de dezlegările date prin prezentele considerente şi de necesitatea stabilirii tuturor circumstanţelor de fapt relevante pentru o justă soluţionare a cauzei, administrând, în acest scop, orice probe va găsi că sunt pertinente, concludente şi utile, la cererea părţilor sau din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.Z. SRL împotriva Deciziei nr. 129A din 30 aprilie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2127/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2129/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
